ICCJ. Decizia nr. 44/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 44/2010
Dosar nr. 3301/105/2007
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, reclamanţii D.F. şi D.N. i-au chemat în judecată pe pârâţii SC M.S. SRL şi V.F.Ş., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, pe cale de ordonanţă preşedinţială, obligarea pârâţilor să-şi retragă cele două construcţii metalice executate şi amplasate fără respectarea distanţei legale de 2 m. de la hotarul despărţitor al societăţilor, îndepărtarea materialelor (deşeuri) depozitate în spaţiul dintre locuinţa lor şi construcţiile metalice efectuate şi obligarea pârâţilor de a le permite accesul limitat în timp pentru executarea lucrărilor de reparaţii şi izolare termică la zidurile imobilului proprietatea reclamanţilor.
Prin sentinţa nr. 12 din 7 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC M.S. SRL, pe calea întâmpinării, a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamanţii D.F. si D.N. şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reconvenţională formulată de pârâtul U.G., obligându-i pe reclamanţi să le plătească pârâţilor suma de 900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut calitatea procesuala pasivă a societăţii pârâte, întrucât aceasta deţine în folosinţă spaţiul în litigiu, fiind subiect al obligaţiei de îndepărtare a deşeurilor şi materialelor, precum şi de retragere a construcţiilor aflate la o distantă nelegală de linia de hotar.
Pe fond, Tribunalul a reţinut că proprietatea reclamanţilor şi cea a paratului U.G. se învecinează pe latura estică, iar hotarul dintre cele două proprietăţi este materializat printr-o împrejmuire din plasă de sârmă cu stâlpi metalici şi din scândură. Din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat că materialele depozitate pe proprietatea pârâţilor nu au putut influenţa negativ locuinţa reclamanţilor deoarece în jurul construcţiei reclamanţilor este spaţiu liber protejat de împrejmuirea din plasă de sârmă, precum şi de existenţa unui spaţiu liber între materialele depozitate în împrejmuirea din plasă. S-a concluzionat că materialele depozitate atât în cele două încăperi ale barăcii metalice, cât şi în aer liber nu pot produce şi nici nu au produs degradări imobilului proprietatea reclamanţilor.
Acelaşi aspect a fost constatat şi de instanţa de judecată în cadrul cercetării locale efectuate la data de 20 decembrie 2007, ocazie cu care s-a stabilit că magazia aflată pe terenul pârâţilor se află la o distanţă de aproximativ 50 cm de gardul despărţitor, iar acoperişul acesteia nu depăşeşte proprietatea acestora.
Raportat la toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că acţiunea sub aspectul capetelor de cerere privind retragerea construcţiilor metalice şi ridicarea materialelor şi deşeurilor, este neîntemeiata. în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere, reclamanţii care au sarcina probei în temeiul dispoziţiilor art. 1169 C. civ. nu au făcut dovada că lucrările de reparaţii la imobilul proprietatea lor pot fi efectuate doar cu acces prin imobilul proprietatea pârâtului U.G.
Faţă de soluţia pronunţată de instanţă la cel de-al treilea capăt de cerere al acţiunii iniţiale, a fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul U.G. ca fiind rămasă fără obiect.
Prin Decizia nr. 160 din 12 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de apel, curtea de apel a constatat că baraca metalică în litigiu a fost edificata în anul 1993, ca o construcţie fără fundaţie, cu pereţi din tablă, învelitoare din tablă cu pantă către curtea pârâţilor, pardoseală din pământ şi fără instalaţii.
A apreciat că edificarea acestei barăci metalice fără autorizaţie de construire nu este de natura, prin însuşi acest fapt (al lipsei autorizaţiei), a produce vreun prejudiciu apelanţilor-reclamanţi, ci, eventual, modul de amplasare a construcţiei. Lipsa autorizaţiei de construire poate constitui o abatere de la disciplina în construcţii, de natură a atrage sancţionarea persoanelor culpabile în condiţiile Legii 50/1991, fără a constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, condiţie a atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a constructorului. O asemenea faptă ilicita o poate constitui amplasarea construcţiei de natură a produce prejudicii şi nu lipsa autorizaţiei de construire.
A reţinut că nu poate fi avută în vedere invocarea încălcării prevederilor art. 24 din HG 525/1996, întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul edificării construcţiei. Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României, Curtea de Apel a constatat ca apelanţii-reclamanţi nu au dovedit, în condiţiile art. 1169 C. civ., nerespectarea, de către intimaţii-pârâţi, a obligaţiei de bună vecinătate ori a altor sarcini ce revin proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.
A reţinut şi faptul că distanţa dintre baraca metalică şi linia de hotar este cuprinsă între 0,49 m şi 0,82 m, fiind în mod subiectiv apreciată de reclamanţi ca fiind „distanţa mică" în sensul art. 607 si art. 610 C. civ., în condiţiile în care propria casă edificată de reclamanţi este poziţionată la o distanţă nu cu mult mai mare, respectiv între 0,74 si 0,92 m de linia de hotar. Mai mult, expertul constructor C.C. a concluzionat în sensul posibilităţii legale a edificării unei construcţii pe hotarul dintre proprietăţi, condiţionat de respectarea condiţiilor tehnice de proiectare privind rostul antiseismic şi adâncimile de fundare.
Susţinerea apelanţilor cu privire la necesitatea măsurării acestor distante de către un expert specialitate topografie, şi nu construcţii,s-a apreciat că nu poate fi avută în vedere, expertul constructor fiind cel chemat a stabili dacă amplasarea unei construcţii s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pentru a nu crea prejudicii proprietarilor vecini.
În ceea ce priveşte producerea unui prejudiciu reclamanţilor prin edificarea acestei barăci metalice, curtea de apel a constatat că, concluziile raportului de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului de către expertul C.C. sunt similare celor ale expertului T.C., formulate în faţa instanţei de fond. Astfel, expertul desemnat de instanţa de apel a concluzionat, în urma examinării interiorului locuinţei apelanţilor, faptul că nu se poate stabili existenţa unei legături de cauzalitate între construcţia metalică şi petele uşor vizibile existente la baza peretelui, petele identificate pe peretele limitrof construcţiei metalice nefiind pete de mucegai şi neputând fi categorisite ca igrasie.
Prin urmarea s-a considerat că nu a fost dovedită de către apelanţii-reclamanţi susţinerea potrivit căreia depozitarea unor materiale, de către intimaţii-pârâţi, în apropierea locuinţei lor a condus la deteriorarea peretelui casei, concluziile expertului fiind în sensul scurgerii apelor pluviale de pe acoperişul barăcii metalice pe terenul intimaţilor. S-a apreciat că susţinerea expertului consilier al apelanţilor cu privire la existenţa unui alt amplasament al barăcii metalice ce conducea la scurgerea apelor pluviale pe terenul apelanţilor este lipsită de suport probator, neputând fi reţinută de către instanţa de judecată.
Cât priveşte motivul de apel vizând respingerea capătului de cerere având ca obiect permiterea accesului reclamanţilor pe terenul pârâtului pentru efectuarea unor lucrări de reparaţii, curtea de apel a constatat că apelanţii-reclamanţi nu au administrat niciun probatoriu care să ateste necesitatea restrângerii prerogativelor dreptului de proprietate al intimatului-pârât U.G., respectiv împrejurarea că asemenea lucrări de reparaţii nu pot fi efectuate decât cu acces pe proprietatea vecină. In aceste condiţii a reţinut că, corect, instanţa de fond a apreciat ca nedovedite susţinerile reclamanţilor, respingând acest capăt de cerere.
Cu privire la ultimul motiv de apel, referitor la greşita soluţionare a cererea reconvenţionale, curtea de apel a constatat ca intimata a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanţa de judecată; cât priveşte neindicare temeiului juridic, potrivit art. 133 C. proc. civ., lipsa motivelor de drept poate fi sancţionată cu nulitatea cererii numai în ipoteza dovedirii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului or, în cauză, apelanţii nu au dovedit o atare vătămare, cu atât mai mult cu cât cererea reconvenţională a fost respinsă, nefiind stabilită nicio obligaţie în sarcina reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de curtea de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru lămurirea tuturor aspectelor deduse judecăţii şi pentru a se răspunde tuturor cererilor pe care le-a formulat; în subsidiar, solicită modificarea deciziei şi, pe fond, admiterea acţiunii precizate, cu cheltuieli de judecată.
În temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi arată că instanţa a încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a încălcat principiul rolului activ al judecătorului şi au fost respinse susţinerile lor ca nedovedite, instanţa de apel precizând că nu au dovedit că, prin atitudinea culpabilă a pârâţilor-intimaţi s-a deteriorat peretele şi, de asemenea, a respins, ca nedovedite, susţinerile referitoare la obligarea intimaţilor de a le permite accesul pe terenul proprietatea acestora pentru efectuarea unor lucrări de reparaţii.
În baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi învederează că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de obligare a pârâţilor de ridicare a deşeurilor care au fost aruncate lângă hotarul dintre cele două proprietăţi şi care reprezintă o sursă de infecţie şi, întrucât instanţa a omis să se pronunţe pe această cerere, se impune, de asemenea, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii apreciază că cele două instanţe care s-au pronunţat în cauză au interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile legale care vizează raporturile de bună vecinătate, ceea ce atrage nulitatea hotărârilor pronunţate având în vedere că, aşa cum au arătat şi instanţei de apel:
a) această construcţie a fost ridicată fără existenţa autorizaţiei de construcţie care era obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 50/1991;
b) ridicarea oricărui tip de construcţie era interzisă, împrejurare ce rezultă din acelaşi certificat, de urbanism potrivit cu care „conform P.U.G. şi R.L.U. în zonă este prevăzută interdicţia temporară de construire până la elaborarea/reactualizarea P.U.Z./P.U.D. în zona protejată arhitectural", astfel că, şi sub acest aspect construcţia în litigiu este ridicată în mod nelegal;
c) baraca metalică este amplasată la o distanţă foarte mică de gradul despărţitor dintre proprietăţi, fiind încălcate prin aceasta dispoziţiile Codului civil, HG nr. 525/1996, dar şi ale Constituţiei;
d) au fost încălcate şi dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, argumentele aduse în temeiul acestui text constituţional fiind înlăturate de instanţa de apel care a pronunţat astfel, o hotărâre nelegală.
Recurenţii-reclamanţi critică şi soluţionarea greşită prin respingere ca nedovedite, a capetelor 2 şi 3 de cerere, aşa cum s-a arătat mai sus şi, de asemenea, încălcarea de către cele două instanţe care s-au pronunţat în cauză a dispoziţiilor art. 215, art. 216 si art. 217 C. proc. civ., care reglementează procedura cercetării la faţa locului, în sensul că în această cauză a fost efectuată o cercetare la faţa locului, cu participarea judecătorului şi a grefierului în urma căreia s-a întocmit un proces verbal, care nu cuprinde menţiuni obligatorii.
În fine, susţin şi că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale şi pentru faptul că au apreciat eronat că cererea reconvenţională a rămas fără obiect deşi, în realitate, aceasta este lovită de nulitate.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea criticilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispoziţiile legale incidente speţei, precum şi de hotărârile celor două instanţe care s-au pronunţat în cauză, se constată următoarele:
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se observă că deşi recurenţii-reclamanţi invocă dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în fapt, criticile lor sunt conturate pe aspecte ce ţin de nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este el consacrat în art. 129 C. proc. civ., or, în mod evident aceste critici sunt nefondate, atât timp cât recurenţii ignoră dispoziţiile art. 112 pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, în acţiune, reclamanţii trebuie să arate motivele pe care se sprijină fiecarea capăt de cerere; apelul nu a fost respins ca nedovedit, aşa cum eronat afirmă recurenţii, ci ca nefondat şi, în fine, în cauză au fost administrate probele solicitate de reclamanţi, însă acestea nu au confirmat susţinerile lor, iar instanţele şi-au exercitat rolul activ şi şi-au putut forma convingerea pe baza probatoriului administrat, apreciind corect că faţă de aspectele cauzei deduse judecăţii, probatoriul aflat deja la dosar este lămuritor şi nu se justifică extinderea probelor, acest mod de abordare a chestiunilor deduse judecăţii nefiind util cauzei şi neputând atrage decât cel multtergiversarea soluţionării ei. Prin urmare, se reţine că acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Privind motivul de recurs fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de obligare a pârâţilor de ridicare a deşeurilor care au fost aruncate lângă hotarul dintre proprietăţile părţilor antrenate în litigiu, se reţine că este de asemenea neîntemeiat, întrucât se constată că instanţele au respins acest capăt de cerere determinat de faptul rezultat din probe şi anume că, în realitate, „deşeurile" respective, a căror ridicare se pretinde, nu există la faţa locului.
Instanţa de fond a apreciat astfel în ce priveşte acest capăt de cerere, având în vedere cercetarea efectuată la faţa locului şi concluziile raportului întocmit de expertul constructor la care au fost anexate planşe foto în care se vede situaţia de pe teren, iar instanţa de fonds-a pronunţat şi ea asupra acestui capăt de cerere, arătând în motivarea deciziei că nu a fost dovedită de către apelanţii-reclamanţi susţinerea potrivit căreia depozitarea unor materiale, de către intimaţii-pârâţi în apropierea locuinţei lor a condus la deteriorarea peretelui casei, concluziile expertului fiind în sensul scurgerii apelor pluviale de pe acoperişul barăcii metalice pe terenul intimaţilor.
Nici motivul de recurs întemeiat de recurenţi pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat, întrucât nu se constată că hotărârea dată de curtea de apel este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, -astfel cum arată recurenţii în susţinerile formulate la pct. a), b) ale acestui motiv de recurs, deoarece, dimpotrivă, examinând considerentele deciziei curţii de apel se observă că această instanţă a reţinut corect că nu edificarea barăcii în discuţie fără autorizaţie de construire este de natură a produce vreun prejudiciu reclamanţilor, ci eventual, modul de amplasare a construcţiei, or, din expertizele efectuate în cauză la fond şi în apel a rezultat că nu se poate stabili existenţa unei legături de cauzalitate între construcţia metalică şi petele existente la baza peretelui imobilului reclamanţilor; a arătat, de asemenea, corect că lipsa autorizaţiei de construire poate constitui o abatere la disciplina în construcţii, de natură a atrage sancţionarea în condiţiile Legii nr. 50/1991, dar nu poate constitui prin ea însăşi o faptă cauzatoare de prejudicii.
Nu se constată a fi întemeiate nici susţinerile de la pct. c) şi d) ale acestui motiv de recurs, întrucât, într-adevăr, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, HG nr. 525/1996 nu era în vigoare la data edificării construcţiei, iar în ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României, s-a reţinut judicios că, pe de o parte, reclamanţii nu au dovedit în condiţiile art. 1169 C. civ. nerespectarea de către pârâţi a obligaţiei de bună vecinătate ori a altor sarcini ce revin proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României nu a fost invocată ca temei de drept în faţa instanţei de fond pentru a putea fi invocată şi în apel.
Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţele au examinat şi s-au pronunţat corect asupra capătului 2 de cerere, stabilind că nu s-a constatat depozitarea unor materiale („deşeuri"), care să afecteze imobilul proprietatea reclamanţilor, iar în ce priveşte capătul 3 de cerere, ambele instanţe tot corect au reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că lucrările de reparaţii la imobilul proprietatea lor nu pot fi efectuate decât cu acces pe proprietatea vecină şi cum sarcina probei incumbă reclamantului conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ., în mod judicios acţiunea a fost respinsă sub acest aspect, ca nedovedită.
Nu se confirmă nici susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 215, art. 216 si art. 217 C. proc. civ., cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, prin lipsa unor menţiuni obligatorii de pe procesul verbal, întrucât reclamanţii nu au sesizat instanţa de fond cu privire la pretinsele nereguli privind modul de întocmire a procesului verbal de cercetare la faţa locului şi în această împrejurare nu mai pot invoca o astfel de neregulă în apel sau în recurs.
În fine, nici susţinerea în conformitate cu care hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale pentru că s-a apreciat greşit că cererea reconvenţională a rămas fără obiect, când, în fapt, ea este lovită de nulitate, nu este întemeiată, întrucât cererea principală fiind respinsă, cererea reconvenţională fiind strâns legată prin soluţie de aceasta a rămas fără obiect şi oricum, această soluţie nu a produs nicio vătămare reclamanţilor, nestabilind nicio obligaţie în sarcina lor.
În consecinţă, având în vedere considerentele mai sus arătate, neexistând niciun motiv de recurs întemeiat, în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care să justifice casarea sau modificarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută, ca fiind legală şi se va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.F. şi D.N. împotriva deciziei nr. 160 din 12 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenţii să plătească intimaţilor suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 437/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 443/2010. Comercial → |
|---|
