ICCJ. Decizia nr. 901/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.901/2010
Dosar nr. 40781/3/2005
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul A.C.N. i-a chemat în judecată pe pârâţii SC A.G.I. SRL, O.R., L.F. şi B.G. şi a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractelor de cesiune nr. 4140 şi 4141 din 8 decembrie 2003 şi a actului adiţional nr. 4142 din 8 decembrie 2003.
A motivat reclamantul că a încheiat, la data de 21 ianuarie 2002, contractul de cesiune de părţi sociale cu B.G. şi că, la data de 8 decembrie 2003, a constatat la O.R.C. că a fost modificat actul constitutiv prin actul adiţional nr. 4142 din 8 decembrie 2003 urmare încheierii contractelor de cesiune nr. 4140 şi 4141 din 8 decembrie 2003 prin care cele 11 părţi sociale ale pârâtului B.G. au fost înstrăinate pârâtelor L.F. şi O.R. Urmare acestei constatări reclamantul a solicitat nulitatea celor două contracte de cesiune pentru cauză falsă şi ilicită întrucât la data cesionării părţilor sociale către cei doi asociaţi părţile sociale îi aparţineau.
În cauză, pe cale reconvenţională pârâţii O.R. şi L.F. au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. 17/2002 încheiat de B.G. cu reclamantul A.C.N. datorită imoralităţii cauzei şi nesincerităţii preţului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 2490 din 28 martie 2007, a admis acţiunea principală şi a constatat nulitatea absolută a contractelor de cesiune nr. 4140 şi 4141 încheiate la data de 8 decembrie 2003. Prin aceeaşi sentinţă cererea reconvenţională formulată de cei doi pârâţi O.R. şi L.F. a fost respinsă.
Tribunalul a reţinut în considerentele sentinţei că A.G.A. prin care s-a hotărât cesionarea părţilor sociale către O.R. fost anulată prin sentinţa comercială nr. 4745 din 8 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti prin care s-a statuat că procura dată de către pârâtul B.G. pârâtului O.R., în baza căreia s-a votat în A.G.A. din 8 decembrie 2003 şi s-au semnat contractele de cesiune nr. 4140 şi 4141/2003, nu era valabilă fiind dată pentru datele de 24 noiembrie şi 1 decembrie 2003. Potrivit tribunalului cele statuate prin sentinţa nr. 4745/2004 se bucură de autoritate de lucru judecat. Având în vedere lipsa consimţământului la încheierea contractelor de cesiune şi a actului adiţional, acţiunea a fost admisă şi s-a constatat nulitatea absolută a convenţiilor mai sus menţionate. Cererea reconvenţională a fost respinsă cu motivarea că sarcina probei revenea potrivit art. 1169 C. civ., pârâţilor care au formulat cererea reconvenţională. În consecinţă a fost înlăturată susţinerea potrivit căreia contractul de cesiune s-ar fi încheiat pentru recuperarea unei datorii pe motivul că aceasta nu se coroborează cu alte probe. S-a apreciat în continuare că preţul nu este derizoriu şi că nu s-a dovedit că ambele părţi au urmărit la momentul încheierii contractului o cauză imorală.
Sentinţa nr. 4290 din 28 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti care prin Decizia nr. 435 din 6 octombrie 2008 a respins, ca nefondat, apelul declarat de O.R. şi L.F.
Apelanţii au criticat soluţia atât în ce priveşte admiterea cererii principale cât şi în ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale.
Curtea, analizând criticile aduse sentinţei, a reţinut că procura dată lui B.G. este una specială cu valabilitate limitată numai pentru exprimarea votului în adunările generale ale asociaţilor şi numai cu privire la ordinea de zi şi nu cu privire la încheierea contractelor de cesiune a părţilor sociale.
A reţinut instanţa că B.G. nu a confirmat un eventual mandat dat recurenţilor pârâţi pentru încheierea celor două contracte de cesiune ci a răspuns la interogatoriu că nu îşi mai aminteşte să fi dat un astfel de mandat. A fost înlăturată de Curtea de Apel şi susţinerea apelanţilor potrivit căreia nu au avut cunoştinţă de primul act de cesiune încheiat de B.G. şi de intimatul reclamant întrucât prin A.G.A. din 4 noiembrie 2003 la care au fost convocaţi s-a constatat cesiunea de părţi sociale realizată prin contractul încheiat cu reclamantul A.C.N. Cu aceste argumente s-a respins şi susţinerea potrivit căreia apelanţii au fost cesionari de bună-credinţă.
Ultima critică a fost înlăturată reţinându-se că preţul de 24.885 dolari S.U.A. este serios iar faţă de menţiunea că preţul s-a plătit integral la data încheierii contractului de cesiune s-a apreciat că menţiunea are valoarea unui înscris sub semnătură privată cu forţă probantă până la proba contrară, probă care în cauză, nu a fost făcută.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii O.R. şi L.F. prin care au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 în susţinerea căruia au arătat:
1. În mod greşit a reţinut prima instanţă autoritatea de lucru judecat iar instanţa de apel nu a trimis cauza spre rejudecare pentru analiza valabilităţii procurii dată de B.G., pârâtului O.R., acesta fiind lipsit de exerciţiul unei căi de atac.
2. În mod greşit a fost respinsă cererea reconvenţională prin care a solicitat constatarea nulităţii contractului de cesiune de părţi sociale nr. 17 din 21 ianuarie 2002, preţul fiind neserios şi neachitat.
3. Pe cale de excepţie recurenţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a încheierii de rectificare nr. 334 din 1 martie 2006 la contractul de cesiune, pe care avocatul R.C. a întocmit-o în condiţiile în care preţul era trecut în cifre şi în litere, fără semnătura cedentului aceasta echivalând cu lipsa consimţământului cedentului B.G.
4. Motivul de nulitate a fost în continuare argumentat pe faptul că intimatul B.G. nu şi-a primit suma de bani împrumutată reclamantului A.C.N. ci doar a semnat contractul de cesiune ca fiind un act prin care acesta din urmă se obliga să plătească.
Au considerat recurenţii că în cauză se impune efectuarea unei expertize pentru a se stabili cu certitudine contravaloarea părţilor sociale.
5. Greşit s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că procura are valabilitate numai pentru votul din adunarea generală întrucât lipsa menţiunii privind vânzarea părţilor sociale din cuprinsul procurii este suplinită prin menţiunea că procura rămâne în vigoare şi produce efecte până la luarea hotărârilor, inclusiv cu privire la cedarea părţilor sociale de către B.G. Recurenţii au apreciat că procura autentificată sub nr. 3088 din 8 decembrie 2003 este una specială care cuprinde atât natura operaţiunii cât şi obiectul ei, astfel că produce efecte juridice şi în privinţa încheierii contractelor de cesiune.
6. În mod greşit a stabilit instanţa de apel că s-au încheiat contractele de cesiune cu rea-credinţă deoarece au avut cunoştinţă de transmiterea aceloraşi părţi sociale către intimatul reclamant A.C.N. bazându-se pe afirmaţia că au fost convocaţi la A.G.A. şi că nu s-au prezentat. Au susţinut în continuare că nu au avut cunoştinţă despre adunarea generală şi că au luat cunoştinţă de convocarea din 13 octombrie 2003 numai prin acest litigiu. Atâta timp cât nu au fost convocaţi legal, hotărârea adunării generale din 4 noiembrie 2003, în opinia recurenţilor, este nulă absolut.
7. Neseriozitatea preţului rezultă din contractul de cesiune nr. 17 din 21 ianuarie 2002 prin stabilirea unei valori de şase ori mai mică, această valoare fiind stabilită la momentul încheierii contractului, probă care se coroborează cu faptul că B.G. a declarat că nu a primit niciun ban la semnarea contractului, scopul pentru care a fost încheiat contractul fiind recuperarea unei sume de bani de la reclamantul A.C.N. Pe de altă parte, au arătat recurenţii cedentul nici nu ştia ce semnează pentru că nu ştia să scrie în limba română. În această situaţie, recurenţii au invocat eroarea asupra operaţiunii juridice.
Pentru toate aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de fond, iar în subsidiar, modificarea hotărârilor anterior pronunţate.
Intimatul reclamant prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că mandatul pentru încheierea contractelor de cesiune nu era special, că instanţa de fond nu şi-a întemeiat soluţia pe autoritatea lucrului judecat şi că încheierea de rectificare a contractului de cesiune încheiat între B.G. şi A.C.N. s-a dat în baza Legii nr. 51/1995 şi nu presupune semnătura părţilor, rectificarea fiind atestată de avocat. În privinţa conţinutului rectificării a precizat că scrierea cu virgulă în loc de punct este specifică scrierii din ţările Europei de vest care folosesc punctul numai pentru a despărţi zecimalele de întreg şi nu virgula aşa cum se procedează în România.
Recursul este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
1. Prin prisma acestui motiv s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. proc. civ., ceea ce a determinat înopinia recurenţilor necercetarea fondului.
Analiza acestui motiv presupune o precizare importantă pentru soluţionarea recursului:
Acest litigiu a fost declanşat după ce prin sentinţa nr. 4745 din 8 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, la solicitarea reclamantului A.C.N. a anulat A.G.A. ţinută la SC A.G.I. SRL la data de 8 decembrie 2003. Prin hotărârea menţionată s-a reţinut nerespectarea dispoziţiilor actului constitutiv referitoare la convocare cât şi faptul că procura dată de B.G. asociatului O.R. nu era valabilă, data valabilităţii fiind 1 decembrie 2003 în timp ce hotărârea A.G.A. a cărei nulitate s-a solicitat a fost adoptată la data de 8 decembrie 2003.
Este neîndoielnică legătura dintre cauza soluţionată irevocabil, la data de 8 aprilie 2004, şi cauza din acest litigiu sub aspectul raporturilor juridice care s-au stabilit urmare măsurilor luate în A.G.A. care a fost anulată. Această legătură se deduce din efectele pe care le produce acea hotărâre asupra judecăţii din acest dosar.
Revenind la criticile din recurs:
Recurenţii au criticat greşita abordare a excepţiei autorităţii lucrului judecat invocând faptul că nu au fost parte în procesul care s-a dezbătut între societatea A.G.I. SRL şi reclamantul A.C.N. În alţi termeni s-a pus în discuţie în acest dosar relativitatea lucrului judecat prin faptul că recurenţii sunt terţi în legătură cu acele dezbateri.
Este adevărat că din punct de vedere strict juridic instanţele anterioare au vizat autoritatea de lucru judecat ca efect al puterii lucrului judecat (care este exclusivitatea sa) fără să observe deosebirea dintre autoritatea de lucru judecat şi celelalte efecte ale puterii lucrului judecat. În concret, existenţa unei hotărâri judecătoreşti şi puterea de lucru judecat, poate fi invocată în cadrul altui proces dacă se evocă obligativitatea sa fără ca cel de-al doilea proces să se poarte între aceleaşi părţi.
În speţă, deşi nu a existat o exprimare riguros exactă, în considerentele sentinţei fondului s-au evocat efectele hotărârii pronunţată în procesul care s-a purtat în contradictoriu cu una din părţile în litigiu, irevocabil tranşat, iar nu autoritatea de lucru judecat ca parte a puterii lucrului judecat.
Cu aceste precizări se observă că în primă instanţă s-a dat eficienţă unei chestiuni tranşată în procesul anterior cu privire la faptul că procura care a fost dată recurentului O.R. pentru datele de 24 noiembrie 2003 şi 1 decembrie 2003 nu mai putea fi opusă pentru un vot valabil nici în A.G.A. a cărei hotărâre a fost anulată şi nici asupra actelor juridice care au fost urmarea acelui vot. Că este aşa, rezultă din analiza făcută în continuare de instanţa de fond prin care agreând legătura dintre problema litigioasă din acest dosar şi constatarea făcută în procesul anterior prin care această chestiune a fost tranşată, a reţinut că nevalabilitatea procurii acordată de B.G. atrage lipsa consimţământului cedentului la încheierea contractelor de cesiune nr. 4140 şi 4141/2003 precum şi a actului adiţional nr. 4142/2003. Din această perspectivă este evidentă legătura dintre procură, votul exprimat în A.G.A. şi nulitatea hotărârii prin care s-a decis cesionarea părţilor sociale către recurenţi. În acest context recurenţii nu se pot prevala de faptul că s-a analizat greşit autoritatea lucrului judecat invocând principiul relativităţii lucrului judecat, întrucâtîn cauză s-au examinat efectele hotărârii anterioare şi nu autoritatea de lucru judecat de care se bucură acea hotărâre.
Instanţa de apel, în privinţa primei critici care a vizat autoritatea de lucru judecat a remarcat aspectul formal al motivării din fond oprindu-se tot formal asupra faptului că nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ., pentru a se reţine această excepţie. Această concluzie a fost urmarea neobservării distincţiilor care trebuiau făcute în cazul în care excepţia de fond a fost utilizată ca mijloc de apărare în strânsă legătură cu raportul juridic litigios. În continuare, fiind instanţă devolutivă Curtea de Apel a procedat în mod corect la dezvoltarea aspectelor legate de valabilitatea procurii autentificată sub nr. 3088 din 8 decembrie 2003, această examinare fiind făcută cu scopul de a răspunde la motivul de apel, aşa încât, critica potrivit căreia examinarea aspectelor de fond legate de valabilitatea procurii s-ar fi făcut pentru prima dată în apel este nefondată. Se va reţine ca fiind lipsită de orice fundament afirmaţia că recurenţii ar fi lipsiţi de un grad de jurisdicţie prin dezlegarea chestiunilor de fond de către Curtea de Apel, câtă vreme prima instanţă a cercetat fondul şi nu s-a pronunţat pe excepţie acest lucru fiind evident în dispozitivul sentinţei tribunalului.
2. Dispoziţiile art. 1536 alin. (2) C. civ., au fost invocate de recurenţi ca fiind încălcate pentru a demonstra că în calitate de mandatari au fost împuterniciţi să-l reprezinte pe mandant şi să voteze în A.G.A. cu privire la cedarea părţilor sociale. În opinia recurenţilor menţiunea în sensul că procura „rămâne deplin în vigoare şi va produce efecte până la luarea hotărârilor" este o dovadă că puteau fi încheiate contractele de cesiune, în baza votului şi a procurii pe care au deţinut-o în acest scop.
Critica este nefondată. Mai întâi recurenţii nu au ţinut seama de faptul că procura a fost dată pentru exercitarea dreptului de vot într-o A.G.A. a cărei hotărâre a fost anulată aşa încât este lipsită de suport raţional susţinerea că după acest moment al exprimării votului, mandatarul era în drept să încheie alte acte numai pe considerentul că i se acordase dreptul de vot pentru cedarea părţilor sociale. În al doilea rând trebuie observat că s-a acordat putere discreţionară de vot numai asupra punctelor de pe ordinea de zi, şi numai pentru a semna în numele şi în interesul mandantului, „procesul verbal al şedinţei Adunării Generale a asociaţilor din 24 noiembrie 2003 şi 1 decembrie 2003, după caz". Aşadar, puterile conferite mandatarului, pe de o parte au fost limitate în timp iar, pe de altă parte, au fost limitate sub aspectul obiectului. Această concluzie s-ar impune şi în cazul în care s-ar analiza procura sub aspectul dispoziţiilor care reglementează mandatul comercial dar pentru că acestea nu au fost invocate nu este necesar să se dezvolte alte argumente.
În consecinţă, rezumând argumentele de mai sus se va reţine ca fiind de esenţă faptul că procura pentru exprimarea votului în adunarea generală a fost considerată că nu produce efecte printr-o hotărâre anterioară aşa cum s-a arătat argumentat mai sus, aşa încât orice discuţie în legătură cu posibilitatea ca aceasta să producă efecte juridice după limita de timp stabilită în conţinutul său conform obiectului prestabilit este lipsită de orice suport juridic.
Criticile văzând respingerea cererii reconvenţionale sunt nefondate.
S-a invocat de către recurenţi nulitatea primului contract de cesiune încheiat personal de B.G. cu reclamantul A.C.N., sub cuvânt că preţul este neserios sau că acesta a fost corectat printr-o încheiere de rectificare pe care a întocmit-o avocatul care a atestat acest act, fără ca semnatarii contractului la rândul lor să semneze încheierea. Criticile sunt nefondate sub două aspecte:
Titularul dreptului care ar fi putut să pună în discuţie preţul şi seriozitatea acestuia este B.G. care este parte în proces şi nu a făcut niciun demers pentru anularea contractului de cesiune nr. 017/2002 încheiat cu A.C.N. Prin urmare respectând principiul relativităţii raporturilor juridice aceste motive care nu s-au confirmat prin probele dosarului ca intrând sub incidenţa nulităţii absolute nu vor fi reţinute.
În al doilea rând, în condiţiile în care s-a stabilit irevocabil că votul exprimat în adunarea generală, nu este valabil iar hotărârea prin care s-a stabilit pe ordinea de zi cesionarea părţilor sociale aparţinând lui B.G. către recurenţi a fost constatată nulă, este lipsită de orice consecinţă juridică stăruinţa recurenţilor de a demonstra că procura (mandatul) pentru încheierea contractului de cesiune îşi produce efectele în mod independent de termenul la care a expirat şi de obiectul său.
Stăruinţa şi în această cale de atac asupra acestor chestiuni care nu au corespondent în protecţia unui drept nu demonstrează un exerciţiu al drepturilor procesuale cu respectarea condiţiilor art. 723 C. proc. civ. Cu aceleaşi argumente se va respinge şi excepţia nulităţii încheierii de rectificare a contractului nr. 017/2002 observând în plus că partea interesată sau oricare dintre semnatarii contractului nu au avut nici-o obiecţie în legătură cu îndreptarea erorii materiale.
4. Critica recurenţilor referitoare la faptul că nu au cunoscut despre convocarea adunării generale prin care s-a confirmat cedarea părţilor sociale de către B.G. către recurentul A.C.N. vizează o hotărâre a adunării generale care nu a fost contestată în condiţiile legii societăţilor comerciale şi în nici un caz nu poate constitui temei al susţinerilor privind nulitatea absolută a contractului menţionat mai sus, susţinerile depăşind obiectul investirii prin cererea reconvenţională.
În fine, neînregistrarea contractului nr. 017/2002 în registrul comerţului nu-l lipseşte de efecte juridice în privinţa părţilor semnatare ştiut fiind că o astfel de menţiune priveşte opozabilitatea faţă de terţi.
5. Aprecierea că sunt necesare probe pentru stabilirea preţului real al părţilor sociale, care vizează contractul dintre reclamant şi B.G., constituie un nou argument în sprijinul susţinerii privind neplata şi neseriozitatea preţului, critici care au fost analizate anterior şi care în orice caz nu ar putea fi făcute de persoane străine raportului juridic concret care îi vizează numai pe semnatarii contractului. De altfel, susţinerea aceasta nu are corespondent în drept pentru a fi analizată ca motiv de nelegalitate aşa încât va fi respinsă.
În consecinţă, faţă de cele ce preced recursul, potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţia la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii O.R. şi L.F. împotriva deciziei comerciale nr. 435 din 6 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenţii O.R. şi L.F. la plata sumei de 3.570 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului A.C.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 518/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 903/2010. Comercial → |
|---|
