ICCJ. Decizia nr. 518/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 518/2010
Dosar nr. 1938/1/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4105 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererea reclamantei SC A.R.A. SA, sucursala Braşov şi i-a obligat pe C.G. şi C.S. la plata sumei de 100.000 lei reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate conform contractelor de asigurare şi a sumei de 7.731,50 lei dobândă legală pe perioada 10 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2005 şi în continuare până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 9 noiembrie 2005, la imobilul pârâţilor a izbucnit un incendiu care s-a extins şi la casele asigurate, asigurătorul achitând asiguraţilor suma de 100.000 lei conform dosarelor de daune.
Procesul verbal de intervenţie nr. 39 din 9 noiembrie 2005 şi expertiza de specialitate au arătat că sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric, astfel că au fost excluse orice cauze exoneratoare de răspundere.
Prin Decizia nr. 40/ Ap din 10 aprilie 2008, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţi împotriva hotărârii instanţei de fond.
În motivarea deciziei s-a arătat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 şi prevederile art. 1000 alin. (l) C. civ., privind acţiunea în regres a reclamantei, că în cauză s-a dovedit atât prejudiciul produs asiguraţilor, cât şi legătura de cauzalitate dintre „fapta lucrului" şi „prejudiciu", că forţa majoră invocată în cauză nu a fost dovedită, că potrivit expertizei incendiul a fost declanşat de o sursă ce are legătură cu imobilul pârâţilor, fiind excluse surse de aprindere naturale şi că împrejurarea legată de nerespectarea distanţei de separaţie şi de siguranţă între imobile nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât nu implică fapta victimelor care la data edificării construcţiilor nu erau ţinute de respectarea unor distanţe legale.
S-a mai reţinut că elementele exterioare ce au contribuit la cauzarea prejudiciului (vântul puternic şi lipsa reţelei de apa) nu sunt de natură să înlăture răspunderea pârâţilor şi nici să diminueze despăgubirile.
Prin Decizia nr. 3669 din 4 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de pârâţii C.G. şi C.S., împotriva deciziei curţii de apel, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul aceloraşi părţi, împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
A obligat-o pe intimata A. SA, sucursala Braşov, la plata sumei de 7103,70 lei cheltuieli de judecată către pârâţii C.G. şi C.S., pentru toate fazele procesuale.
În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut că:
Deşi instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 61/2005, coroborându-le şi cu dispoziţiile art. 1000 alin. (l) C. civ., privind răspunderea pentru fapta lucrului, interpretarea acestor norme legale, raportate la situaţia în speţă, a fost greşită.
Răspunderea terţului vinovat de producerea pagubei acoperite de asigurător faţă de asigurat se apreciază în raport de delictul comis de el sau de lucrurile aflate în paza sa, în acest caz, răspunderea acestuia fiind apreciată prin prisma dispoziţiilor civile cuprinse în dispoziţiile art. 1000 alin. (l) C. civ.
Pentru angajarea răspunderii pentru fapta lucrului trebuie ca victima prejudiciului să facă dovada prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a elementului subiectiv, fie el chiar şi sub forma culpei.
În speţă, prejudiciul ce se solicită reclamanţilor a fi acoperit, ca efect al subrogaţiei asigurătorului în drepturile asiguratului, este rezultatul incendiului produs la 9 noiembrie 2005, în satul Peştera, com. Moeciu, judeţul Braşov, sursa probabilă de aprindere provenind de la instalaţia electrică din şura reclamanţilor.
Acest prejudiciu, creat prin extinderea focului şi la casele de vacanţă ale asiguraţilor R.R. şi V.J., a fost favorizat şi extins ca suprafaţă şi din cauza vântului ce a avut 18 km/h intensitate, dar şi din cauza distanţei mici dintre clădiri, precum şi de lipsa sursei de apă în zonă.
Afectarea imobilelor asiguraţilor ţine de extinderea zonei incendiului, produsă şi favorizată de intensitatea şi direcţia vântului, evenimente imprevizibile şi mai presus de voinţa recurenţilor.
Expertiza efectuată în cauză a reţinut că în absenţa vântului suprafaţa incendiului ar fi fost cu 144 % mai mică.
Aşadar, extinderea incendiului la imobilele asiguraţilor s-a produs datorită unui eveniment absolut imprevizibil şi imposibil de înlăturat de către recurenţi, vântul, ceea ce constituie, în opinia Înaltei Curţi, un caz de forţă majoră, ce exonerează de răspundere pe reclamanţi în acoperirea pagubelor create acestora.
Împotriva acestei decizii, SC A.R.A.V.I.G. SA, sucursala Braşov, a formulat contestaţie în anulare, întemeinidu-se pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) Teza 1 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată şi rejudecarea recursului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea susţine în esenţă că în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că „în absenţa vântului suprafaţa incendiului ar fi fost cu 144 % mai mică", astfel, cum s-a stabilit în expertiza efectuată în cauză, deşi în expertiză este menţionat „44 % mai mare" (aria teoretică desfăşurată a incendiului găsit de pompieri), greşeala materială fiind evidentă dar şi involuntară, aşa cum rezultă de altfel din parcurgerea demonstraţiei teoretice făcute de expert şi cum chiar contestatoarea găseşte necesar să demonstreze în dezvoltarea contestaţiei formulate.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Dispoziţiile art. 318 alin. (1) Teza 1 C. proc. civ., invocate de contestatoare, potrivit cărora o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greşeli materiale, se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ca respingerea greşită a unui recurs considerat tardiv, anularea greşită a unui recurs, ca netimbrat, sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Prin urmare, greşelile instanţei de recurs care pot deschide calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt şi nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale, iar instanţa care soluţionează contestaţia în anulare este ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege pentru retractarea deciziei, în raport de susţinerile formulate în contestaţie şi nu să examineze justiţia soluţiei pronunţate.
În speţă, se constată că Decizia pronunţată de Înalta Curte în recurs a avut în vedere interpretarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, precum şi luarea în considerare a întregului probatoriu administrat, aşa încât invocarea menţionării în Decizia atacată a unui procent eronat, de 144 % în loc de 44 %, cât se susţine că este consemnat în expertiză, priveşte oricum un aspect legat de aprecierea probelor sau diferenţa semnalată poate constitui eventual o eroare de redactare sau tehnoredactare, dar în nici un caz o astfel de critică nu poate fi primită, ca fiind în sine o eroare materială gravă, în sensul dispoziţiilor legale invocate, de natură să conducă la anularea deciziei pronunţate în recurs.
În consecinţă, Înalta Curte apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 318 alin. (1) Teza 1 C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de SC A.R.A.V.I.G. SA, sucursala Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A.R.A.V.I.G. SA, sucursala Braşov împotriva deciziei nr. 3669 din 4 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 508/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 901/2010. Comercial → |
|---|
