ICCJ. Decizia nr. 650/2010. Comercial. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 650/2010
Dosar nr. 5585/1/2009
Şedinţa publică de la 18 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 1717 din 5 iulie 2006 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, reclamanţii M.G., Z.G. şi SC G.S.G. I.T. SRL Buzău prin procurator A.P. au chemat în judecată pe pârâţii C.C. şi P.I.S., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 iunie 2005 la B.N.P. V.V., privind imobilul compus din teren în suprafaţă de 2.010,24 mp, situat în Buzău, înscris în C.F. , având nr. cadastral.
Totodată, au solicitat repunerea în situaţia anterioară şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a susţinut că reclamanţii nu şi-au dat consimţământul la încheierea contractului, că administratorul P.I.S. şi-a depăşit mandatul, că preţul vânzării a fost neserios şi că respectivul contract are şi o cauză ilicită.
Prin sentinţa nr. 533 din 12 martie 2008 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, a fost admisă acţiunea reclamanţilor , s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 iunie 2005 la B.N.P. V.V. din Buzău, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi au fost obligaţi pârâţii la 5.145,5 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reprezentantul SC G.S.G. I.T. SRL pârâtul P.I.S., nu avea împuternicirea A.G.A. pentru a semna acest contract, având în vedere că procesul verbal din 28 ianuarie 2005 al A.G.A. a SC G.S.G. I.T. SRL nu a fost semnat şi de către reclamanţii M.G. şi Z.G.
S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2744/2006 a Tribunalului Buzău, pronunţată în Dosarul nr. 1717/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost anulată A.G.E.A. din 27 ianuarie 2005 şi procesul verbal aferent, precum şi că din cuprinsul rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău rezultă că pârâtul P.I.S. nu a fost împuternicit să efectueze acte de dispoziţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii P.I.S. şi C.C.
Prin Decizia nr. 23 din 7 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, pe fond, la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâtul P.I.S. nu a fost legal citat în faţa primei instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii iar prin Decizia nr. 343 din 29 ianuarie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecarea apelului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că în mod legal prima instanţă a dispus citarea prin publicitate, după ce nu s-a reuşit îndeplinirea procedurii la cele două domicilii indicate de reclamanţi, dar şi de pârâtul P.I.S. în contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat.
Prin Decizia nr. 61 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, au fost respinse excepţiile tardivităţii apelului şi a insuficientei timbrări, au fost admise apelurile declarate de pârâţii C.C. şi P.I.S., a fost schimbată, în tot, sentinţa apelată, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi.
Intimaţii reclamanţi au fost obligaţi la câte 1.380 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Sentinţa a fost comunicată la 27 aprilie 2007, iar apelul a fost depus la 14 mai 2007, care era prima zi lucrătoare după împlinirea termenului legal.
În ce priveşte timbrajul, s-a considerat că prin O.P. din 8 decembrie 2006 s-a achitat atât taxa judiciară de timbru cât şi timbrul judiciar.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că nulitatea hotărârii A.G.A. din 27 ianuarie 2005 nu atrage şi nulitatea actului subsecvent.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990, care se aplică exclusiv societăţilor pe acţiuni, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, cum este şi cazul în speţă, administratorul putând să dispună de bunurile societăţii, chiar dacă depăşesc jumătate din valoarea patrimoniului societăţii.
În ceea ce o priveşte pe pârâta C.C., aceasta a fost de bună credinţă la perfectarea respectivului contract, astfel că nu există nicio condiţie de validitate a contractului care să nu fi fost respectată la încheierea lui.
În ce priveşte preţul, acesta nu este unul derizoriu, fiind similar celor practicate în acea perioadă pentru imobilele din zonă, nefăcându-se dovada relei-credinţe a cumpărătoarei.
Deasemenea, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unei cauze imorale sau a unei înţelegeri frauduloase între părţile contractante.
În materie comercială, societatea nu-şi poate invoca propria culpă pentru a obţine desfiinţarea sau anularea unui act juridic bilateral şi unde cumpărătorul a fost de bună credinţă.
Dacă administratorul şi-a depăşit competenţele şi mandatul, acesta poate fi tras la răspundere potrivit legii comerciale şi regulilor privind mandatul comercial.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care au adus următoarele critici deciziei recurate.
1. Decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării ei.
2. Hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 125 şi 127 din Legea nr. 31/1990 precum şi a actului constitutiv al societăţii.
Potrivit actului constitutiv organul de conducere al societăţii este adunarea generală, administratorul neavând mandat, care să reprezinte voinţa societăţii, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se cere.
3. Nu există buna-credinţă a cumpărătoarei, deoarece fratele pârâtului Păunescu se afla în relaţii de concubinaj cu pârâta C.C., la data încheierii contractului, reaua-credinţă a acesteia rezultând şi din celelalte dovezi existente la dosarul cauzei.
4. Instanţa a reţinut o situaţie de fapt greşită, în contradictoriu cu probele administrate în cauză.
Pârâtul P.I.S. nu a avut procură specială pentru perfectarea contractului, acesta folosindu-se de procuri mai vechi care nu-i dădea dreptul de a face acte de dispoziţie.
5. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului anulării actului subsecvent, astfel că atâta timp cât procesul verbal din 27 ianuarie 2005 a fost anulat, trebuia anulat, implicit, şi contractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul litigiului.
6. Instanţa de apel a încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, prin admiterea apelurilor pârâţilor.
Analizând lucrările dosarului, precum şi criticile formulate de recurenţi, prin raportare la decizia recurată, Înalta Curte constată următoarele.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Faptul că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu înseamnă că decizia recurată nu este motivată sau că ar conţine motive contradictorii, ci dimpotrivă, se constată de către instanţa de recurs că decizia recurată este motivată coerent şi explică în mod clar de ce a fost pronunţată soluţia respectivă.
2. Instanţa de apel nu a încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanţilor ci dimpotrivă a asigurat toate garanţiile procesuale prevăzute de C. proc. civ., pentru ca reclamanţii să-şi susţină apărările lor.
Faptul că instanţa de apel a ajuns la o concluzie contrară celei dorită de reclamanţi nu poate, în niciun fel, să conducă la concluzia că aceştia nu ar fi avut parte de un proces echitabil.
3. Criticile de la pct. 3 şi 4 nu pot fi reţinute, deoarece vizează netemeinicia hotărârii recurate, respectiv greşita interpretare a materialului probator existent la dosarul cauzei, însă pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 130/2008, astfel că o analiză pe fond a acestor critici, nu mai este posibilă în calea de atac, extraordinară, a recursului.
4. Nu se poate reţine nici critica de la punctul 2, deoarece la aliniatul doi din cuprinsul art. 7 al actului constitutiv s-a prevăzut că societatea reclamantă va fi reprezentată şi administrată, cu puteri depline, de către pârâtul P.I.S., or, dispoziţiile privind aprobarea vânzării bunurilor ce depăşesc jumătate din valoarea patrimoniului societăţii, se aplică doar la societăţile pe acţiuni, nu şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată, cum e cazul societăţii reclamante.
5. Deşi nici critica cu privire la anularea actului subsecvent nu este întemeiată, deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu este subsecvent hotărârii A.G.A. din 27 ianuarie 2005 sau procesului-verbal din acea dată, administratorul unei societăţi cu răspundere limitată putând încheia acte de dispoziţie, cu toate acestea decizia recurată este afectată de nelegalitate, fiind pronunţată cu greşita aplicare a legii.
Astfel, potrivit art. 305 C. proc. civ., în faţa instanţei de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor.
La filele 40 - 48 din dosarul de recurs se află o copie a sentinţei penale nr. 271 din 18 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 836/114/2007, prin care inculpatul P.I.S. (pârât în cauza de faţă) a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare, dar prin care s-a dispus şi desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2005 autentificat de B.N.P. V.V., care este tocmai contractul a cărui anulare se cere în acţiunea civilă de faţă.
La filele 75 - 76 din dosarul de recurs se află o copie a minutei Deciziei penale nr. 132/A din 16 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, în Dosarul nr. 836/114/2007 prin care s-a admis recursul părţilor civile şi a fost condamnat inculpatul P.I.S. la 10 ani închisoare, şi s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, deci inclusiv dispoziţia de desfiinţare a contractului din 9 iunie 2006, autentificat de B.N.P. V.V.
Potrivit art. 22 C. proc. civ., hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 304.9 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi la art. 22 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 61 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi va modifica această decizie în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 533 din 17 martie 2007 a Tribunalului Buzău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâţii vor fi obligaţi la 3.080 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.G., Z.G. şi SC G.S.G. I.T. SRL Buzău împotriva Deciziei nr. 61 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâţii C.C. şi P.I.S. împotriva sentinţei nr. 533 din 12 martie 2007 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ .
Obligă pârâţii la plata sumei de 3.080 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 648/2010. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 661/2010. Comercial. Acţiune în anularea... → |
|---|
