ICCJ. Decizia nr. 48/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 48/2010
Dosar nr. 267/3/2008
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, sub nr. 267/3/2008, reclamanta SC E.G. SA, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.878.285 lei, reprezentând contravaloare facturi de energie electrică restante şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 30 noiembrie 2007.
Prin sentinţa comercială nr. 4672 din 1 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, cererea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, tribunalul calificând excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti ca fiind o excepţie de inadmisibilitate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare energie electrică încheiat între părţi acestea au prevăzut prin art. 14 că litigiile decurgând din interpretarea şi/sau executarea contractului, care nu pot fi rezolvate pe care amiabilă, pot fi supuse spre soluţionare instanţelor de arbitraj constituite în cadrul A.N.R. în domeniul Energiei electrice. Această clauză nu este una arbitrală, în sensul dispoziţiilor art. 340 şi urm. C. proc. civ., întrucât interpretarea şi aplicarea ei trebuie făcută în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 318/2003. S-a apreciat deci că A.N.R.E. stabileşte procedura de soluţionare a neînţelegerilor precontractuale şi este abilitată să soluţioneze diferendele legate de încheierea contractelor între agenţii economici din sectorul energiei electrice,precum şi a contractelor de furnizare a energiei electrice.
Prin decizia comercială nr. 338 din 19 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a apreciat că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Este evident că reclamanta nu îşi poate valorifica acelaşi
drept prin două mijloace procedurale diferite; pe calea instituită de Legea nr. 318/2003, în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. F03 din 23 noiembrie 2004, şi aplicabilă, prin procedura instituită, actului juridic menţionat mai sus şi, pe de altă parte, pe calea dreptului comun.
Reclamanta a parcurs pas cu pas procedura instituită de actul normativ precitat şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comitetului de Arbitraj, adoptat prin Decizia nr. 142 din 3 mai 2004 emisă de A.N.R.E. Astfel, prin decizia nr. 1 din 27 aprilie 2005, dată de Comitetul de Arbitraj al disputelor pe piaţa de energie electrică s-a stabilit că pârâta va achita integral facturile emise de SC E.G. SA la preţul stabilit în contractul încheiat între părţi, iar decizia dată a devenit definitivă prin neapelare de către nici una din părţi şi deci obligatorie pentru acestea.
Reclamanta apelantă nu a precizat însă de ce nu a insistat în executarea deciziei (după ce a obţinut şi lămurirea dispozitivului acesteia), care a devenit astfel un titlu executoriu şi nici de ce nu a sesizat Comitetul de Arbitraj al disputelor pe piaţa de energie electrică cu privire la nerespectarea deciziei de către pârâtă (cu atât mai mult cu cât, la art. 2 din decizie s-a precizat că emitentul deciziei, C.A.D.P.E.E. va urmări respectarea celor dispuse).
Curtea de apel a înlăturat apărarea apelantei reclamante, în sensul că dispoziţiile Legii nr. 318/2003 nu mai sunt în vigoare (deşi apelul este întemeiat în drept pe dispoziţiile unei legi abrogate), câtă vreme partea nu a motivat în nici un fel nici starea sa de pasivitate de peste trei ani de la soluţionarea litigiului prin procedura reglementată de această lege, nici abandonarea executării titlului obţinut.
Chiar dacă Legea nr. 318/2003 a fost abrogată prin Legea energiei electrice nr. 13 din 9 ianuarie 2007, în finalul acesteia din urmă s-a prevăzut la art. 90 alin. (3) că, în termen de 6 luni de la intrarea sa în vigoare, ministerul de resort şi autoritatea competentă vor elabora, vor modifica şi vor completa regulamentele prevăzute de lege.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Legea energiei electrice nr. 318/2003, Decizia A.N.R.E. nr. 142/2004 şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre competentă judecată instanţei de fond, întrucât nu s-a intrat în soluţionarea în fond a litigiului, ci a fost soluţionat doar pe cale de excepţie.
Recurenta susţine, astfel, în esenţă, că deşi intimata pârâtă a înţeles să invoce la fond două excepţii, respectiv excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, considerând că există o clauză compromisorie care atrage competenţa tribunalului arbitral şi excepţia inadmisibilităţii, motivat de faptul că din punctul său de vedere nu ar fi fost respectată procedura concilierii prealabile prevăzute de art. 7201 şi urm. C. proc. civ., instanţa a pus în discuţia părţilor cele două excepţii şi, rămânând în pronunţare, a admis excepţia inadmisibilităţii de unde rezultă că instanţa de fond a calificat eronat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti ca excepţie de inadmisibilitate.
Mai arată că Legea nr. 318/2003 a energiei electrice, în vigoare la data încheierii contractului prevedea că „diferendele pe piaţa energiei electrice se soluţionează la Comitetul de arbitraj care se organizează şi funcţionează în baza reglementărilor emise de autoritatea competentă”, dar în prezent noua Lege a energiei electrice nr. 13/2007 nu mai face referire la Comitetul de Arbitraj, Decizia nr. 142/2004 emisă în aplicarea prevederii legale mai sus menţionate nu mai este în vigoare, iar Comitetul de Arbitraj a fost desfiinţat.
Rezultă astfel că pentru soluţionarea diferendelor din domeniul energiei electrice Legea nr. 318/2003 prevedea o procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată şi anume sesizarea Comitetului de Arbitraj, dar acest Comitet de Arbitraj nu avea competenţele unei instanţe arbitrale, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 340 şi urm. C. proc. civ., părţile fiind obligate prin efectul legii de a parcurge procedura sesizării Comitetului de Arbitraj.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Invocarea aspectelor legate de soluţionarea celor două excepţii ridicate de pârâtă în faţa primei instanţe nu este întemeiată, întrucât chiar dacă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti a fost calificată excepţie de inadmisibilitate, soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii ca inadmisibilă este corectă şi va fi menţinută.
Se constată astfel, că, deşi, în susţinerea recursului recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nu a precizat care este actul juridic dedus judecăţii, pretins interpretat greşit de către instanţa de apel şi nici care sunt dispoziţiile legale considerate că au fost încălcate ori greşit aplicate.
Cu toate acestea, instanţa de recurs în exercitarea dreptului de control asupra legalităţii hotărârilor pronunţate în cauză, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., reţine că în mod judicios instanţele au apreciat că părţile din contractul dedus judecăţii au înţeles să soluţioneze litigiile dintre ele în sistemul jurisdicţional al A.N.R.E., sistem ce includea şi Comitetul de Arbitraj, dând relevanţă juridică art. 14 din contract, ce consacra înţelegerea părţilor de a deferi spre soluţionare diferendele dintre ele legate de executarea contractului Comitetului de Arbitraj.
În mod evident, se observă că părţile, prin această clauză, au decis să supună neînţelegerile intervenite între ele arbitrajului instituţionalizat organizat de A.N.R.E., prin Comitetul de Arbitraj, clauză aflată în acord cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului şi la momentul la care s-a invocat de către reclamantă neexecutarea unei obligaţii contractuale de către pârâtă.
Astfel la art. 11 lit. k) teza a doua din Legea nr. 318/2003 s-a prevăzut că A.N.R.E. „soluţinează neînţelegerile legate de încheierea contractelor între agenţii economici din sectorul energiei electrice şi a contractelor de furnizare a energiei electrice”, iar la art. 25 alin. (3) al aceluiaşi act normativ, era prevăzut că „diferendele pe piaţa energiei electrice se soluţionează de Comitetul de Arbitraj, care se organizează şi funcţionează în baza reglementărilor emise de autoritatea competentă”.
În acelaşi sens, A.N.R.E. a emis şi Decizia nr. 142/2004, prin care a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comitetului de Arbitraj.
La art. 14 din contractul părţilor s-a stipulat că „litigiile decurgând din interpretarea şi/sau executarea prezentului contract, care nu pot fi rezolvate pe cale amiabilă, vor fi supuse spre soluţionare instanţelor de arbitraj constituită din A.N.R.E.; în cazul în care soluţia A.N.R.E. nu este agreată se recurge la instanţa judecătorească”.
Rezultă, aşadar, din examinarea dispoziţiilor legale şi contractuale mai sus menţionate, că numai după soluţionarea litigiului în sistemul jurisdicţional din cadrul A.N.R.E. părţile se puteau adresa instanţelor de judecată, aşa încât susţinerile recurentei conform cărora procedura în faţa Comitetului de Arbitraj ar reprezenta o procedură prealabilă acţionării în instanţă nu pot fi primite, fiind neîntemeiate.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimată, în sumă de 17.796,63 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.G. SA Bucureşti, împotriva deciziei comerciale nr. 338 din 19 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă recurenta la plata sumei de 17.796,63 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 47/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 501/2010. Comercial → |
|---|
