ICCJ. Decizia nr. 504/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 504/2010
Dosar nr. 47326/3/2007
Şedinţa publică de la 10 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 47326/3/2007, reclamanta B.I.L. a chemat în judecată pârâta SC M. SA solicitând anularea hotărârii A.G.E.A. a SC M. SA nr. 274 din 29 iunie 2007.
Prin sentinţa comercială nr. 7671 din 19 iunie 2008 pronunţată de Secţia a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti s-a admis acţiunea formulată de reclamanta B.I.L., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA şi s-a dispus anularea hotărârii A.G.E.A. a societăţii pârâte nr. 274 din 29 iunie 2007.
Apelul declarat de către pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 76 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că c erinţa impusa de legea societăţilor comerciale prin articolul 15322 are în vedere aprobarea acordată de adunarea generală extraordinară a acţionarilor pentru o operaţiune juridică concretă şi strict individualizată. Aceasta deoarece numai în acest mod adunarea generala poate hotărî asupra oportunităţii încheierii unui act juridic.
Legea nu permite împuternicirea generală a administratorilor pentru încheierea unor asemenea acte, ci condiţionează încheierea lor de aprobarea prealabila a respectivului act juridic. Aprobarea încheierii actelor juridice concrete este atribuţia exclusiva a adunării generale extraordinare a acţionarilor. Conform dispoziţiilor articolului 2201 alin. (2): „O astfel de autorizare poate fi acordată şi de adunarea generală a acţionarilor, printr-o modificare a actului constitutiv, pentru o anumită perioadă ce nu poate depăşi 5 ani de la data înregistrării modificării. Actul constitutiv poate majora cerinţele de cvorum pentru o astfel de modificare”. În cauza SC M. SA nu a procedat la modificarea actului constitutiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi al respingerii acţiunii reclamantei.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
În prima sa critica, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi greşit calificând împuternicirea data de A.G.E.A. administratorilor „mandat special”, când în realitate A.G.E.A. a dat un „mandat general”, în limitele legii.
Critica nu poate fi reţinută, întrucât „eroarea” atribuită instanţei de apel este una imaginară, instanţa reţinând corect că este vorba de un mandat general. Tocmai „mandatul general” invocat de recurentă încalcă dispoziţiile legii (art. 15322 L.S.C.), astfel cum reţin în mod întemeiat primele doua instanţe.
Astfel, instanţa de apel reţine fără echivoc că: „Legea nu permite împuternicirea generală a administratorilor pentru încheierea unor asemenea acte, ci condiţionează încheierea lor de aprobarea prealabila a respectivului act juridic”.
Exact în aceasta a constat şi motivul de nulitate invocat de societatea reclamantă. Anume că adunarea generală a împuternicit ilegal, cu titlu general, administratorii săi să încheie fără limită de valoare o serie de acte juridice pentru care legea pretinde aprobarea specială din partea adunării generale. Concret, prin hotărârea A.G.E.A., recurenta a emis împuternicirea generică acordată consiliului de administraţie de a „încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, să angajeze credite şi să angajeze/acorde împrumuturi de la/către diverse persoane”.
Aşadar, în niciun caz nu se poate reţine motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu ne aflam în faţa unei interpretări greşite a actului juridic dedus judecăţii.
În cea de-a doua critica, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi reţinut eronat încălcarea prevederilor imperative ale art. 15322 L.S.C., referitoare la aprobarea de către adunarea generala a încheierii unor acte juridice.
În realitate, primele două instanţe reţin corect încălcarea dispoziţiilor art. 15322 L.S.C., cu motivarea corectă că actele juridice ce fac obiectul acestui articol pot fi încheiate doar cu aprobarea prealabilă a actului juridic concret de către A.G.A., iar nu prin împuternicire generică dată administratorilor.
Dispoziţiile art. 15322 L.S.C. au următorul conţinut: „Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor dată în condiţiile art. 115”.
Raţiunea prevederilor cuprinse în art. 15322 L.S.C. este aceea de a permite adunării generale extraordinare a acţionarilor să se pronunţe asupra oportunităţii încheierii unor acte juridice concrete, considerate de legiuitor ca având o importanţă deosebită în gestiunea societăţii. Cerinţa impusă de lege are în vedere o aprobare acordată de adunarea generală extraordinară a acţionarilor, pentru o operaţiune juridică concretă, bine individualizată, pentru că numai astfel adunarea generală poate hotărî asupra oportunităţii încheierii unui act juridic, iar societatea comercială îşi poate exprima consimţământul. Textele invocate nu permit împuternicirea generală a administratorilor pentru încheierea unor asemenea acte, ci condiţionează încheierea lor de aprobarea prealabila a însuşi actului juridic concret. Este vorba, aşadar, de aprobarea încheierii actelor juridice concrete, ca atribuţie exclusivă a adunării generale extraordinare a acţionarilor, iar nu de împuternicirea cu titlu general a administratorilor pentru încheierea discreţionară a unor asemenea acte.
În speţă, la punctul 1 al hotărârii din 29 iunie 2007, adunarea generală extraordinară a acţionarilor SC M. SA a împuternicit cu titlu general consiliul de administraţie sa încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, să angajeze credite şi să angajeze/acorde împrumuturi de la/către diverse persoane.
Nu poate fi primită argumentarea recurentei, bazată pe o opinie din doctrină, că hotărârea A.G.E.A. nu poate fi anulată cât timp ar fi posibilă „ratificarea” ulterioară de către A.G.E.A. a actului juridic încheiat de administratori cu încălcarea art. 15322 L.S.C., pentru că ar însemna să ne referim la soarta unui act juridic ce ar putea fi încheiat de administratori în viitor, act care deocamdată nu există şi nu face obiectul litigiului. Totodată, nu există legătura între instituţia nulităţii actului juridic, aplicabilă în cauză, şi cea a ratificării (acoperirea unei cauze de nulitate relativa se face prin confirmare, nu prin ratificare). Obiectul cauzei este o hotărâre A.G.E.A. adoptată cu încălcarea legii, iar nu un act juridic încheiat de administratori. Teoria „ratificării” poate privi şi situaţiile în care administratorii încheie acte juridice fără niciun fel de împuternicire din partea A.G.E.A. (deci ea subzista şi daca se pronunţa nulitatea hotărârii A.G.E.A. acordată generic, astfel că nu este aplicabilă în speţă).
În fine, recurenta încearcă şi un argument de reducere la absurd, însă plecând de la premise false: „susţinerea instanţei de apel potrivit căreia aprobarea încheierii actelor juridice concrete este atribuţia exclusivă a A.G.E.A. ar face inutilă existenţa directorilor sau administratorilor care ar fi astfel văduviţi de orice mijloc de administrare a societăţii.”
Argumentul este evident fals pentru că recurenta denaturează atât susţinerea intimatei, cât şi hotărârea instanţei de apel. De altfel ar fi absurd să se pretindă că A.G.E.A. are atribuţia exclusiva de a aproba încheierea tuturor actelor juridice. Evident, este vorba despre cele de o anumita natură şi valoare, adică actele de mai mare importanţă, vizate prin art. 15322 L.S.C.
În cea de-a treia critica, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit încălcarea art. 2201 L.S.C., referitoare la delegarea de atribuţii de la adunarea generală dintre administratori pentru majorarea capitalului social.
În realitate, soluţia instanţei de apel este perfect legală şi din acest punct de vedere, iar critica recurentei nu poate fi primită. Astfel, instanţa reţine întemeiat ca delegarea de atribuţii pentru majorarea capitalului social poate fi realizată doar „prin modificarea actului constitutiv”, conform dispoziţiei exprese şi imperative a art. 2201 alin. (2) L.S.C., iar din conţinutul hotărârii A.G.E.A. nu rezultă această modificare de act constitutiv.
Recurenta nu a fost în măsură să demonstreze ca ar fi îndeplinit condiţia modificării actului constitutiv, ci susţine ceva ce nu reiese din textul hotărârii AGEA: ca „s-a aprobat” delegarea, „pentru ca ulterior A.G.E.A. SC M. SA să modifice actul constitutiv”. Deci delegarea este lipsita de suport legal în lipsa modificării actului constitutiv. Textul hotărârii A.G.E.A. este foarte clar, în sensul că se autorizează direct consiliul de administraţie pentru majorarea capitalului social, fără modificarea actului constitutiv, ceea ce demonstrează fără echivoc încălcarea dispoziţiilor art. 2201 L.S.C.
Recurenta este în eroare şi referitor la efectul Directivelor C.E. Dispoziţiile acestora trebuie reflectate obligatoriu în legislaţiile naţionale, însă ele nu se aplică direct de către justiţia unui stat, în locul legilor interne.
În consecinţă, nu subzista niciun motiv de invalidare a deciziei instanţei de apel, aşa încât conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 76 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 76 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 501/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 506/2010. Comercial → |
|---|
