ICCJ. Decizia nr. 903/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.903/2010
Dosar nr. 4877/180/2006
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, contestatoarea S.I.F. M. SA BACĂU a formulat contestaţie la executare, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. BUCUREŞTI, împotriva executării silite iniţiată prin somaţia la executare comunicată în baza biletului la ordin emis de către SC E. SA TULCEA în favoarea SC B. SA, în valoare de 300.000 dolari S.U.A., bilet la ordin emis la data de 4 octombrie 1996 la B. SA, solicitând totodată suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a contestaţiei.
În motivarea contestaţiei, s-a invocat pe cale de excepţie lipsa unui titlu executor valabil care să justifice efectuarea plăţii, lipsa dovezilor privind posesia valabilă a biletului la ordin de către A.V.A.S. şi care să justifice executarea silită, nulitatea actelor de executare silită şi decăderea din termenul de prezentare, prescripţia obligaţiei de plată a biletului la ordin, inexistenţa unei obligaţii valabile în sarcina fostului F.P.P. II M. şi din lipsa unui mandat valabil al persoanelor care au semnat biletul la ordin la rubrica avalizat, lipsa semnăturii reprezentantului legal al societăţii lor, lipsa procurii, nulitatea operaţiunii de transfer a obligaţiei de plată şi reaua credinţă a SC B. SA.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 58/1934, Normele Cadru nr. 6/1995 emise de B.N.R, Codul civil şi Codul de Procedură civilă.
Intimata A.V.A.S. BUCUREŞTI, prin întâmpinare a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei.
Judecătoria, analizând cu prioritate excepţia invocată a reţinut incidenţa art. 45 din OUG nr. 51/1998, în privinţa cererii formulată de contestatoare privind anularea formelor de executare silite întocmite în baza biletului la ordin, creanţa deţinută de A.V.A.S fiind cesionată ulterior în favoarea S.I.F. M.
În consecinţă, Judecătoria Bacău, prin sentinţa civilă nr. 4541 din 3 iulie 2006, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea, iar Tribunalul Bacău, prin Decizia civilă nr. 1187/ R din 27 noiembrie 2006, a respins recursul, ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
În considerentele deciziei, Tribunalul a reţinut că biletul la ordin este un titlu cambial, iar în această materie normele generale sunt cele prevăzute de Legea nr. 58/1934, însă contestaţia la executare de faţă vizează o creanţă neperformantă preluată de A.V.A.S., aflată sub incidenţa OUG nr. 51/1998, fiind aplicabile normele de competenţă prevăzute de această ordonanţă.
Împotriva deciziei sus-menţionată a formulat contestaţie în anulare contestatoarea S.I.F. M. SA, iar Tribunalul Bacău, prin Decizia civilă nr. 728 din 16 iulie 2007, a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare.
În faţa Curţii de Apel Bucureşti, investită cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, contestatoarea a susţinut că îşi menţine motivele contestaţiei numai sub aspectul lipsei încheierii de investire cu formulă executorie a biletului la ordin, lipsa somaţiei la executare şi prescripţia dreptului de a cere executare silită a biletului la ordin. Primele două motive au fost apreciate de către Curte o modificarea a cererii de chemare în judecată, fiind primite în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 5 din data de 27 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului de a cere executare silită şi a admis contestaţia la executare precizată de contestatoare; a anulat formele de executare silită întocmite de A.V.A.S.
Analizând motivele contestaţiei la executare privind lipsa încheierii de investire cu formulă executorie, Curtea a reţinut că în raport de faptul că executarea silită a fost demarată de A.V.A.S. în temeiul unui act normativ special, OUG nr. 51/1998, iar potrivit art. 39 din acest act normativ, pentru a se demara executarea silită nu era necesară investirea cu formulă executorie a instrumentului de plată, acesta dobândind caracterul de titlu executoriu prin ordonanţă.
În ceea ce priveşte motivul vizând necesitatea emiterii unei somaţii la executare, Curtea l-a apreciat neîntemeiat în raport de dispoziţiile art. 42 din ordonanţă, potrivit căruia executarea silită se realizează direct prin poprirea conturilor debitorului, fără a fi necesară emiterea unei somaţii.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, Curtea a apreciat că termenul de prescripţie aplicabil este cel de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, termen care începe să curgă de la data scadenţei biletului la ordin, respectiv de la data de 4 octombrie 1996. În concluzie, termenul de 7 ani prevăzut de ordonanţă s-a împlinit la data de 4 octombrie 2003, iar A.V.A.S. a demarat executarea silită, la data de 6 aprilie 2006, cu depăşirea termenului de prescripţie de a cere executare silită.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata A.V.A.S. BUCUREŞTI, în cadrul termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Motivele de nelegalitate invocate au fost subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi art. 304 1 C. proc. civ.
În concret, recurenta a invocat următoarele motive:
1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor apărărilor invocate, respectiv nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii raportat la dispoziţiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. În legătură cu acest motiv arată că a invocat această excepţie în raport de susţinerile pe fond ale contestatoarei, potrivit cărora aceasta nu a contestat actele de executare ci anumite „vicii" ale titlului executoriu, în condiţiile în care executarea silită de faţă se efectuează în temeiul dispoziţiilor speciale ale OUG nr. 51/1998, care prevăd comunicarea titlurilor executorii, realizată prin adresa nr. 10121/2006. În consecinţă, susţine că în situaţia în care contestatoarea dorea să conteste titlul executoriu avea deschisă calea opoziţiei la executare. Pe calea contestaţiei la executare nu se poate obţine anularea titlului executoriu reprezentat de biletul la ordin, care poate fi contestat în condiţiile art. 62 din Legea nr. 58/1934.
2. În ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, recurenta arată că momentul de la care începe să curgă acest termen este data cesiunii de creanţă, având în vedere că de atunci termenul poate fi opozabil A.V.A.S. În speţă acest termen de 7 ani începe să curgă de la data de 21 iulie 1999.
Din alt punct de vedere, recurenta susţine că există cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, respectiv anterior cesiunii de creanţă creanţa nu era prescrisă, antecesoarea sa, B., efectuând acte de executare silită împotriva intimatei prin actul de executare silită reprezentat de procesul verbal de sechestru din 13 iunie 1997. În continuare următorul act de executare silită este reprezentat de comunicarea titlurilor executorii către debitoarea SC E. SA, iar următorul act de întrerupere este protocolul dr. 268 din 29 august 2003 prin care S.I.F. M. recunoaşte datoria.
Prin întâmpinarea formulată, contestatoarea a solicitat respingerea recursului, având în vedere că prin intermediul contestaţiei la executare s-a invocat nelegalitatea executării silite şi nu s-a solicitat anularea titlului executoriu. Termenul de prescripţie curge de la data scadenţei biletului la ordin. În ceea ce priveşte susţinerea privind existenţa unor acte de întrerupere, contestatoarea arată că datoria nu a fost recunoscută expres iar procesul verbal de sechestru a fost ridicat urmare unei contestaţii la executare admise.
Recursul este nefondat.
Intimata A.V.A.S. BUCUREŞTI, prin adresa nr. 268 din 29 ianuarie 1997 a comunicat contestatoarei S.I.F. M. SA, în temeiul art. 39 coroborat cu art. 40 şi 41 din OUG nr. 51/1998 titlul executoriu privind creanţa de 300.000 dolari S.U.A. aferent biletului la ordin emis la data de 4 octombrie 1995 de către SC E. SA TULCEA în favoarea B. SA, avalizat de S.I.F. M. SA.
Creanţa a fost preluată de către A.V.A.S., în calitate de cesionar, de la B. SA, prin contractul de cesiune de creanţă nr. 328534 din 21 iulie 1999, în calitate de cedent.
La ultimul termen de judecată acordat cauzei de către Curtea de Apel, contestatoarea şi-a modificat cererea de chemare în judecată iniţială, în sensul că şi-a menţinut motivele contestaţiei la executare în ceea ce priveşte trei capete de cerere, şi anume: lipsa încheierii de investire cu formulă executorie a biletului la ordin, lipsa somaţiei la executare şi prescripţia dreptului de cere executare silită a biletului la ordin.
Curtea, prin încheierea de dezbateri din data de 20 ianuarie 2009, a luat act de precizarea motivelor contestaţiei la executare, prin care se invocă nulitatea actelor de executare silită.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra motivelor invocate, analizând cu prioritate chestiunea incidenţei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Apărarea intimatei A.V.A.S. BUCUREŞTI, astfel cum s-a reţinut prin încheierea de dezbateri din 20 ianuarie 2009, a vizat evitarea fondului procesului, prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei la executare, în raport de motivul invocat privind lipsa investirii titlului cu formulă executorie şi de lipsa somaţiei la executare, precum şi argumente în susţinerea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare, ridicată de recurentă cu invocarea art. 399 alin. (3) C. proc. civ., aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Pe de o parte, prin intermediul excepţiei inadmisibilităţii, recurenta a invocat lipsuri legate de elementele componente ale dreptului la acţiune, această excepţie procesuală fiind în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecăţii. Deşi recurenta susţine necesitatea primordialităţii soluţionării acestei excepţii faţă de orice dezbatere a fondului cauzei, modalitatea în care a procedat instanţa de fond este corectă, având în vedere natura juridică a excepţiei inadmisibilităţii, fiind una de drept material. Conceptul strict procedural de excepţie este legat de partea formală a judecăţii, situaţie în care judecătorul va supune dezbaterii o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei. În consecinţă, excepţia invocată fiind în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecăţii, reprezintă în realitate o apărare de fond. Dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., vizează o accepţiune restrânsă a conceptului de excepţie de fond, neputând fi in incluse şi mijloacele de apărare, ca în situaţia de faţă.
Pe de altă parte, excepţia este neîntemeiată, în raport de precizarea efectuată de către contestatoare la termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2009 şi consemnate în încheierea de şedinţă prin care a arătat că înţelege să conteste executarea silită pornită de recurentă şi formele de executare silite şi nu să ceară anularea biletului la ordin în cauză, în consecinţă contestaţia vizând doar împrejurări survenite după începerea executării silite şi care sunt legate de modul de îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse într-un titlu executoriu.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului A.V.A.S. de a cere executarea silită a titlului, recurenta a susţinut aplicabilitatea termenului de prescripţie de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 însă momentul de început al curgerii acestui termen a fost apreciat greşit fiind data scadenţei biletului la ordin şi nu data cesiunii de creanţă.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea termenului de prescripţie special prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 este necesar a se stabili dacă la momentul preluării creanţei dreptul de a cere executarea silită era prescris sau nu.
Astfel, obligaţia de plată a creanţei de 300.000 dolari S.U.A. incumbă S.I.F. M. SA, în calitatea sa de debitor avalist, în baza biletului la ordin emis în favoarea B. SA de către SC E. SA TULCEA, cu scadenţa la data de 4 octombrie 1996, dată la care începe să curgă, potrivit Legii nr. 58/1934, prescripţia dreptului la acţiune cambială directă de 3 ani. În data de 6 aprilie 2006, creditoarea B. comunică titlul executoriu, iar în cursul termenului de prescripţie se încheie contractul de cesiune de creanţă nr. 328534 din 21 iulie 1999, prin care creanţa a fost preluată de A.V.A.S. de la B.
Potrivit art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 „termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S. constatate prin acte care constituite titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris". În speţa de faţă, încheierea contractului de cesiune, data preluării creanţei, care are drept efect aplicarea dispoziţiilor speciale, derogatorii ale OUG nr. 51/1998, derogatorii privind durata termenului, a avut loc în cursul termenului de prescripţie care nu se împlinise, la calculul termenului de prescripţie luându-se în calcul şi fracţiunea scursă anterior cesiunii.
În ceea ce priveşte chestiunea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, dezlegarea instanţei de fond este corectă, în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor dreptului comun în materie, respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit dispoziţiilor art. 98 coroborat cu art. 106 din Legea nr. 58/1934, asupra cambiei şi biletului la ordin, orice acţiune rezultând din biletul la ordin împotriva acceptantului şi avalistului se prescrie în termen de 3 ani socotiţi de la data scadenţei. În consecinţă, în raport de prioritatea incidenţei dreptului cambial, data de la care se calculează termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 94 din Legea nr. 58/1934, este data scadenţei biletului la ordin, respectiv 4 octombrie 1996, fiind nesemnificativă dataîncheierii cesiunii de creanţă. În consecinţă, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, stabilesc doar un termen de prescripţie special, în ceea ce priveşte durata lui, nu şi momentul de la care acesta începe să curgă, reglementat de dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de dispoziţiile evocate, comunicarea titlului executoriu la 6 aprilie 2006 prin raportare la data scadenţei biletului la ordin 4 octombrie 1996, este formulată după împlinirea termenului de prescripţie de 7 ani, cum întemeiat a stabilit prima instanţă.
Recurenta a invocat încheierea în cursul termenului de prescripţie a trei acte întreruptive de prescripţie: procesul verbal de sechestru din data de 13 iunie 1997, adresa nr. 732 din 3 iulie 2003 şi protocolul nr. 268 din 29 august 2003.
Conform raţionamentului prezentat anterior, termenul de prescripţie aplicabil s-a împlinit la data de 4 octombrie 2003.
În ceea ce priveşte procesul verbal de sechestru din data de 13 iunie 1997, nu se poate reţine caracterul întreruptiv invocat de recurentă, întrucât sechestrul instituit în cadrul dosarului nr. 2039/1997, a fost ridicat prin încheierea din data de 4 februarie 2000 a Curţii de Apel Bacău prin ridicarea acestei măsuri dispuse, urmare admiterii contestaţiei la executare, prin sentinţa civilă nr. 6091 din 15 mai 1998, rămasă definitivă şi irevocabilă. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în condiţiile în care actul de executare invocat a fost anulat de către o instanţă, efectul întreruptiv de prescripţie nu s-a produs.
Invocarea efectului întreruptiv în raport de adresa nr. 732 din data de 3 iulie 2003, prin care a fost comunicat de către A.V.A.S. titlul executoriu către debitoarea SC E. SA este neîntemeiat, având în vedere că această comunicare, faţă de alte persoane, nu poate avea efect faţă de debitorul avalist.
Protocolul nr. 268 din 29 august 2003, încheiat între S.I.F. M. SA şi A.V.A.S. BUCUREŞTI nu poate avea caracterul unei recunoaşteri a debitului, aşa cum susţine recurenta, întrucât prin intermediul acestuia creanţa ce formează obiectul litigiului de faţă nu a fost recunoscută expres, menţionându-se că sunt necesare clarificări în privinţa ei, ori pentru a-şi produce efectul întreruptiv al prescripţiei, actul menţionat ar fi trebuit să aibă caracter neîndoielnic.
Astfel fiind, constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta A.V.A.S. BUCUREŞTI urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva sentinţei comerciale nr. 5 din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 901/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 914/2010. Comercial → |
|---|
