ICCJ. Decizia nr. 4426/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4426/2010
Dosar nr. 4512/83/2008
Ședința publică din 15 decembrie 2010
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea comercială înregistrată în Dosar nr. 1043/83/2008 al Tribunalului Satu Mare, reclamanta SC L.R. SRL Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata contravalorii în lei a sumei de 139.925 dolari SUA calculate la cursul valutar din ziua plăţii, reprezentând valoarea neamortizată din instalaţiile puse la dispoziţie de către reclamantă pârâtei; a sumei de 39.180 dolari SUA reprezentând dobânda anuală de 7% pe timp de 4 ani; a sumei de 43.647,495 euro reprezentând penalitatea de 5% din preţul cantităţii de produse necumpărate conform art. 7 B) pct. a) din contract, cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970 C. civ., art. 274 C. proc. civ., C. com.
Într-un prim ciclu procesual, prin Sentinţa civilă nr. 278/LC/2008 pronunţată în dosarul susmenţionat, a fost admisă acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 94 din 30 septembrie 2008 pronunţată în Dosar nr. 1043/83/C/2008 a admis apelul declarat de SC U.M.R. SRL şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatând că judecata în faţa primei instanţe a avut loc în lipsa pârâtei care nu a fost legal citată.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată în Dosarul nr. 4512/83/2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 197/ LC din 14 aprilie 2009, Tribunalul Satu Mare, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia invocată de pârâtă.
A admis acţiunea comercială formulată de reclamanta SC L.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL şi, în consecinţă:
A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 179.105 dolari SUA şi 43.647,495 euro calculată la cursul valutar din data plăţii, cu titlu de pretenţii.
Fără cheltuieli de judecată.
Pronunţându-se mai întâi, conform art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiei neîndeplinirii procedurii concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., invocate de pârâtă, prima instanţă a respins-o, apreciind excepţia neîntemeiată.
Cât priveşte fondul litigiului, având în vedere probele administrate în cauză prima instanţă a constatat temeinicia acţiunii reclamantei.
Între părţi au fost încheiate la data de 22 august 2003, respectiv 6 octombrie 2003 două contracte de vânzare-cumpărare în temeiul cărora pârâta s-a obligat să cumpere de la reclamantă o cantitate specificată de lubrifianţi şi produse similare acestora, iar reclamanta s-a obligat să pună la dispoziţia pârâtei anumite instalaţii cuprinse în anexa 2 la contractele menţionate.
Întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, reclamanta a procedat la rezilierea acestora în temeiul art. 7 A) din contracte.
Potrivit clauzelor contractuale cuprinse în art. 8, 11 şi 12, instalaţiile puse la dispoziţie, de reclamantă rămân în proprietatea acesteia pe durata contractelor, iar în situaţia în care pârâta îşi îndeplinea obligaţiile contractuale, respectiv de a cumpăra produse în cantităţile stipulate, la încetarea contractelor reclamanta avea obligaţia să transmită pârâtei proprietatea asupra acestora, iar potrivit art. 12 lit. a), în situaţia rezilierii contractului de către reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligaţiilor asumate, la opţiunea reclamantei, fie va cumpăra instalaţiile, fie i le va returna acesteia.
Cum reclamanta a optat pentru prima variantă, este îndreptăţită să solicite pârâtei preţul stipulat la art. 12 B), dreptul de opţiune fiind stipulat exclusiv în favoarea reclamantei, pârâta neputând opta pentru restituirea acestora.
De asemenea, în conformitate cu prevederea cuprinsă în art. 17 B) lit. a), reclamanta este îndreptăţită şi la solicitarea penalităţilor reprezentând 5% din preţul produselor rămase necumpărate.
Prin Decizia nr. 64 din 15 iunie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis ca fondat apelul declarat de pârâta SC U.M.R. SRL împotriva sentinţei mai sus menţionate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC L.R. SRL în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL.
A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 36.758,50 euro calculată la cursul valutar din data plăţii cu titlu de penalităţi.
A respins ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantei.
A menţinut dispoziţia din sentinţă privind soluţionarea excepţiei.
A obligat-o pe reclamanta intimată să-i plătească pârâtei-apelante suma de 32650,38 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii, în considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că:
Părţile au inserat în contractele încheiate un pact comisoriu, în temeiul căruia s-a convenit ca, în caz de încălcare gravă a termenilor contractuali, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul, cu efect imediat, printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părţi. Distribuitorul a uzat de acest drept, în condiţiile în care a expediat clientului său două notificări, prima în data de 23 februarie 2007, iar a doua în data de 24 octombrie 2007, prin care a arătat că reziliază contractele încheiate. Din corespondenţa purtată între părţi, respectiv din procesul-verbal din data de 27 februarie 2007 şi din adresa din 27 martie 2007, instanţa a reţinut că pârâta apelantă a acceptat rezilierea contractelor, în contextul în care a propus reclamantei intimate o întâlnire în vederea discutării preţului pentru vânzarea instalaţiilor. În consecinţă, este nefondată susţinerea apelantei, în sensul că nu ar fi operat rezilierea contractelor în baza notificării primite.
În ceea ce priveşte temeinicia sentinţei apelate sub aspectul admiterii capătului de cerere privind valoarea neamortizată a instalaţiilor, instanţa a reţinut că, potrivit art. 12 A din contracte, în cazul rezilierii contractului din cauza încălcării de către client a termenilor contractuali, clientul – la opţiunea distribuitorului – va cumpăra instalaţiile sau i le va returna distribuitorului. În acest caz, preţul de achiziţie va fi valoarea de achiziţie redusă proporţional în timp, plus dobânda pe noua valoare calculată la rata de bază stabilită de banca centrală.
În interpretarea acestor prevederi contractuale, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată susţinerea apelantei, în sensul că acestea concretizează o promisiune de vânzare-cumpărare, prin care clientul s-a obligat să cumpere instalaţiile în cazul în care distribuitorul îşi va manifesta voinţa în acest sens, la preţul stabilit prin contract. Această promisiune de vânzare nu poate fi confundată cu vânzarea propriu-zisă, întrucât, atâta timp cât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie contractul, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată. Promisiunea de vânzare-cumpărare stipulată în contractele încheiate este un antecontract, care dă dreptul distribuitorului să ceară încheierea contractului.
Or, prin acţiunea formulată, reclamanta solicită achitarea preţului de achiziţie al instalaţiilor, calculat potrivit art. 12 B din contracte, fără, însă, ca în prealabil să se fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare ca urmare a opţiunii exprimate de distribuitor. Nu este vorba neapărat despre încheierea în formă scrisă a unui contract de vânzare-cumpărare, ci despre realizarea acord de voinţă în sensul vânzării-cumpărării.
De remarcat că, în urma notificărilor expediate pârâtei apelante, aceasta a fost de acord în principiu cu achiziţionarea instalaţiilor, propunând şi un preţ de achiziţie, însă negocierile dintre părţi nu au fost continuate, acestea neajungând la un acord în privinţa transmiterii utilajelor în proprietatea pârâtei apelante.
Astfel, reclamanta nu poate pretinde plata preţului instalaţiilor, câtă vreme nu s-a încheiat nici un contract de vânzare-cumpărare a respectivelor instalaţii, iar ca urmare nu a operat nici transferul dreptului de proprietate asupra acestora în patrimoniul clientului. Se impune ca, în ipoteza în care clientul refuză încheierea contractului, distribuitorul să solicite în instanţa obligarea sa la încheierea acestuia, ca o condiţie prealabilă solicitării contravalorii preţului instalaţiilor.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a considerat că se impune schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii capătului principal de cerere privind obligarea pârâtei la valoarea neamortizată a instalaţiilor, iar în temeiul principiului accesorium sequitur principale, a respins şi capătul accesoriu privind plata dobânzilor aferente debitului principal.
În ceea ce priveşte penalităţile de 5% din preţul cantităţii de produse necumpărate, calculate în temeiul art. 7 B lit. a) din contracte, criticile apelantei sunt numai parţial fondate, astfel că instanţa a procedat la reducerea cuantumului sumei stabilite cu acest titlu de către instanţa de fond, de la suma de 43.647,495 euro la suma de 36.758,50 euro, care rezultă din completarea la raportul de expertiză contabilă întocmit în faza de apel de către expertul contabil L.I. şi necontestată de către intimată. Nu se poate reţine apărarea apelantei, în sensul că aceasta nu poate fi obligată la contravaloarea penalităţilor, câtă vreme contractele au fost reziliate din culpa sa, argumentele prezentate de instanţă sub acest aspect în prima parte a considerentelor fiind deplin aplicabile şi în privinţa acestui capăt de cerere.
S-a menţinut dispoziţia din sentinţă privind soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii raportat la prevederile art. 720 pct. 1 C. proc. civ., hotărârea nefiind apelată sub acest aspect.
În privinţa cheltuielilor de judecată, faţă de culpa procesuală a intimatei reclamantei, aceasta a fost obligată să plătească apelantei pârâte suma de 32.650,38 lei cheltuieli de judecată parţiale, din care suma de 20.000 lei reprezintă onorariu avocaţial (diminuat de instanţă de la suma de 34.331 lei solicitată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la valoarea pricinii şi munca depusă de avocat), 6856,1 lei onorariul de expertiză parţial şi 5794,28 lei taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar, corespunzătoare valorii pentru care pârâta a câştigat procesul.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Recurenta-reclamantă SC L.R. SRL Satu-Mare îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi, pe cale de consecinţă, modificarea deciziei curţii de apel, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă şi al păstrării în tot a sentinţei instanţei de fond, dispunând totodată obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.
Recurenta-reclamantă susţine astfel în esenţă că, prin cele două notificări comunicate clientului, distribuitorul şi-a manifestat opţiunea de reziliere a contractelor în temeiul art. 7 lit. a) şi art. 2 lit. b) şi de achitare de către client a sumelor datorate conform contractelor, câtă vreme, prin ambele notificări se precizează şi sumele datorate de către client distribuitorului, arătându-se şi modalitatea de calcul prin tabelele anexate notificărilor, de unde rezultă explicit atât valoarea instalaţiilor, cât şi calculul dobânzii raportat la cantitatea totală de lubrifianţi cumpărată, precum şi calculul penalităţilor.
Din cele arătate, rezultă neîndoielnic că instanţa de apel este într-o gravă eroare, ca urmare a greşitei interpretări a clauzei contractuale, atunci când susţine că părţile urmau să-şi exprime un nou acord de voinţă prin însăşi negocierea preţului instalaţiilor, eludând dispoziţiile art. 969 C. civ., în condiţiile în care contractele au fost legal încheiate, cu respectarea principiului pacta sunt servanta.
Mai arată că, datorită acestui fapt în mod greşit, lipsit de temei legal, instanţa a luat în considerare raportul de expertiză contabilă, efectuat la cererea apelantei pârâte, probă la efectuarea căreia s-a opus invocând clauzele contractuale, expertiză pe baza căreia a fost diminuată şi suma pe care a solicitat-o cu titlu de penalităţi de 5% din preţul cantităţilor de produse necumpărate, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. b) și lit. a) din contracte, penalizarea de 5% se calculează prin raportare la preţul produselor rămase necumpărate pe baza listei oficiale de preţuri a distribuitorului valabilă la data când a fost reziliat contractul.
În fine, din dezvoltarea motivelor de recurs ar rezulta şi că hotărârea Curţii de apel cuprinde motive contradictorii, având în vedere că deşi formulează corect unele raţionamente, ele nu se mai regăsesc în concluziile desprinse din acestea.
Recurenta-pârâtă SC U.M.R. SRL Otopeni îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa înlăturării obligaţiei de plată a sumei de 36.758,50 euro cu titlu de penalităţi de 5% din preţul cantităţii de produse necumpărate, reţinută în mod nelegal în sarcina sa de către instanţa de apel.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul acestuia, aspect ce se circumscrie pe deplin motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât în mod eronat instanţa a reţinut că a acceptat rezilierea contractelor atât timp cât în realitate nu s-a făcut dovada vreunei acceptări din partea sa, iar, pe de altă parte, chiar şi în ipoteza unei astfel de acceptări, aceasta nu era oricum de natură să transforme un pact comisoriu de grad I, cel mult II într-o clauză de reziliere de drept a contractului, aşa cum este aceea dată de incidenţa unui pact comisoriu de ultim grad.
Arată că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii – motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a solicitat instanţei să se pronunţe asupra rezilierii celor două contracte faţă de neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâtă.
Or, instanţa cu încălcarea principiului disponibilităţii pe de-o parte a reţinut culpa pârâtei, iar pe de alta, a reţinut în mod greşit existenţa unui pact comisoriu de grad IV ce ar fi condus în opinia acesteia la o reziliere de drept, ceea ce face ca decizia pronunţată să cuprindă şi motive contradictorii.
În subsidiar, pentru ipoteza în care se va aprecia că instanţa de apel era datoare a analiza îndeplinire culpabilă/neculpabilă a obligaţiilor din contracte, consideră că în mod eronat s-a procedat la obligarea sa la plata penalităţilor, apreciindu-se că neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei de cumpărare a cantităţii de produse convenite prin contract constituie o gravă încălcarea a termenilor contractuali de natură să justifice rezilierea contractului de către distribuitor; faptul că a cumpărat produse de la reclamantă este un fapt independent de voinţa sa, determinat de o anumită conjunctură economică (încetarea unor contracte ale sale cu terţii contractanţi, dificultăţi economice etc.) şi în niciun caz nu se poate reţine culpa sa.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei , se constată următoarele:
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă, ce vizează greşita respingere de către curtea de apel a capătului de cerere privind valoarea neamortizată a instalaţiilor, susţinându-se în acest sens că reclamanta şi-a manifestat opţiunea de reziliere prin cele două notificări, cu precizare sumelor pe care trebuie să le primească de la pârâtă, nemaifiind vorba, prin urmare, de exprimarea unui nou acord de voinţă, respectiv încheierea unui nou contract, nu este întemeiată.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 12 A din contractele în discuţie, în cazul rezilierii contractului din cauza încălcării de către client a termenilor contractuali, clientul - la opţiunea distribuitorului - va cumpăra instalaţiile sau i le va returna distribuitorului. În acest caz, preţul de achiziţie va fi la valoarea de achiziţie redusă proporţional în timp, plus dobânda pe noua valoare calculată la rata de bază calculată de banca centrală.
Interpretând judicios prevederile contractuale mai sus menţionate, în mod corect curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate susţinerile apelantei-pârâte în sensul că ne aflăm în prezenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare prin care clientul s-a obligat să cumpere instalaţiile în cazul în care distribuitorul îşi va manifesta voinţa în acest sens la preţul stabilit prin contract.
Tot corect s-a stabilit de către curtea de apel că această promisiune de vânzare nu trebuie confundată cu vânzarea propriu-zisă, fiind doar un antecontract care dă dreptul distribuitorului să ceară încheierea contractului, or, reclamanta a solicitat achitarea preţului de achiziţie al instalaţiilor conform art. 12 B din contracte, fără ca în prealabil să se fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare, urmare a operaţiunii exprimate de distribuitor.
În consecinţă, corect s-a reţinut că nefiind încheiat un contract de vânzare-cumpărare a instalaţiilor şi neoperând transferul dreptului de proprietate al acestora în patrimoniul clientului, reclamanta nu este îndeptăţită la plata preţului instalaţiilor şi, drept urmare, soluţia de schimbare în parte a sentinţei tribunalului, în sensul respingerii capătului de cerere principal referitor la obligarea pârâtei la valoarea neamortizată a investiţiilor, iar ca expresie a aplicării principiului accesorium siquitur principale şi a capătului de cerere accesoriu privind dobânzile aferente debitului principal, este de asemenea corectă.
Nici cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă, potrivit căreia în mod greşit şi lipsit de temei legal, instanţa de apel a luat în considerare raportul de expertiză contabilă întocmit în apel pentru stabilirea cuantumului penalităţilor de 5%, probă la efectuarea căreia recurenta-reclamantă susţine că s-a opus, neconsiderând-o necesară, nu este întemeiată, întrucât această critică poate privi eventual netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii curţii de apel şi deci nu poate fi luată în considerare de instanţa de recurs, iar pe de altă parte, cu totul în subsidiar, din actele dosarului nu rezultă că intimata ar fi contestat această probă.
Susţinerile recurentei-reclamante conform cărora hotărârea curţii de apel ar conţine motive contradictorii nu pot fi primite întrucât nu se confirmă existenţa unor motive contradictorii în sensul menţionat care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ce priveşte recursul pârâtei, se constată că prima critică formulată de recurentă, în sensul că în mod eronat s-a reţinut că a acceptat rezilierea contractelor şi chiar dacă ar fi acceptat-o, ar fi vorba despre un pact comisoriu de grad I sau II şi nu de gradul IV, nu este întemeiată.
Astfel, este în afara oricărui dubiu că, prin notificările din 23 februarie 2007 şi 24 octombrie 2007, i s-a adus la cunoştinţă clientului opţiunea distribuitorului, în temeiul art. 2 lit. b) şi art. 7 lit. a) din contracte de a rezilia cele două contracte, ca urmare a nerespectării obligaţiei contractuale asumate de a cumpăra produse conform graficului stabilit la încheierea contractelor.
La art. 12 lit. a) din contracte s-a stabilit ca în situaţia rezilierii contractului de către reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligaţiilor asumate, la opţiunea reclamantei, fie va cumpăra instalaţiile, fie i le va returna, iar la art. 17 B lit. a) s-a prevăzut că reclamanta este îndreptăţită la solicitarea penalităţilor reprezentând 5% din preţul produselor rămase necumpărate.
La art. 7 A lit. b) s-a prevăzut, cu caracter exemplificativ ca fiind o încălcare gravă a termenilor contractuali şi neexecutarea de către client a obligaţiei de cumpărare a cantităţii de produse convenite prin contract, de natură să justifice rezilierea contractului de către distribuitor.
De asemenea, părţile au inserat în contractele încheiate un pact comisoriu, potrivit căreia s-a stabilit ca, în caz de încălcare gravă a termenilor contractuali, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul, cu efect imediat, printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părţi.
Recurenta-pârâtă, contrar celor susţinute, respectiv că nu a acceptat rezilierea contractelor, a recunoscut că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achiziţiona produse de la distribuitor aşa cum s-a angajat prin contract, dar a susţinut că aceasta nu poate reprezenta o încălcare gravă a termenilor contractuali.
Prin urmare, faţă de cele mai sus arătate, se constată că susţinerile recurentei-pârâte, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, întrucât instanţa de apel a dat o corectă interpretare atât actului juridic dedus judecăţii, cât şi clauzelor contractuale, ce exprimă voinţa părţilor.
Nici criticile formulate prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât din cele mai sus arătate rezultă cu evidenţă că în cauză nu poate fi vorba despre încălcarea principiului disponibilităţii şi nici că instanţa de apel ar fi reţinut eronat că neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor sale constituie o gravă încălcare a termenilor contractuali.
Astfel fiind, se constată că s-a apreciat corect, cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile, că neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei de cumpărare de produse convenite prin contract constituie o gravă încălcare a termenilor contractuali de natură să ducă la rezilierea contractului de către distribuitor şi să conducă la obligarea pârâtei la plata de penalităţi.
Prin urmare, ne aflăm în prezenţa unei neexecutări culpabile a obligaţiilor contractuale din partea din partea pârâtei, iar invocarea de către aceasta a unor motive pretins independente de voinţa sa pentru a-şi justifica neîndeplinirea obligaţiilor cum ar fi o anumită conjunctură economică, încetarea unor contracte cu terţii contractuali, dificultăţi economice etc. nu sunt de natură de a o exonera de răspunderea contractuală şi de a determina înlăturarea culpei pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale.
În consecinţă, reţinându-se că recurentele nu au invocat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi vor fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC L.R. SRL Satu Mare şi de pârâta SC U.M.R. SRL Otopeni împotriva Deciziei comerciale nr. 64/ C din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1936/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1914/2010. Comercial → |
|---|
