ICCJ. Decizia nr. 4343/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4343/2010
Dosar nr. 2178/33/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea arbitrală înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie Cluj reclamanta SC C. SA Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâtul M.D.R.T. Bucureşti a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 228.222,50 euro (din care 75% în euro şi 25% în RON) reprezentând rest preţ lucrări executate în perioada 15 februarie 2005-15 iulie 2005 la care se adaugă cheltuieli de judecată.
Tribunalul Arbitrai, prin Hotărârea nr. 5 din 5 martie 2008 a respins excepţia inadmisibilităţii cererii arbitrale invocată de pârât şi a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 222.135,37 euro reprezentând preţ lucrări executate, astfel: 75% în euro şi 25% în RON, la cursul Info euro de la data plăţii, precum şi suma de 38.353,82 lei, reprezentând cheltuieli arbitrale.
Acţiunea în anulare formulată de M.D.R.T. Bucureşti a fost soluţionată prin sentinţa nr. 653 din 10 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, care a admis acţiunea în anulare şi a anulat Hotărârea arbitrală nr. 5 din 5 martie 2008.
Instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea în anulare, reclamantul a solicitat anularea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 5 din 5 martie 2008, întrucât tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală (art. 364 lit. c) C. proc. civ.), hotărârea arbitrală încalcă dispoziţii imperative ale legii (art. 364 lit. i) C. proc. civ.), iar în subsidiar, pentru inadmisibilitatea cererii de arbitrare, clauza compromisorie fiind inoperantă.
S-a mai reţinut că, prin încheierea din 7 iunie 2007, Tribunalul Arbitrai şi-a verificat competenţa, considerând că „a fost legal investit cu soluţionarea cauzei, părţile convenind asupra instituţiei arbitrale şi desemnându-şi fiecare dintre ele arbitrul ” , iar M.D.L.P.L., nefiind reprezentat, a formulat cerere pentru lipsă de apărare şi a depus un înscris intitulat întâmpinare, totodată şi reclamantul în arbitraj, prin consilier juridic, a solicitat un nou termen în vederea completării probaţiunii, acesta nefiind întrebat asupra chestiunii competenţei tribunalului arbitrai.
În acest sens, instanţa a reţinut că primul termen de înfăţişare este 5 iulie 2007, iar nu 7 iunie 2007 şi că excepţia necompetenţei instanţei arbitrale putea fi ridicată de pârâtul în arbitraj la data de 5 iulie 2007, aşa cum a făcut-o, potrivit art. 35812 alin. (1) C. proc. civ.
În acest mod, instanţa apreciază că, Tribunalul arbitrai nu a acordat pârâtului în arbitraj posibilitatea de a-şi spune părerea despre instanţa competentă, întrucât a hotărât la un termen la care acestuia i s-a încuviinţat cererea de amânare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC C. SA Cluj Napoca, soluţionat prin Decizia nr. 2270 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, care a admis recursul şi a casat sentinţa atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că, instanţa nu s-a pronunţat şi pe fondul cererii arbitrale, în conformitate cu dispoziţiile art. 366 C. proc. civ.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 49/2010 a admis acţiunea în anulare formulată de reclamantul M.D.R.T. Bucureşti, a anulat hotărârea arbitrală nr. 5 din 5 martie 2008 şi a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de Minister.
A admis acţiunea formulată de SC C. SA Cluj Napoca, astfel cum a fost precizată şi a obligat M.D.R.T. Bucureşti să plătească SC C. SA Cluj Napoca suma de 222.135,37 euro, reprezentând preţ lucrări executate, în următoarea modalitate: 75% în Euro şi 25 % în lei, la cursul oficial al euro din ziua plăţii, precum şi suma de 54.775,7 lei şi 11.900 euro, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentând cheltuieli de judecată. A respins cererea M.D.R.T. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, acţiunea în anulare este întemeiată şi urmează a fi admisă în conformitate cu art. 364 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care prevede că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală şi nu a intervenit ulterior nici o altă convenţie a părţilor, poziţia reclamantei din prezentul litigiu fiind constantă în a refuza recunoaşterea arbitrajului intern.
S-a mai reţinut că, în măsura în care SC C.N. SA şi-a executat obligaţiile contractuale, nefiind opusă de către M.D.R.T. excepţia de neexecutare a contractului şi în condiţiile în care nu se poate opune nici una dintre formele compensaţiei, acţiunea formulată de SC C. SA Cluj-Napoca este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.D.R.T., întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi respingerea cererii de arbitrare ca neîntemeiată.
Critica adusă deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că instanţa de fond, în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii cererii arbitrale, ca urmare a interpretării eronate a contractului încheiat între părţi, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, având în vedere că nu a fost parcursă procedura prealabilă cu caracter obligatoriu, prevăzută în articolele 20.1-20.8 din contract şi conform art. 969 C. civ., înainte de introducerea unei cereri arbitrale, ceea ce în opinia recurentei echivalează cu o clauză compromisorie inoperantă.
De asemenea, apreciază recurenta că şi sub aspectul admiterii cererii de arbitrare, sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi cu desconsiderarea probelor administrate în cauză, având în vedere că atât în dosarul arbitrai cât şi pe parcursul rejudecării în fond a litigiului s-a demonstrat netemeinicia cererii de arbitrare cu următoarele argumente:
SC C. SA a agreat incontestabil la finalizarea lucrărilor aplicarea penalităţilor de 10% evidenţiate prin Certificatele de Plată Intermediare nr. 6, 7 şi 8, în valoare de 228.222,80 euro, conform art. 8.7. din Contract.
În acest context, se susţine că nu există nici o diferenţă între draft-ul CIP emis iniţial şi aprobat de către Contractor faţă de CIP consolidat emis la 09 septembrie 2007, diferenţa de sumă fiind dată doar de aplicarea ratei de schimb euro - Leu a lunii în care a fost emis CIP, astfel că nu se justifică susţinerea S.C.C.N. în sensul că diferenţele sunt date de aplicarea penalităţilor de întârziere, deoarece acestea au fost prevăzute în draft şi aprobate de Contractor.
Mai arată recurenta, că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul ca M.D.R.T. nu a contestat executarea obligaţiilor contractuale de către S.C.C.N., iar reţinerea penalităţilor aflate în discuţie s-a realizat ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către S.C.C.N.
Analizând critica adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamantului să fie respins, pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii arbitrale invocată de recurentă în cuprinsul cererii în anulare şi reiterată în cererea de recurs, în sensul că neparcurgerea procedurii de mediere D.A.B. (Comisie de mediere directă) ar echivala cu o clauză compromisorie inoperantă este nefondată, întrucât în cuprinsul art. 20 din contract, care se referă la această procedură se prevede expres faptul că aceasta se aplică doar situaţiilor în care, datorită survenirii unor împrejurări neprevăzute iniţial, contractorul se consideră îndreptăţit să solicite plăţi suplimentare sau prelungirea termenului de execuţie a lucrărilor, astfel cum s-a reţinut şi prin sentinţa arbitrală, iar în speţă nu au fost solicitate plăţi suplimentare, aşa încât prezentului litigiu nu îi este aplicabilă această procedură.
De asemenea, susţinerile reclamantei, în sensul că art. 20.2 din contract ar extinde procedura asupra oricăror litigii izvorâte din contract nu corespunde realităţii, deoarece textul art. 20.4, la care face trimitere art. 20.2., se referă expres la dispute cu privire la certificările, determinările, instrucţiunile, opiniile şi evaluările inginerului. Astfel, se constată că S.C.C.N. nu a contestat în nici un fel evaluarea lucrărilor sale făcută prin Certificate intermediare de Plată nr. 6, 7, şi 8 ale inginerului, aceasta solicitând tocmai sumele iniţial prevăzute în aceste acte, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, astfel că parcurgerea acestei proceduri ar fi fost lipsită de obiect.
În acest sens, în mod corect s-a apreciat că reglementările contractuale privind o eventuală procedură prealabilă de mediere, înainte de judecata arbitrală, nu se aplică în cauza dedusă judecăţii şi prin urmare, în speţă nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor art. 969 C. civ. de către instanţa de fond.
În altă ordine de idei, neparcurgerea unei proceduri prealabile nu poate în nici o situaţie să facă inoperantă clauza compromisorie ci doar, eventual, să atragă prematuritatea cererii dacă procedura ar fi fost de competenţa instanţelor de drept comun, însă, aşa cum se arată în doctrină, indiferent dacă părţile au prevăzut sau nu o procedură prealabilă în cuprinsul contractului neparcurgerea acesteia nu este de natura a obstrucţiona cursul arbitrajului.
Ca urmare, o astfel de chestiune nu poate fi asimilată cu o clauză arbitrală inoperantă şi nu poate fi vorba despre încălcarea vreunei dispoziţii imperative a legii, deoarece o procedură prealabilă convenită de către părţi nu are caracter imperativ.
În consecinţă, procedura invocată de către reclamantă în justificarea excepţiei este o procedură convenţională de mediere prealabilă, care nu poate atrage, în caz de neparcurgere, sancţiunea inadmisibilităţii, deoarece nici un text legal nu prevede o astfel de sancţiune.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, reclamanta M.D.L.P.D. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată datorită faptului că ar fi operat o pretinsă compensare cu o sumă pretins datorată de către pârâta S.C.C.N., cu titlu de penalităţi, care pretins ar fi fost recunoscute de către aceasta.
Din analiza probatoriului administrat în faţa instanţei arbitrale, cât şi a instanţei de fond, se constată că pârâta nu a recunoscut suma solicitată de către reclamantă, cu titlu de penalităţi, în cauză, nefiind vorba de o acceptare tacită a acestora, atâta timp cât pârâta a solicitat în repetate rânduri plata sumelor datorate de către M.D.R.T. conform Certificatelor de Plată Interimare iniţiale înainte de recepţia finală a lucrărilor şi după acest moment, iar Certificatele de Plata remise nu au fost acceptate niciodată.
În ceea ce priveşte situaţia Certificatelor de Plata nr. 6, 7 şi 8, despre care se face vorbire în cuprinsul motivelor de recurs, după verificare, rezultă că elementul esenţial de analizat îl constituie coloana care cuprinde suma certificată la plată, care relevă diferenţa dintre certificatele iniţiale şi cele remise, sens în care se constată că susţinerea recurentei, potrivit căreia, singura diferenţă dintre Certificatul de Plata iniţial şi cel remis ar fi fost doar diferenţa de curs valutar, este nereală, întrucât aceleaşi diferenţe, în mod proporţional (25%) se regăsesc şi la rubricile privitoare la plata în lei.
În acest context, susţinerea recurentei, potrivit căreia, Certificatele de Plata iniţiale ar fi fost doar nişte draft-uri, iar cele ulterioare ar fi fost consolidate este contrazisă de probe, având în vedere că pe nici unul dintre Certificatele iniţiale nu este făcută menţiunea draft, dimpotrivă ele au caracter definitiv şi toate cele trei Certificate ulterioare poartă menţiunea remise şi nu consolidate, aşa cum susţine recurenta, iar în cuprinsul art. 14.6 din contract nu este prevăzută, în relaţia cu Contractorul emiterea unor Certificate de Plata iniţiale şi, ulterior, a unora consolidate, ci, dimpotrivă se menţionează exclusiv despre un singur Certificat Interimar de Plată.
În ceea ce priveşte analiza făcută de instanţa de fond cu privire la suma invocată de către reclamant cu titlu de penalităţi de întârziere conform clauzelor contractuale, întrucât calculul acestora se datorează întârzierii în executarea lucrărilor, precum şi a calităţii slabe a acestora, se constată că aceasta este corectă şi se bazează pe probatoriile administrate în cauză.
Astfel, pentru a opera o compensare legală între părţi trebuie ca ambele creanţe să fie certe lichide şi exigibile, însă în speţă, creanţa M.D.L.P.L. nu are caracter cert, fiind contestată în permanenţă de către pârâtă, iar în măsura în care pârâta şi-a executat obligaţiile contractuale, nefiind opusă de către reclamant excepţia de neexecutare a contractului şi în condiţiile în care nu se poate opune nici una dintre formele compensaţiei, acţiunea formulată de SC C. SA Cluj-Napoca, a fost apreciată ca întemeiată.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, acesta urmând a fi obligat să-i achite intimatei SC C. SA Cluj Napoca suma de 6.801,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, potrivit dovezilor aflate în dosar filele 43, 44, conform art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.R.T. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 49/2010 din 3 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială.
Obligă recurentul să-i achite intimatei SC C. SA Cluj Napoca suma de 6.801,6 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4342/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4346/2010. Comercial → |
|---|
