ICCJ. Decizia nr. 499/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 499/2010
Dosar nr. 208/114/2006
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 428 din 7 aprilie2008, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admisă în parte acţiunea principală formulată de reclamanta S.O.în contradictoriu cu pârâţii SC H.C.E. SA - F.P.B., S.C.T., S.A.S., admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de întervenienţii P.F. şi P.M.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii S.C.T., S.A.S., respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC H.C.E. SA, obligată pârâta să respecte dreptul de servitute de trecere pe dimensiunile de 2,50 metri lăţime şi 38,21 metri lungime, conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul P.L. - anexa 5, prin retragerea gardului proprietatea pârâtei, pentru a permite reclamanţilor accesul cu vehiculul şi cu piciorul şi obligată pârâta la 1.417 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit în baza certificatului de legatar, pe lângă alte bunuri, imobilul casă de locuit situat în mun. Buzău, şi terenul aferent în suprafaţa de 166,25 m.p., imobil moştenit de la autoarea sa T.R., care la rândul său îl dobândise prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare în cuprinsul acestui contract fiind cuprinsă servitutea de trecere cu piciorul şi orice vehicul de la stradă şi până la proprietatea vecinei S.S.
La rândul lor, intervenienţii P.F. şi P.M., s-a reţinut prin sentinţă, au dobândit în vecinătatea imobilului deţinut de reclamantă o casă de locuit şi terenul aferent de la numitul P.G., care a rândul său cumpărase imobilul şi terenul aferent din fosta proprietate comuna a autorilor reclamantei, rezultând astfel că terenul în litigiu anterior acestor vânzări succesive şi pe bucăţi, a aparţinut unui singur proprietar de-a lungul timpului, fiind astfel de necontestat că pentru imobilele aflate de la strada principală în spate, aşa cum sunt imobilele proprietatea reclamantei şi a intervenienţilor, era necesar să existe o servitute de trecere cu piciorul şi vehicolul, pentru o bună folosinţă a imobilului, fiind dovedit cu prisosinţă existenţa acestui drept de servitute şi a faptului că reclamanta proprietară nu are o altă modalitate de acces la calea publică.
În ceea ce priveşte întinderea acestei servitutii şi calea ce trebuie aleasă pentru a afecta într-o modalitatea cât mai mică proprietatea reclamantei, tribunalul a reţinut concluziile raportului de expertiză tehnică, întocmit de expert P.L., apreciindu-se că aceasta lucrare a răspuns eficient dispoziţiilor instanţei şi modalitatea aleasă prin această expertiză şi schiţa anexă, răspunzând cel mai bine obiectului cauzei, considerente pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 616 şi urm. C. civ. instanţa a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu şi a obligat pârâta să respecte dreptul de servitute pe dimensiunile 2,50 metri lăţime şi de 38,21 metri lungime, conform raportului de expertiză tehnică, prin retragerea gardului de către pârâtă pe proprietatea sa, pentru a putea permite accesul reclamanţilor cu vechiculul şi piciorul.
În ce-i priveşte pe pârâţi, prin sentinţă s-a reţinut că aceştia nu au ocupat din terenul proprietatea niciuneia dintre părţi şi că gardul ce delimitează proprietatea lor de proprietatea reclamantei nu este amplasat pe terenul ce constituie servitute, motiv pentru care a respins acţiunea faţă de aceştia, iar cu privire la cererea reconventională prin care s-a solicitat stingerea dreptului de servitute, instanţa a considerat că în cauză nu operează niciuna din cauzele prevăzute expres de art. 636 C. civ., astfel încât a respins cererea reconventională ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 216 din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate.
A obligat-o pe apelantă să-i plătească intimatei-reclamante S.O. 1.000 lei cheltuieli de judecată.
A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-pârâţi S.C.T.şi S.A.S., ca nedovedită.
În considerarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că:
Primul motiv de apel, potrivit căruia acţiunea intimate-reclamante nu este motivată în drept şi greşit aceasta a indicat dispoziţiile art. 1 şi 2 din Decretul 51/1954 şi art. 620 C. civ., este nefondat; împrejurarea că ulterior formulării acţiunii iniţiale, prin precizările la acţiune a indicat aceste dispoziţii legale nu poate să conducă la nelegalitatea sentinţei apelate deoarece, din motivele de fapt ale acţiunii formulate de către intimata reclamantă şi din actele de proprietate ale intimatei şi ale autorilor săi, rezultă cert că intimata reclamantă avea instituită în favoarea sa o servitute de trecere pe care apelanta pârâtă nu a respectat-o, servitutea de trecere fiind reglementată de disp. art. 616 şi urm C. civ., ce au fost aplicate în cauză de către instanţă, urmare admiterii în parte a acţiunii intimatei reclamante, dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Decretul 51/1954 fiind invocate de intimată au aplicabilitate în speţă, întrucât reglementează exercitarea cu buna credinţă a dreptului de către persoanele fizice şi nerespectarea servitutii de trecere reprezintă încălcarea acestor dispoziţii.
Motivul de apel invocat de către apelantă, în sensul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit obiectul cererii de chemare în judecată şiprin admiterea actiunii a acordat ceea ce nu s-a solicitat, instituind o altă servitute de trecere împovărătoare pentru apelantă şi imposibil de realizat şi că hotărârea nu se bazează pe probele administrate în cauză, a fost considerat, de asemenea, nefondat.
Susţinerea reclamantei, în sensul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că prin actul de dobândire a proprietăţii sale a dobândit şi dreptul de servitute a fost respinsă ca nefondată.
Instanţa de apel a mai reţinut că ultima critică adusă sentinţei de către apelantă, potrivit căreia, prin instituirea servituţii de trecere creată prin sentinţa primei instanţe, s-a creat o situaţie împovărătoare pentru apelantă nu este fondată, atâta timp cât din probatoriile administrate in cauză a rezultat că intimata a dovedit că avea instituit dreptul de servitute de trecere în favoarea sa, prin acte de dobândire a proprietăţii imobilului şi că apelanta pârâta nu a respectat servitutea de trecere edificând un gard din beton mărind prin aceasta în mod nejustificat proprietatea sa.
Împotriva deciziei curţii de apel, a declarat recurs pârâta SC H.C.E. SA Buzău, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de fond.
În subsidiar, recurenta-pârâtă solicită modificarea în tot a celor două hotărâri, iar pe fond, respingerea cererii intimatei-reclamante şi a cererii de intervenţie în nume propriu şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de către pârâta-recurentă.
Recurenta-pârâtă susţine astfel că acţiunea intimatei-reclamante nu a fost motivată în drept, iar temeiul de drept precizat, respectiv art. 620 C. civ. reglementează instituirea şi nu conservarea şi respectarea unei servituţi deja existente, aşa cum se pretinde prin cererea de chemare în judecată, or, în situaţia în care reclamanta ar fi indicat acest temei legal de la data redactării cererii sale sau ulterior, la solicitarea sa expresă, altele ar fi fost apărările şi probele administrate.
În continuare, criticile formulate de recurenta-pârâtă vizează nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor pronunţate, după cum urmează:
1. Instanţele de fond şi apel au acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât, prin cererea formulată s-a solicitat respectarea unui drept de servitute de trecere deja existent, iar instanţele, în mod nelegal, în temeiul art. 616 C. civ., au instituit o nouă servitute de trecere, fără a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute în acest sens.
2. Hotărârile pronunţate nu cuprind motivele pe care se sprijină, iar motivele cuprinse sunt contradictorii şi străine de natura pricinii deduse judecăţii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), faţă de toate probele administrate în cauză, deoarece contrar probelor concludente administrate, instanţa de fond a reţinut că „s-a făcut cu prisosinţă dovada existenţei acestui drept", iar instanţa de apel a reţinut că „rezultă cert că intimata reclamantă avea instituită în favoarea sa o servitute de trecere pe care apelanta pârâtă nu a respectat-o".
3. Instanţele au interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii şi au schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, din toate actele de proprietate existente la dosarul cauzei rezultă că a existat o veche servitute de trecere, una convenţională, neidentificată în niciunul din actele de proprietate şi neidentificabilă în teren, iar instanţele în mod greşit au concluzionat că trecerea în discuţie s-a aflat pe amplasamentul indicat în acţiunea introductivă, fără a avea în vedere toate expertizele efectuate în cauză conform cărora pretinsa serivute nu poate fi localizată, raportat la actele de proprietate depuse la dosarul cauzei.
4. Hotărârile pronunţate sunt date cu aplicarea greşită a legii, (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât, deşi prin acţiunea introductivă se solicită respectarea unei servituţi de trecere, prin hotărârile pronunţate în temeiul art. 616 C. civ., s-a dispus instituirea unei noi servituţi de trecere cu piciorul şi vehiculul pe proprietatea recurentei şi, în aceste condiţii, prin instituirea servituţii, s-a creat o creştere vădită a valorii proprietăţii intimaţilor, prejudiciind grav proprietatea recurentei, care practic este deposesată de o suprafaţă apreciabilăde teren.
5. Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unul din motivele de apel formulate, şi anume, admiterea cererii sale reconvenţionale, în temeiul art. 636 C. civ., pronunţând astfel o hotărâre nelegală.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele dosarului, de dispoziţiile legale aplicabile în speţă, precum şi de hotărârile pronunţate în cauză, se constată următoarele:
Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la nemotivarea în drept a acţiunii reclamantei-intimate nu sunt întemeiate, întrucât din conţinutul cererii de chemare în judecată din dosarul Judecătoriei Buzău rezultă că obiectul acţiunii constă în obligarea pârâtei „la respectarea dreptului de servitute de trecere", fiind indicată ca temei de drept obligaţia de a face.
Menţionarea dispoziţiilor art. 620 C. civ. ca o justificare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la respectarea servituţii constituite prin titlu anterior s-a produs prin notele scrise depuse la dosar, ocazie cu care s-a procedat şi la o calificare expresă a acţiunii, ca fiind o acţiune confesorie, iar această precizare s-a făcut oricum înainte ca tribunalul să soluţioneze acţiunea, ca primă instanţă competentă material.
Ca urmare, nu poate fi considerată ca o modificare a acţiunii, care chiar reală să fi fost, nefiind invocată la acel moment, nu putea atrage incidenţa dispoziţiilor art. 108 C. proc. civ., respectiv nulitatea acţiunii.
Pe de altă parte, se impune a se preciza că nici măcar în ipoteza unei indicări greşite a temeiului de drept al acţiunii nu intervine automat nulitatea ca sancţiune, atâta timp cât este posibilă determinarea temeiului de drept de către judecătorul fondului dacă cererea este motivată suficient în fapt şi îngăduie instanţei o calificare legală corectă, reclamantul nefiind obligat să indice chiar textul de lege pe care îşi întemeiază cererea, - în lipsa acestuia, încadrarea legală a cererii putând-o face şi judecătorul.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că ambele instanţe au stabilit corect că temeiul de drept al acţiunii reclamantei l-ar putea constitui dispoziţiile art. 616 C. civ., de vreme ce reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la respectarea dreptului de servitute de trecere, iar din probatoriile administrate a rezultat incontestabil existenţa dreptului de servitute, precum şi a faptului că reclamanta nu are o altă modalitate de acces.
Aplicabilitatea dispoziţiilor legale mai sus menţionate nu exclud însă incidenţa în cauză şi a dispoziţiilor art. 620 C. civ., ce privesc obligaţiile personale ce incumbă proprietarului fondului aservit faţă de proprietarul fondului dominant, precum şi uzul şi întinderea servituţii stabilite prin titlul în baza căruia s-a constituit, cât şi a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Decretul 31/1954, referitoare la exercitarea cu bună credinţă a obligaţiilor şi drepturilor civile recunoscute persoanelor fizice, în contextul în care, în speţă, reclamanta a solicitat instanţei protecţia exercitării dreptului său de servitute, în condiţiile încălcării obligaţiei ei corelative a proprietarului fondului aservit de a-i respecta acest drept.
În ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia instanţele au instituit o nouă servitute de trecere, în temeiul dispoziţiilor art. 616 C. civ., deşi reclamanta a solicitat doar o respectare a dreptului de servitute, deja existent, se constată că nu este întemeiat, întrucât din actele dosarului rezultă că imobilul dobândit de reclamantă de la autoarea sa avea instituit dreptul de servitute de trecere cu piciorul şi orice vehicul, până la stradă şi că nu există o altă modalitate de acces la calea publică, iar faptul că moştenitorii proprietarului fondului aservit iniţial au înţeles să modifice amplasamentul servituţii cu ocazia înstrăinărilor de porţiuni de teren şi construcţii din fosta curte comună, nu pot s-a împiedice pe reclamantă să beneficieze de dreptul său constituit de titlu pe care-l deţine.
Prin urmare, instanţele nu au instituit o nouă servitute, - aşa cum eronat susţine recurenta-pârâtă - ci au obligat-o pe pârâtă la respectarea celei deja existente, instituită prin acte de proprietate şi posibil de realizat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul P.L.. În mod evident, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât hotărârile pronunţate în cauză de instanţe nu conţin considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, iar o eventuală greşită apreciere a situaţiei de fapt sau a probelor administrate nu poate fi invocată în temeiul acestui text legal.
Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemnea, neîntemeiat, atât timp cât din examinarea actelor dosarului reiese că instanţele au calificat corect acţiunea şi nu au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, ci, prin soluţia dată, s-au pronunţat exact asupra obiectului cauzei supuse judecăţii de către reclamanta-intimată.
Cât priveşte susţinerea potrivit căreia din certificatul de legatar şi din actul de proprietate al autoarei reclamantei nu ar rezulta determinarea servituţii în limitele omologate de instanţă, se constată că acest aspect nu are nicio relevanţă şi nu este de natură să determine incidenţa motivului de recurs invocat, iar, pe de altă parte, se observă că toate expertizele au constatat că este posibilă determinarea dreptului de servitute, rezultat din toate actele invocate, cât şi faptul ocupării unei porţiuni din servitutea de trecere astfel configurată.
Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu care se critică reţinerea în considerente a dispoziţiilor art. 616 C. civ. de către curtea de apel, se constată că aceste dispoziţii legale au fost avute în vedere astfel cum s-a mai arătat ca reprezentând sediul materiei pentru instituţia juridică a servituţii de trecere, fără ca din aceasta să rezulte că abia prin prezentul litigiu s-ar fi ajuns la instituirea unei noi servituţi de trecere.
În fine, în ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unul din motivele de apel în care s-ar fi criticat respingerea cererii reconvenţionale, întemeiate de dispoziţiile art. 636 C. civ., se constată că nu este întemeiată, întrucât pârâta nu a formulat nicio critică concretă privind modul de soluţionare a acestei cereri, făcând doar o referire generică în finalul apelului, atunci când solicită a fi admisă această cerere, nefiind îndeplinite cerinţele art. 287 pct. 2 C. proc. civ., sub acest aspect.
În consecinţă, reţinându-se că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică întemeiată, în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., de natură să justifice desfiinţarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută, ca fiind legală şi se va respinge recursul recurentei-pârâte, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 6613,16 lei către intimata-reclamantă S.O.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC H.C.E. SA Buzău împotriva deciziei nr. 216 din 5 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligată recurenta pârâtă SC H.C.E. SA Buzău la suma de 6613,16 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă S.O.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 46/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 54/2010. Comercial → |
|---|
