ICCJ. Decizia nr. 412/2010. Comercial. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 412/2010
Dosar nr. 4943/2/2008
Şedinţa publică de la 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 2515/116/2007 al Tribunalului Călăraşi, reclamanţii P.D., R.A., H.E., H.B.G., B.S.R., G.I.M., F.L.E., S.A. şi S.T.M. au acţionat în judecată pe pârâtele A.V.A.S. Bucureşti, SC I. SA Călăraşi şi SC S.W. SRL Lehliu Gară, în contradictoriu cu care au solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni din 1994 şi din 31 iulie 2000 încheiate între F.P.S. (în prezent A.V.A.S. Bucureşti) şi SC I.L. SA Călăraşi respectiv SC I.L. SA Lehliu Gară societăţi ce aveau în patrimoniul lor imobilele asupra cărora reclamanţii au susţinut că sunt proprietari.
În cursul soluţionării pe fond a cauzei, pârâta SC I. SA Călăraşi a formulat cerere reconvenţională, susţinând că în ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 1994 încheiat de această societate cu F.P.S. Bucureşti pentru imobilul din comuna Fundulea, judeţul Călăraşi cauza a fost soluţionată prin Decizia definitivă nr. 399 din 12 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi deci nu poate face obiectul cauzei.
Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2635 din 11 decembrie 2007 a respins atât acţiunea reclamanţilor cât şi cererea reconvenţională formulată în cauză.
Recurenţii au fost obligaţi la plata de cheltuieli de judecată în favoarea SC I. SA Călăraşi şi SC S.W. SRL Lehliu Gară.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că întrucât reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 că faţă de dispoziţiile exprese ale art. 45 din această lege şi în considerarea aspectului că actele a căror nulitate s-a cerut a se constata nu intră sub incidenţa textului de lege menţionat, nu au vocaţia de a cere nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni.
S-a mai reţinut de asemenea că din motivarea acţiunii nu rezultă existenţa unor motive ce ar justifica constatarea nulităţii absolute a acestor acte potrivit dreptului comun şi nici că s-ar fi încălcat dispoziţiile imperative ale legilor în baza cărora au fost perfectate respectivele contracte.
Apelul declarat de reclamanţii P.D. şi R.A. a fost respins, ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 473 din 24 octombrie 2008, apelanţii fiind obligaţi la plata de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC S.W. SRL Lehliu Gară.
La pronunţarea hotărârii de mai sus, instanţa de apel a reţinut că actele a căror nulitate s-a solicitat de reclamanţi, sunt contracte ce intră sub incidenţa legilor privatizării şi ca urmare interpretarea dată de instanţa de fond care a constatat că aceste contracte sunt valabil încheiate este singura interpretare legală care se impune în speţă.
Reclamanţii P.D. şi R.A. au declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de apel susţinând că este nelegală întrucât:
- a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material; nu era competentă să soluţioneze cauza instanţa comercială ci aceea de drept civil;
- a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii preluând cele reţinute de instanţa de fond potrivit cu care contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale supuse procesului de privatizare, nu intră sub incidenţa art. 45 din Legea nr. 10/2001;
- hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Recursul reclamanţilor este nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate, se constată, că acestea sunt nefondate.
Astfel, motivul de recurs vizând necompetenţa materială a instanţei care a soluţionat cauza nu poate constitui motiv de casare/modificare a deciziei recurate, întrucât acest aspect a fost soluţionat prin încheierea din 17 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. (Dosarul nr. 2515/116/2007). Prin această încheiere s-a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a Curţii de Apel Bucureşti şi cauza a fost înaintată spre competentă soluţionare secţiei comerciale a aceleiaşi instanţe.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs privind aplicarea greşită a legii întrucât s-a reţinut corect în hotărârea recurată că sunt perfect valabil încheiate contractele în discuţie, cu respectarea dispoziţiilor legilor în vigoare la aceea dată, astfel că urmare vânzării valabil încheiate, societăţile pârâte au devenit acţionari unici, proprietari exclusivi şi de bună credinţă a bunurilor din patrimoniu.
Este de asemenea nefondat şi motivul de recurs potrivit cu care hotărârea din apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Din cercetarea considerentelor acesteia rezultă cu prisosinţă că toate motivele de apel invocate de recurenţi au fost analizate de instanţă.
În contextul celor ce preced, recursul reclamanţilor este nefondat şi în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge cu această menţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.D. şi R.A. împotriva Deciziei comerciale nr. 473 din 24 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 411/2010. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 415/2010. Comercial. Obligatia de a face.... → |
|---|
