ICCJ. Decizia nr. 4408/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4408/2010
Dosar nr. 3141/103/2009
Şedinţa publică de la 15 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
p rin sentinţa nr. 1637 din 17 decembrie 2009, Tribunalul Neamţ a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL Târgu Mureş, în contradictoriu cu Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ pe care l-a obligat să recepţioneze produsul „instalaţie roetgen” achiziţionat prin contractul de furnizare produse din 19 decembrie 2008 şi să plătească reclamantei suma de 178.500 lei, reprezentând contravaloare produs. Instanţa a respins petitul prin care s-au solicitat penalităţile de întârziere.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de furnizare anterior menţionat, reclamanta s-a obligat să furnizeze pârâtului produse conform comenzilor lunare, obligaţii pe care reclamanta le-a onorat, achiziţionând produsul ce a făcut obiectul contractului.
Cu toate acestea, pârâtul nu a emis comanda, fiind notificat la 9 aprilie 2009 cu executarea contractului, notificare la care a răspuns cu o propunere de reziliere a contractului datorată imposibilităţii financiare de a-l onora, ce nu a fost acceptată de către reclamantă.
Instanţa a constatat că pârâtul nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin convenţie şi anume: emiterea comenzii în cadrul termenului de executare a contractului, recepţionarea produsului în termenul convenit şi efectuarea plăţii.
De asemenea, s-a avut în vedere că blocajul financiar invocat de pârât nu poate constitui o cauză imprevizibilă de natură a face imposibilă executarea contractului şi că rezilierea convenţiei nu poate fi cerută de partea în culpă, reclamanta fiind îndreptăţită la recepţionarea şi plata produsului.
Faţă de clauzele contractuale, privind livrarea şi recepţionarea s-a apreciat că nu se poate da eficienţă cererii reclamantei de acordare a penalităţilor de întârziere, neputându-se aplica prevederea referitoare la „perioada convenită”, în funcţie de care se calculează termenul de curgere a penalităţilor (art. 10.2), nefiind îndeplinire prevederile clauzelor privind recepţia produselor (cap. 15.4 art. 12 din contract).
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 50 din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, care a schimbat sentinţa în parte, în sensul că a admis în poate cererea de acordare penalităţilor şi în consecinţă, a dispus obligarea pârâtului la 51.586,5 lei cu titlu de penalităţi de întârziere aferente perioadei 14 iulie 2009 - 29 aprilie 2010.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute, iar apelul pârâtului declarat împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins, acesta fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată de 2.653,25 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a apreciat că pentru a se putea invoca, de către pârâtă, lipsa resurselor financiare ca eveniment de forţă majoră, situaţia trebuia să fi fost imprevizibilă la momentul închirierii contractului şi de neînlăturat (art. 2 lit. 1) din contract).
În cauză, instanţa a reţinut că încheierea contractului de furnizare produse s-a realizat ca urmare a derulării procedurii de atribuire a contractelor de achiziţii publice conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, prin angajarea fondurilor bugetare astfel că la data iniţierii procedurii, fondurile corespunzătoare cheltuielilor necesare achiziţionării produsului trebuiau asigurate conform art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 500/2002.
S-a avut în vedere că, fiind prevăzute în bugetul pârâtului fondurile necesare achiziţionării produsului, achizitorul avea obligaţia efectuării cheltuielilor înscrise şi angajate în bugetul aprobat.
De asemenea, instanţa a considerat că neîndeplinirea obligaţiei contractuale de către pârâtă atrage obligaţia la dezdăunări conform art. 10.2 din contract, iar data de la care acestea încep să curgă se stabileşte luând în considerare durata maximă a contractului (art. 6), respectiv 30 aprilie 2009, la care se adaugă cele 60 de zile de plată a preţului, termen împlinit la 29 iunie 2009.
În aceeaşi logică s-a statuat că momentul de la care reclamanta este îndreptăţită la penalităţi de întârziere este ulterior împlinirii termenului de 14 zile de la expirarea perioadei convenite, respectiv 14 iulie 2009, potrivit înţelegerii părţilor de la art. 2 lit. j) din contract, cuantumul acestora fiind stabilit la 51.586,5 lei.
Împotriva deciziei, pârâtul a declarat recurs prin care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- Motivul real şi independent de voinţa sa, care a împiedicat executarea contractului de furnizare îl constituie lipsa fondurilor băneşti, datorată de situaţia dramatică, privind finanţarea sistemului sanitar ce s-a concretizat în restrângerea operaţiunilor de deschidere de credite bugetare numai pentru plata asigurării drepturilor salariale şi a utilităţilor unităţilor sanitare cu paturi.
Recurentul consideră că, în aceste condiţii rezultă clar imposibilitatea financiară, fiind întrunite condiţiile prevăzute la art. 1156 alin. (4) C. civ., situaţia transmisă şi reclamantei prin adresa din 30 aprilie 2009.
- Referitor la plata penalităţilor de întârziere se susţine că, la identificarea „perioadei convenite” trebuie să se aibă în vedere dispoziţiile art. 9.2 din contract potrivit cu care „achizitorul se obligă să plătească preţul produselor în termen de 60 de zile de la livrarea produselor”, iar în speţă – din motive independente de voinţa unităţii sanitare nu s-a putut emite comanda pentru livrarea produsului astfel că nu s-a împlinit termenul de la care să se poată percepe penalităţi de întârziere.
Se apreciază că, în lipsa condiţiilor obiective de a determina momentul livrării produsului şi a neîndeplinirii condiţiilor contractuale pentru plata penalităţilor, cererea reclamantei este neîntemeiată.
Prin întâmpinarea depusă la 25 octombrie 2010, intimata SC P. SRL a solicitat respingerea recursului.
Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Aşa cum a reţinut şi instanţa apelului, contractul de furnizare produse în litigiu s-a perfectat conform prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 ceea ce presupunea, la momentul declanşării procedurii de achiziţie publică, asigurarea fondurilor necesare, regula impusă de dispoziţiile art. 4 şi 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.
În atare situaţie, în care fondurile necesare achiziţionării produsului erau sau ar fi trebuit să fie prevăzute în bugetul pârâtului, acesta nu poate veni, ulterior, să-şi motiveze culpa în neexecutarea contractului pe seama blocajului financiar în care se află.
Nu poate fi primită nici susţinerea în sensul căreia răspunderea sa contractuală ar putea fi înlăturată ca urmare a invocării cazului fortuit ori a forţei majore pentru că în ambele situaţii cazul invocat ar fi trebuit să fie imprevizibil la momentul încheierii contractului, de neînlăturat şi mai mult, lipsa fondurilor băneşti nu poate fi asimilată situaţiilor convenite de părţi în cuprinsul art. 2 lit. i) din contract.
- În ce priveşte soluţia dată petitului privind acordarea penalităţilor de întârziere, raţionamentul se înscrie într-o logică juridică firească rezultată dintr-o interpretare corectă a clauzelor contractului.
Astfel, pârâtul îşi invocă propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei de recepţionare a produsului atunci când invocă aceeaşi lipsă a fondurilor băneşti, fără a avea în vedere că reclamanta a achiziţionat produsul pe care s-a obligat să-l livreze conform convenţiei. Astfel neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10.2 din contract, instanţa, neîmpărtăşind opinia recurentului potrivit cu care nu se poate determina momentul de la care se datorează penalităţi de întârziere.
Instanţa s-a raportat în mod corect la durata maximă a contractului (30 aprilie 2009) prevăzută la art. 6 ca dată limită de livrare şi recepţionare a produsului, dând apoi eficienţă art. 9.1 - 9.2 şi art. 10.2, privind termenul de 60 zile pentru plata preţului şi trecerea celor 14 zile de la expirarea perioadei convenite.
Prin urmare, faţă de considerentele prezentate şi în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ, împotriva Deciziei Curţii de Apel Bacău nr. 50 din 27 mai 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4410/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4409/2010. Comercial → |
|---|
