ICCJ. Decizia nr. 776/2010. Comercial. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 776/2010
Dosar nr. 9350/101/2008
Şedinţa publică de la 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2007 reclamantul S.I. cheamă în judecată pe pârâta SC S. SA, Drobeta Turnu Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la încheierea unui contract de vânzare cumpărare a locuinţei pe care o ocupă în baza contractului de închiriere din 1 martie 1994, la preţul stabilit printr-o expertiză tehnică.
Prin sentinţa civilă nr. 2393 din 12 mai 2008 Judecătoria Drobeta Turnu Severin respinge acţiunea reclamantului reţinând că, întrucât spaţiul închiriat de reclamant este locuinţă de serviciu, supusă reglementărilor cuprinse în Legea nr. 85/1992, înstrăinarea acestuia se poate face doar prin voinţa consiliului de administraţie ce nu poate fi înfrântă de instanţa de judecată, reprezentând o excepţie prevăzută de lege de la regula consacrată prin acelaşi act normativ.
Prin Decizia nr. 199/A din 30 septembrie 2008 Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei de mai sus, pe care o anulează şi trimite cauza spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului Mehedinţi, secţia comercială, reţinând că, faţă de caracterul comercial al cauzei, dat de calitatea de comerciant a pârâtei în patrimoniul căreia este inclus spaţiul din litigiu, instanţa de fond a soluţionat cauza cu depăşirea competenţei sale materiale.
Prin sentinţa nr. 371/Com din 31 martie 2009 Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, admite acţiunea reclamantului şi obligă pârâta să încheie cu acesta contractul de vânzare cumpărare a locuinţei situată în Drobeta Turnu Severin, judeţ Mehedinţi, la preţul de 1.807,7 lei, cu 320 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reţinând, în acest sens, că, întrucât reclamantul are calitatea de angajat al pârâtei, iar locuinţa din litigiu are natura unei locuinţe de serviciu - potrivit art. 2 din Legea nr. 114/1996, fiind construită în perioada 1979-1981 din fondurile pârâtei - fostă unitate economică de stat - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, pârâta are obligaţia legală - stabilită de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 - să vândă reclamantului locuinţa din litigiu în condiţiile Decretului Lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992, la preţul de vânzare rezultat din expertiza întocmită în cauză, respectiv 1.807,7 lei.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe este respins prin Decizia nr. 153 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, care reţine că, faţă de dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 61/1990 şi ale art. 7 din Legea nr. 85/1992 şi faţă de statutul locuinţei din litigiu, construită în 1981, precum şi în raport de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite nr. 5 din 21 ianuarie 2008, în mod corect a apreciat instanţa de fond că reclamantul, titular al contractului de închiriere din 1994, este îndreptăţit să solicite vânzarea locuinţei care cade sub incidenţa prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, apelanta având obligaţia legală de a o vinde la preţul stabilit conform Decretului Lege nr. 61/1990, limitarea principiului libertăţii contractuale şi autonomiei de voinţă fiind determinate - în speţă - de raţiuni de protecţie socială, prin dispoziţiile legale menţionate.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia cu consecinţa modificării deciziei recurate şi respingerii acţiunii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În fundamentarea recursului său recurenta critică instanţa de apel pentru greşita interpretare a dispoziţiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, ignorând că locuinţa în litigiu a fost construită din fondurile sale, este locuinţă de serviciu şi poate fi deţinută de recurentă, modul de administrare şi eventuala vânzare putând fi dispuse numai de consiliul de administraţie sau de conducerea societăţii, la un preţ de vânzare ce nu cade sub incidenţa Decretului Lege nr. 61/1992 sub aspectul determinării sale.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., ignorând că în cauză este un contract de închiriere a locuinţei din litigiu, încheiat ca accesoriu al contractului de muncă şi care-şi produce efecte, deci, doar cât există respectivul raport de muncă, aspect cunoscut reclamantului intimat.
Examinând recursul recurentei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, decizia recurată fiind legală şi temeinică.
Se constată, în acest sens, că, aşa cum corect au reţinut şi instanţele de fond şi de apel, locuinţa din litigiu a fost construită din fondurile statului, dat fiind că recurenta, anterior anului 1990, a fost întreprindere de stat, iar locuinţa a fost recepţionată în 1981, astfel că aceasta cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 82/1992 şi ale Decretului Lege nr. 61/1990, locuinţa în litigiu nefiind, cum chiar recurenta a recunoscut implicit, locuinţă de intervenţie, ci locuinţă de serviciu, contractul de închiriere fiind încheiat ca accesoriu al contractului de muncă al reclamantului intimat cu pârâta recurentă.
Fiind o locuinţă de serviciu, construită anterior anului 1990, din fondurile statului, aceasta cade - aşa cum corect au stabilit instanţele de fond şi de apel - sub incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 şi ale Decretului Lege nr. 61/1990 şi, ca urmare, recurenta are obligaţia legală de a o vinde salariatului său - titular al contractului de închiriere încheiat ca accesoriu al contractului de muncă, în condiţiile de preţ stabilit prin expertiză, cum corect a dispus instanţa de fond, conform prevederilor din Decretul Lege nr. 61/1990, instanţa de apel dând judicios efect şi Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nr. 5 din 21 ianuarie 2008.
În cauză nu se poate reţine - aşa cum corect a stabilit şi instanţa de apel - încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., întrucât obligaţia recurentei pârâte de a vinde locuinţa de serviciu intimatului reclamant în condiţiile Decretului Lege nr. 61/1990 este o obligaţie legală, constituindu-se astfel într-o excepţie reglementată de lege.
Astfel fiind, criticile avansate de recurentă împotriva deciziei instanţei de apel nefiind fondate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei pârâte împotriva menţionatei decizii urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA Dr. Tr. Severin împotriva Deciziei nr. 153 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 775/2010. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 777/2010. Comercial. Nulitate act juridic.... → |
|---|
