ICCJ. Decizia nr. 468/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 468/2010
Dosar nr. 3387/117/2007
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 483 din 4 martie 2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins excepţia invocată de SC C.F.R.T. SA Bucureşti, privind necompetenţa materială a instanţei, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Acţiunea reclamantei S.N.T.F.M.C.F.R. SA Cluj-Napoca a fost admisă în parte, dispunându-se evacuarea pârâtei SC C.F.R.T. SA Bucureşti din spaţiile cu caracter lucrativ şi administrativ menţionate în anexa 1 A la contractul de închiriere nr. 1/d/2.2/1214 din 29 decembrie 2005 spaţii situate în terminalul Cluj şi Agenţia TC Cluj.
De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.113.742,47 lei despăgubiri pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 martie 2007.
În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că, în speţă, competenţa de soluţionare a litigiilor generate de contractul de închiriere dintre părţi aparţine instanţelor de drept comun, iar potrivit înscrisurilor depuse de reclamantă, coroborate cu recunoaşterea pârâtei din întâmpinare rezultă că s-a efectuat concilierea prealabilă directă pentru pretenţiile băneşti, reprezentând chiria pentru anul 2006 şi primul trimestru din 2007.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, între părţi s-a derulat un contract de închiriere având ca obiect închirierea mijloacelor fixe din Anexa nr. 1 A, pe o perioadă de un an, între 1 ianuarie 2005 până la 31 decembrie 2005, încetând prin expirarea termenului.
După expirarea duratei, pârâta a continuat să ocupe şi să folosească activele astfel că reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri calculate la nivelul chiriei stabilită prin contract.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost admis în parte prin Decizia nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, care a schimbat sentinţa în parte, în sensul că s-a luat act de renunţarea reclamantei la petitul privind evacuarea pârâtei, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin aceeaşi decizie au fost respinse excepţiile necompetenţei materiale şi a prematurităţii acţiunii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa apelului a avut în vedere precizările depuse de intimata-reclamantă potrivit cărora a înţeles să-şi menţină doar pretenţiile privind plata despăgubirilor şi să renunţe la cererea privind evacuarea pârâtei.
Referitor la excepţia necompetenţei materiale a instanţei s-a considerat că este nefondată deoarece pretenţiile deduse judecăţii derivă dintr-un contract de închiriere derulat între părţi, contract care nu conţine o clauză compromisorie, având incidenţă prevederile art. 17 din contract raportate la cele ale art. 10 pct. 2 C. proc. civ.
De asemenea, s-a reţinut că reclamanta a respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ., iar faptul că ulterior concilierii directe, prin acţiune reclamanta, şi-a majorat pretenţiile nu are relevanţă sub aspectul valabilităţii procedurii concilierii prealabile directe.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor datorate cu titlu de chirie s-a constatat că instanţa a avut în vedere prevederile contractuale existente între părţi şi Hotărârea nr. 4 din 12 aprilie 2006 prin care s-a aprobat reactualizarea tarifelor de închiriere pentru spaţiile aparţinând reclamantei.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora a arătat următoarele:
- Excepţia de necompetenţă generală a instanţelor de judecată a fost greşit soluţionată, în condiţiile în care, la data sesizării instanţei, contractul părţilor expirase, iar singurul act în vigoare era Convenţia nr. 2.4 a/117/2002, care reglementa toate relaţiile dintre părţi, deci şi modalitatea de plată a chiriei.
- Excepţia prematurităţii acţiunii trebuia să fie admisă, în condiţiile în care convocarea la reziliere s-a realizat pentru o sumă mai mică decât ce acare a format obiectul acţiunii.
- Ambele instanţe au soluţionat litigiul fără a se intra în cercetarea fondului, în condiţiile în care sumele solicitate au fost contestate, arătându-se că toate calculele sunt greşite.
Se susţine că din tabelele anexate la cererea introductivă s-a calculat cuantumul chiriei pentru mai multe locaţii în timp ce litigiul priveşte doar bunurile situate în locaţia Cluj.
De asemenea, Hotărârea nr. 4/2006 nu a fost depusă la instanţa fondului şi nu i-a fost comunicată astfel că nu şi-a putut efectua apărările necesare.
Suma datorată, susţine recurenta, este mult mai mică decât cea acordată de instanţă.
Recurenta consideră că, în cauză a operat tacita relocaţiune câtă vreme a fost lăsată să folosească bunurile şi a emis facturi conform contractului, astfel că valoarea chiriei nu putea fi majorată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- În ce priveşte soluţia dată de instanţele anterioare excepţiei de necompetenţă a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea prezentului litigiu se constată că ambele instanţe au apreciat corect că, în contextul în care raporturile juridice dintre părţi derivă din contractul de locaţiune nr. 1/d/2 pct. 2/1214 din 29 decembrie 2005 sunt incidente prevederile art. 17 din contract.
Astfel, potrivit prevederilor menţionate, părţile au convenit că litigiile de orice fel izvorâte din convenţie sunt de competenţa instanţelor de drept comun.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 2 C. proc. civ., în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, competenţa aparţine instanţei de la locul unde se află imobilul, în mod corect s-a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.
Ambele instanţe au statuat corect că prin convenţie părţile nu au inserat o clauză compromisorie aşa cum au procedat în cazul Convenţiei cadrul nr. 2.4 a/117/2002 care reglementează activitatea de transport combinat cale ferată, şosea.
- Nici critica privind greşita soluţionare a excepţiei prematurităţii acţiunii nu poate fi primită deoarece reclamanta a respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ., privind concilierea directă prealabilă prin efectuarea procedurii.
De altfel, recurenta nu contestă că nu s-ar fi efectuat procedura, ci doar faptul că valoarea pretenţiilor solicitate în instanţă este mai mare decât cea care a făcut obiectul concilierii, situaţii ce nu are relevanţă în condiţiile în care niciuna din sume nu a fost recunoscută.
- În ce priveşte cuantumul datorat stabilit de instanţe ca valoare pentru lipsa de folosinţă a activelor închiriate, cuantum contestat de recurentă, Înalta Curte constată că nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală pentru că s-ar impune aprecieri asupra probelor administrate în cauză, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 304 C. proc. civ., care limitează controlul judiciar al instanţei de recurs doar la aspectele de nelegalitate aşa cum ele sunt reglementate la pct. 1 - 9 ale textului menţionat.
Aşa cum au stabilit instanţele în fond şi în apel, pârâta datorează despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a activelor, pentru perioada în care le-a folosit fără titlu, neputându-se primi critica recurentei potrivit cu care cauza nu ar fi fost soluţionată în fond.
Pentru considerentele expuse urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C.F.R.T. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 194 din 21 octombrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 467/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 469/2010. Comercial → |
|---|
