ICCJ. Decizia nr. 4351/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4351/2010
Dosar nr. 4461/30/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiş reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâta SC H.A. SRL Timişoara, au solicitat obligarea acesteia la plata debitului în cuantum de 106.818 lei, reprezentând diferenţă de chirie restantă, penalităţi calculate conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001-28 februarie 2003 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, cu privire la spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situat în Timişoara Str. Tinereţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 73 din 26 ianuarie 2010 Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, a fost respinsă acţiunea formulată de aceştia ca fiind introdusă de către persoane fără calitate, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Timişoara reprezentată prin Primar în contradictoriu cu pârâta SC H.A. SRL Timişoara având ca obiect obligaţia de a face ca fiind prescrisă şi a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la excepţiile invocate că, faţă de obiectul acţiunii este legitimată procesual activ reclamanta Municipiul Timişoara, în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a reţinut că, raporturile dintre părţi au natură convenţională, guvernate fiind de contractul de locaţiune şi de dispoziţiile legislaţiei civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, cărora li se aplică termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr. 130/ R din 24 iunie 2010 a respins apelul reclamanţilor ca nefondat, obligându-i la 1.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, că reclamanta apelantă Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu a criticat sub nici un aspect această soluţie şi instanţa de control judiciar a constatat că în mod corect s-au reţinut considerentele care au dus la aprecierea lipsei de calitate procesuală, a acestei părţi.
În ceea ce priveşte dreptul la acţiune, în mod corect prima instanţă a apreciat că în speţă se aplică termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, şi nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea celor două hotărâri judecătoreşti şi trimiterea dosarului primei instanţe în vederea rejudecării, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătoreşti atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei şi admiterea în întregime a acţiunii.
Critica adusă deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, în cauză nu a fost respectat principiul prevăzut de art. 969 C. civ., având în vedere că reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract parafat şi semnat de pârâtă, fără nici o obiecţie.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al calculului majorărilor si penalităţilor de întârziere, acesta este O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 C. proc. fisc., potrivit căruia, pentru neplata la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, astfel că, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a fost admisă în mod greşit, întrucât în speţă este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanţe bugetare.
Mai susţin recurenţii că, sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanţelor bugetare, părţile convenind ca plata chiriei să se facă în condiţiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului, iar termenul de prescripţie este cel prevăzut de legea specială, respectiv Legea nr. 571/2003, termenul special de 5 ani, sens în care apreciază că nu poate opera prescripţia dreptului de a cere plata diferenţei de chirie, cum în mod greşit au apreciat cele două instanţe.
Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, se constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamanţilor să fie respins, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat de recurenţi, sens în care nu va fi supus spre analiza instanţei de recurs.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind temeiul de drept al calculului majorărilor si penalităţilor de întârziere, respectiv O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 C. proc. fisc., apreciat de către recurenţi ca fiind incident în speţa de faţă, se constată că nu poate fi primit, deoarece în cauză este vorba de o creanţă bugetară nefiscală, iar la art. 1 alin. (1) din ordonanţa mai sus evocată, se prevede că, prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de C. fisc.
Astfel, chiar raportat la prevederile actului normativ pe care recurenţii îl invocă în fundamentarea argumentaţiei lor, respectiv O.U.G. nr. 45/2003, veniturile obţinute din administrarea domeniului public şi privat al unităţii administrativ teritoriale - inclusiv veniturile din închirierea bunurilor din domeniul privat - se fac venituri la bugetul local, însă aceste sume de bani se înregistrează în buget ca venituri nefiscale, venituri din capital şi prin urmare, nu pot fi înscrise în categoria - alte sume datorate bugetului general consolidat - la care face referire C. proc. fisc.
De altfel, aşa cum a arătat doctrina, în noţiunea de „alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat" nu pot fi incluse şi veniturile nefiscale ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, mai precis pentru veniturile care provin din raporturile de drept privat, respectiv venituri din chirii, venituri din dividende, venituri din valorificarea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, întrucât Codul de procedură fiscală este inaplicabil.
În acest context, recurenţii alegând calea procesuală a sesizării instanţei cu o acţiune în pretenţii, prin demersul lor judiciar, califică aceste creanţe, din punctul de vedere al urmăririi şi încasării lor, ca având regim de creanţe civile, izvorâte din raporturi juridice de drept privat.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se constată, în raport de relaţiile contractuale de natura comercială, că potrivit prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie în această materie este de 3 ani, acest termen curgând în mod separat pentru fiecare chirie datorată, creanţa pe care reclamanta o solicită este în prezent prescrisă în întregime, aşa cum au reţinut, în mod legal şi temeinic, primele două instanţe, având în vedere că instituţia prescripţiei este reglementată de dispoziţii legale imperative, legea fiind singura care poate stabili data de la care ia naştere dreptul la acţiune al unei persoane.
Cu privire la susţinerea recurenţilor, potrivit căreia, în cauză nu a fost respectat principiul prevăzut de art. 969 C. civ., se constată că aceasta este nefondată, întrucât analizând contractul încheiat între părţi se constată că acestea au încheiat o convenţie guvernată de principiul libertăţii contractuale, determinând prin voinţa lor clauzele contractuale şi efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei cauze morale şi licite. Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor, urmând ca aceştia să-i achite, în solidar, intimatei SC. H.A. SRL Timişoara suma de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanţei aflată la fila 22 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 130/ R din 24 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Obligă recurenţii, în solidar, să-i achite intimatei SC H.A. SRL Timişoara suma de 6.200 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4350/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4352/2010. Comercial → |
|---|
