ICCJ. Decizia nr. 501/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 501/2010
Dosar nr. 25813/3/2007
Şedinţa publică de la 10 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 17 iulie 2007, reclamanta SC Î.M.C.F. SA a chemat în judecata pe pârâta SC P.G.S. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 221.146,72 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciilor create ca urmare a nerespectării obligaţiilor de pază care ii reveneau prin contractul nr. 5 din 27 februarie 2006.
Prin sentinţa comercială nr. 9095 din 12 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 27 februarie 2006 între părţi s-a încheiat contractul de prestări servicii de pază nr. 5, având ca obiect executarea de către pârâtă, cu personal propriu şi specializat, a serviciilor de pază la obiectivele reclamantei, situate in Bucureşti, str. Inovatorilor, în condiţiile Legii nr. 333/2003. În continuare, instanţa de fond a mai constatat că reclamanta a susţinut că a suferit o serie de pagube, ca urmare a unor spargeri care au avut loc la unele obiective, după cum urmează: în noaptea de 3 spre 4 septembrie 2006, au fost sparte magazia atelierului electric şi biroul de mecanizare din incinta SC Î.M.C.F. SA, aşa cum s-a reţinut prin procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi închiriată către SC E.T.S. SRL, de unde au dispărut diverse maşini de lucru, potrivit actului nr. 2666 din 13 noiembrie 2006 al comisiei de inventariere, adresei nr. 2672 din 14 noiembrie 2006 către Poliţia de Transporturi Feroviare şi procesului-verbal de cercetare la faţa locului nr. 1799332 din 16 noiembrie 2006, valoarea prejudiciului fiind în acest caz de 185.068 lei; în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 2006, din hala mare de reparaţii, s-au sustras mai multe piese, acestea fiind menţionate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului nr. 1799320 din 09 noiembrie 2006 şi devizul nr. 163 din 13 noiembrie 2006, valoarea prejudiciului fiind de 8.077,35 lei, iar la data de 13 noiembrie 2006, au fost sparte o serie de birouri, din care au fost sustrase trei unităţi centrale de calculator şi alte obiecte, acestea fiind identificate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului nr. 1799321 din 13 noiembrie 2006 şi în devizul nr. 164 din 20 noiembrie 2006, valoarea totală a prejudiciului fiind de 10.843,17 lei.
Având în vedere procesele-verbale menţionate, Tribunalul a apreciat că, în condiţiile în care devizele emană de la reclamantă, nu a fost demonstrată valoarea prejudiciului, potrivit art. 1169 C. civ.
Au fost evocate clauzele cuprinse în cap. V pct. A lit. b) şi c) din contractul părţilor, dar şi prevederile art. 2 şi 4 din Legea nr. 333/2003 şi, constatând că probele nu relevă vinovăţia pârâtei în producerea actelor de sustragere, prima instanţă a apreciat ca nu se poate reţine culpa acesteia în neexecutarea obligaţiilor contractuale, corelate cu planul de pază şi prevederile Legii nr. 333/2003, reclamanta nedemonstrând nici existenta, nici valoarea prejudiciului, astfel încât a respins cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta, ce a fost respins, ca nefondat prin decizia comercială nr. 123 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, instanţa de control judiciar apreciind ca temeinică şi legală sentinţa apelată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC Î.M.C.F. SA BUCUREŞTI care a invocat abia la acest termen de judecată textul de lege, respectiv pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. şi a solicitat schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi obligării intimatei la plata sumei de 221.146,72 lei, precum şi actualizarea sumei până la achitarea efectivă a debitului pentru motivele prezentate şi dezvoltate în cererea de recurs şi concluziile scrise, pe care l-a depus la dosar.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept indicate la termenul de astăzi, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Făcând o apreciere corectă a probelor administrate şi aplicând corect legea, Curtea de Apel Bucureşti a dispus respingerea, ca nefundat, a apelului declarat de către SC Î.M.C.F. SA BUCUREŞTI, fiind menţinută soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi anume respingerea acţiunii reclamantei.
În ceea ce priveşte primul motiv invocat în fapt de către recurenta, şi anume că instanţa de judecata în mod greşit nu i-a acceptat calculul privind valoarea prejudiciului, acesta nu poate fi reţinut ca motiv de recurs deoarece este rămas fără interes întrucât instanţa de apel, în pagina a patra (4) a deciziei recurate, arată în mod clar ca: „prima instanţă a apreciat ca, în condiţiile în care devizele emană de la reclamantă, nu a fost demonstrată valoarea prejudiciului, potrivit art. 1169 C. civ.,” însă Curtea subliniază că intimata „nu a administrat probe in contestarea nivelului astfel stabilit al prejudiciului.” Astfel, instanţa de apel a apreciat în favoarea recurentei acest motiv pe care l-a luat în considerare în respingerea ca nefondat a apelului şi menţinerea sentinţei comerciale nr. 9095 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti.
În ceea ce priveşte al doilea motiv invocat în fapt de către recurenta şi care se referă la natura juridica a obligaţiilor asumate de părţi, Înalta Curte ca instanţă de apel, în mod corect, a reţinut că obligaţia asumata de către intimata nu constă într-o îndatorire precis determinată de a atinge un rezultat anume, o obligaţie de rezultat, „ci în aceea de a depune toata diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze”, astfel încât, fiind o obligaţie de prudenţă şi diligenţă, prezumţia de culpa ce reiese din art. 1082 C. civ., nu operează, revenindu-i creditorului obligaţiei neexecutate sau executate necorespunzător sarcina să facă dovada directă a culpei debitorului, respectiv că „intimata nu a depus, pentru evitarea producerii rezultatului nedorit, prudenţa şi diligenţa care erau obligatorii, astfel cum acestea au fost detaliate de către parţi în contract şi în planul de pază”, ceea ce nu s-a întâmplat.
Mai mult, instanţa de apel a reţinut în mod corect şi faptul că din Capitolul V - Obligaţiile părţilor, la punctul A litera (1) din Contractul de prestări servicii de paza nr. 5 din 27 februarie 2006 reiese că: „intimata s-a obligat să o despăgubească pe apelanta, dacă din cercetările efectuate de o comisie mixtă a parţilor contractante sau de către organele de urmărire penală, ar rezulta vinovăţia agenţilor săi de pază, în cazul producerii unor pagube materiale, prin săvârşirea de infracţiuni”, precum şi că: „Părţile au stabilit şi cauzele de exonerare de răspundere pentru intimată, ele fiind fapta apelantei/recurentei însăşi, cea a unui terţ, caz fortuit şi forţa majora.” De asemenea, tot în prevederile Capitolul V - Obligaţiile părţilor, la punctul A litera (I) din Contractul intervenit între părţi, părţile stabilesc ca despăgubirea recurentei să fie făcută „potrivit art. 998 – art. 999 C. civ., în cazul producerii unor pagube materiale prin săvârşirea unor infracţiuni” deci conform regulilor răspunderii delictuale, ceea ce înseamnă că este necesar ca partea prejudiciata să facă dovada existenţei prejudiciului (şi a întinderii acestuia), existenţa unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi existenta vinovăţiei celui care ar fi cauzat prejudiciul, ori recurenta nu a făcut, aşa cum retine în mod corect şi instanţa de apel, nici dovada culpei intimatei, nici a faptei ilicite a acesteia şi nici a legăturii de cauzalitate.
Astfel, culpa intimatei nu rezulta din simplul fapt al neîmplinirii rezultatului dorit, nu poate fi „prezumată”, ci trebuie sa fie dovedită prin stabilirea şi dovedirea directa a culpei agenţilor de pază, prepuşii intimatei precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta acestora şi paguba suferită de către recurenţi, condiţii obligatorii pentru a putea fi reţinută răspunderea intimatei.
În aceste condiţii, recurenta nu a făcut dovada nici a efectuării cercetărilor de către comisia mixtă şi nici a rezultatelor acesteia şi/sau a organului de urmărire penală din care să rezulte vinovăţia agenţilor de pază, şi nici nu a probat pe altă cale culpa acestora.
De asemenea, prin procesele verbale întocmite la datele de 04 septembrie 2006, 30 octombrie 2006, şi 13 noiembrie 2006, precum şi din celelalte înscrisuri depuse de către recurenta nu se probează vinovăţia intimatei, ci se conturează fapta unui terţ, aşa cum în mod corect retine şi instanţa de apel, motiv de exonerare a răspunderii intimatei pentru paguba materiala suferită de către recurentă, conform contractului dintre părţi.
Aşadar, constatând că nu subzistă niciunul dintre motivele de recurs invocate de către recurentă şi prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 8 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC Î.M.C.F. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 123 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC Î.M.C.F. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 123 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 48/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 504/2010. Comercial → |
|---|
