ICCJ. Decizia nr. 550/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 550/2010
Dosar nr. 19301/3/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 8480 din 3 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâţi, iar pe fond a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului N.C. prin care a solicitat – în contradictoriu cu pârâţii L.A., SC L.C. SRL Bucureşti, SC A. SA Bucureşti şi SC B. SRL Bârlad – să se constate falsurile săvârşite de pârâţi în contractul de vânzare-cumpărare încheiat in decembrie 1995 între SC A. SA în calitate de vânzător şi SC L.C. SRL, în calitate de cumpărător, cu privire la spaţiul comercial situat în Bârlad, precum şi în orice alt înscris ce priveşte înstrăinarea acestui spaţiu, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 184 C. proc. civ.
În esenţă, instanţa de fond a apreciat – ţinând cont şi de principiul disponibilităţii – că reclamantul, fost director şi preşedinte al C.A. al SC A. SA, a ales greşit calea procesuală, solicitând instanţei civile, în temeiul unei norme procedurale referitoare la verificarea de scripte în cazul administrării dovezilor, să constate pretinse falsuri existente într-o convenţie, câtă vreme nu a formulat o cerere în anulabilitatea sau nulitatea actului respectiv şi cât timp nu a probat că ar fi sesizat vreodată organele de cercetare penală în legătură cu pretinsele falsuri şi că acţiunea penală s-ar fi stins sau prescris, aşa încât cererea sa să se fi încadrat în cerinţele art. 184 C. proc. civ.
Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 36 din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a investit instanţa cu o cerere în constatarea unei stări de fapt – cercetarea şi constatarea falsurilor săvârşite de pârâţi – cu consecinţa desfiinţării înscrisurilor falsificate şi restabilirea situaţiei de fapt anterioare, cerere care este inadmisibilă atât din perspectiva dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. cât şi ale art. 184 C. proc. civ., verificarea scriptelor neputând fi invocată decât cu ocazia propunerii de probe în cadrul unei acţiuni şi nu ca temei distinct şi determinat al unei acţiuni.
De asemenea, instanţa de apel nu a primit critica apelantului privind lipsa de rol activ a judecătorului având în vedere cele consemnate şi discutate la termenul din 25 iunie 2008 şi nici cea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că participarea procurorului în cauzele civile este o facultate şi nu o obligaţie, procurorul putând participa doar la cererea părţii interesate şi nu la solicitarea instanţei.
Cât priveşte incidenţa Deciziei nr. 15 din 21 noiembrie 2005 a Secţiilor Unite – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată de apelant, instanţa a reţinut că ea nu se aplică în cauză deoarece ea vizează competenţa instanţei civile de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele penale în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală şi nu situaţia în speţă când reclamantul nu a făcut dovada – nici la fond, nici în apel – că ar fi sesizat organele de cercetare penală şi că acţiunea penală s-ar fi stins.
Nemulţumit de această decizie, reclamantul a declarat recurs solicitând casarea ei pentru nelegalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului recurentul critică Decizia din apel pentru că a fost motivată greşit pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., text neinvocat de ea, şi nu pe cele ale art. 184 C. proc. civ. şi art. 348 C. proc. pen. şi Deciziei nr. 15/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocate.
Susţine recurentul că el a investit instanţa cu cereri în anularea contractului de vânzare-cumpărare, pe cale principală, şi încuviinţarea verificării de scripte, pe cale incidentală, în alte trei dosare distincte aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, toate vizând vânzarea-cumpărarea a trei spaţii comerciale din Bucureşti şi Bârlad dar două dintre cereri i-au fost respinse, iar una suspendată, soluţiile date până în prezent fiind tot de respingere a cererilor ca inadmisibile.
De asemenea, recurentul critică Decizia din apel pentru că a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, reţinându-se că nu ar fi sesizat organele de cercetare penală. Deşi este real că nu a investit organele de cercetare cu o astfel de cerere apreciază că nici nu era obligatoriu să se adreseze mai întâi acestor organe şi nu direct la instanţa civilă, mai ales că el a descoperit falsul abia în 2007 şi că, potrivit Deciziei nr. 15/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, alegerea aparţinea părţilor.
În finalul criticilor recurentul critică instanţa de apel, ca şi cea de fond, care au soluţionat cauza fără participarea procurorului şi fără a ţine cont de precizarea cererii sale în sensul că solicită şi desfiinţarea înscrisurilor falsificate şi restabilirea situaţiei anterioare, nu numai verificarea de scripte.
Ultima critică priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către instanţa de apel care nu a micşorat onorariul apărătorului pârâţilor (2.500 lei, respectiv 10.000 lei) deşi putea face acest lucru în raport de munca prestată de avocaţi şi de posibilităţile sale materiale reduse.
Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă SC B. SRL a invocat tardivitatea declarării recursului şi nulitatea cererii de recurs, apreciind că cele invocate de recurent nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe fond, netemeinicia criticilor.
La termenul de astăzi excepţia tardivităţii recursului a fost respinsă ca nefondată iar cea privitoare la nulitatea cererii s-a unit cu fondul.
Analizând dezvoltarea criticilor invocate în recurs, prin perspectiva dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Curtea apreciază, ţinând cont şi de precizările de astăzi ale recurentului, că acestea pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 (neanalizarea cererii reclamantului astfel cum a fost precizată) şi pct. 9 C. proc. civ. [greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., art. 45 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ.].
În consecinţă, Curtea apreciază că excepţia nulităţii recursului nu poate fi primită, recursul urmând a fi analizat pe fondul criticilor.
Recursul este neîntemeiat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Critica recurentului privind analizarea cererii sale prin prisma dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. şi fără a ţine cont de precizarea cererii este nefondată deoarece instanţa de apel a făcut referire la cele stipulate în art. 111 C. proc. civ. doar în legătură cu solicitarea de a se constata o situaţie de fapt, inadmisibilitatea cererii reclamantului fiind analizată de instanţa de apel şi prin prisma acestei norme procedurale, dar şi a apărărilor făcute în apel de intimata pârâtă SC L.C. SRL.
Împrejurarea că judecătorul face referire în argumentarea soluţiei date şi la alte texte legale decât cele invocate de reclamant nu conduce la nelegalitatea deciziei, cum susţine recurentul, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aparţine judecătorului atributul încadrării corecte în drept a stării de fapt.
De asemenea, recurentul susţine eronat că instanţa de apel nu a avut în vedere şi precizarea cererii sale referitoare la desfiinţarea înscrisurilor şi repunerea în situaţia anterioară, cerere întemeiată tot pe dispoziţiile art. 184 C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă contrariul, instanţa de apel primind critica apelantului pe acest aspect, dar găsind-o neîntemeiată.
Criticile recurentului privind greşita aplicare şi interpretare a legii sunt neîntemeiate deoarece instanţele, atât cea de fond cât şi cea de apel, au analizat cererea reclamantului prin prisma dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ. reţinând inadmisibilitatea cererii de verificare de scripte făcută pe cale principală şi nu în contextul administrării dovezilor într-o altă cerere care să vizeze valabilitatea înscrisului pretins falsificat.
Curtea apreciază că Decizia din apel este corectă iar interpretarea dată acestor norme procedurale este întemeiată şi corect argumentată, cercetarea falsurilor dintr-un înscris putând fi făcută de instanţa civilă doar în cazul în care ar fi fost investită cu o cerere în cercetarea valabilităţii respectivului act şi când o judecată penală sau o acţiune publică s-ar fi stins sau prescris, cerinţe neprobate în speţă.
Curtea nu poate primi nici critica recurentului privind neparticiparea procurorului, adică greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. deoarece cererea formulată de recurent nu se încadrează în cazurile anume prevăzute de lege în care participarea să fie obligatorie, ci în cele în care participarea procurorului este lăsată la aprecierea acestuia, atunci când găseşte necesar.
Participarea procurorului ar fi fost obligatorie doar în situaţia avută în vedere de cea dezlegată prin Decizia nr. 15 din 21 noiembrie 2005, respectiv atunci când el ar fi fost titularul unei acţiuni în faţa instanţei civile pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în condiţiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ., în cazul când acţiunea penală s-ar fi stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată, ceea ce nu este cazul în speţă.
Din acest considerent instanţa de apel a apreciat corect că Decizia nr. 15/2005 a Secţiilor Unite – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, prin acea decizie stabilindu-se titularul cererii în desfiinţarea unui înscris falsificat şi competenţa soluţionării ei şi nu cerinţele exercitării ei.
Cât priveşte neaplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către instanţa de apel în sensul micşorării onorariilor apărătorilor pârâtelor, Curtea apreciază critica drept nefondată deoarece apelantul nu a investit instanţa cu o asemenea cerere, iar reducerea onorariilor apărătorilor, ca şi mărirea lor, este un drept al judecătorului şi nu o obligaţie.
În consecinţă, Curtea apreciază recursul reclamantului ca nefondat, urmând a-l respinge în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă SC L.C. SRL în cuantum de 2.975 lei, suma reprezentând onorariul apărătorului ales, dovedit cu acte în dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul N.C., împotriva deciziei nr. 36 din 27 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurentul-reclamant la 2.975 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC L.C. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 519/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 569/2010. Comercial → |
|---|
