ICCJ. Decizia nr. 449/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 449/2010
Dosar nr. 1334/90/2009
Şedinţa publică de la 5 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1334/90/2009 la Tribunalul Vâlcea, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, în data de 21 aprilie 2009, reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA Râmnicu Vâlcea, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să desemneze un expert, în temeiul art. 136 din Legea nr. 31/1990, care să întocmească un raport privind modul de utilizare a fondurilor obţinute de pârâtă în urma celor două majorări de capital efectuate la datele de 21 mai 2008 şi 20 august 2008.
Prin sentinţa comercială nr. 948 din 29 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea şi a fost desemnat, în calitate de expert contabil dl. A.M., în vederea întocmirii unui expert privind modul de utilizarea fondurilor obţinute prin majorările de capital din 21 septembrie 2008 şi 20 august 2008.
Au fost încuviinţaţi şi doi experţi observatori.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată,adică reclamantul deţine 29,127 % din capitalul social, deci mai mult de 10 %, iar sarcina expertului este de a analiza o anumită operaţiune din gestiunea societăţii şi anume, modul de utilizare a sumelor încasate din două majorări de capital efectuate în cursul anului 2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, criticând-o pentru faptul că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 136 din Legea nr. 31/1990, în sensul că expertul a fost pus în situaţia de a analiza toată activitatea societăţii şi nu anumite operaţiuni din gestiunea societăţii, bine determinate.
Prin decizia nr. 92/ A-C din 7 octombrie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990, motivându-şi soluţia şi, arătând, în concret, ce anume operaţiuni trebuie să verifice expertul.
Reclamantul avea dreptul să uzeze de calea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 31/1990, nefiind obligat să uzeze de dispoziţiile art. 1172 din aceeaşi lege.
Chiar dacă onorariul de expert nu a fost stabilit de instanţă, acesta nu va fi la discreţia expertului, ci va fi stabilit, în final, tot de către instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta aducându-i următoarele critici:
1. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990, deoarece reclamantul nu a prevăzut în concret operaţiunile ce solicită a fi expertizate.
Recurenta susţine că reclamantul nu a exercitat cu bună-credinţă dreptul său de a fi informat cu privire la activitatea societăţii, neprecizând, în mod concret ce anume operaţiune vrea să fie expertizate.
2. Decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, întrucât nu s-a stabilit onorariul expertului desemnat cu întocmirea raportului contabil.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Decizia recurată este dată cu respectarea art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată.
Astfel, reclamantul deţine 29,127 % din capitalul social, deci peste 10 %, iar prin hotărârea primei instanţe, confirmată de instanţa de apel, a fost desemnat un expert, care a primit ca sarcină să analizeze anumite operaţiuni, bine determinate, respectiv să analizeze modul în care au fost utilizate sumele de bani încasate de societate în urma majorărilor de capital din 21 mai 2008 şi respectiv 20 august 2008.
Prin urmare, este nefondată susţinerea recurentului în sensul că expertului nu i s-a indicat ce anume operaţiuni să analizeze şi că acesta va fi nevoit să analizeze toate plăţile efectuate vreodată de societate, sarcina expertului fiind precis determinată, anume analiza modului de folosire a sumelor încasate prin cele două majorări de capital social, din 21 mai 2008 şi 20 august 2008.
2. Faptul că prima instanţă nu a stabilit onorariul expertului nu poate conduce la concluzia nelegalităţii sentinţei, aşa după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
De altfel, potrivit art. 20 din O.G. nr. 2/2000 onorariul stabilit iniţial este unul provizoriu iar aprobarea lui finală se face tot de către instanţa care a dispus efectuarea expertizei.
Prin urmare, părţile au la îndemână ori o cerere de completare a hotărârii, întemeiată pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., ori o cerere pe cale separată, pentru stabilirea onorariului de expert, astfel că şi această critică a recurentei este nefondată.
Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SA Brăila împotriva deciziei nr. 92/ A-C din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 2000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4457/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 47/2010. Comercial → |
|---|
