ICCJ. Decizia nr. 793/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 793/2010
Dosar nr. 1351/118/2007
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul M.A.R., în contradictoriu cu SC. O. SRL Constanţa, I.M.D. a solicitat obligarea pârâţilor la convocarea adunării generale a asociaţilor, în vederea aprobării situaţiilor financiare anuale; obligarea acestora la întocmirea situaţiilor financiare anuale, specifice societăţilor pe acţiuni şi depunerea la registrul comerţului şi la administraţia financiară, precum şi obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii de 1000 lei/ zi de întârziere în executarea fiecărei obligaţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 3012/ COM din 7 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa a admis excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtul I.M.D. şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 un asociat sau un număr de asociaţi ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social va putea cere convocarea adunării generale, iar cum reclamantul M.A.R. deţine un număr de două părţi sociale din cele 20 în care se divide capitalul social al SC. O. SRL, cota sa de participare la capital este inferioară celei impuse de lege.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.A.R., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 37/ COM din 8 aprilie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului M.A.R., reţinând ca şi instanţa de fond incidenţa dispoziţiilor art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care stabilesc că dreptul de a solicita convocarea adunării generale nu aparţine oricărui asociat, ci doar acelui asociat care deţine cel puţin o pătrime din capitalul social, condiţie pe care reclamantul nu o îndeplineşte, iar interesul acestuia în solicitarea de convocare a adunării generale nu este suficient pentru a justifica legitimitatea sa procesuală în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.A.R., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea soluţionării fondului cauzei.
Critica adusă deciziei atacate se referă, în esenţă la faptul că s-a apreciat în mod greşit că un asociat, ce deţine mai puţin de 1/1 din capitalul social în societatea cu răspundere limitată, nu poate cere obligarea pe cale judiciară a administratorului să convoace adunarea generală a asociaţilor în termenul prevăzut de lege şi că instanţele au confundat limitele dreptului de a cere convocarea unei adunări generale cu caracter extraordinar cu dreptul fiecărui asociat de a cere administratorului să-şi îndeplinească obligaţia de convocare anuală a adunării generale a asociaţilor.
Mai susţine recurentul că, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, constituie o ingerinţă nejustificată în exerciţiul dreptului de acces la justiţie al asociatului minoritar, indiferent de câte părţi sociale deţine şi că prezenta acţiune a avut ca obiect o acţiune îndreptată împotriva societăţii al cărui prepus este administratorul, vizând obligarea societăţii prin prepusul acesteia să-şi îndeplinească o obligaţie legală sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii.
Trecând la analiza criticilor aduse deciziei atacate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilesc, fără posibilitate de interpretare, că dreptul de a solicita convocarea adunării generale nu aparţine oricărui asociat, ci doar acelui asociat care deţine cel puţin o pătrime din capitalul social, condiţie pe care reclamantul nu o îndeplineşte, iar interesul reclamantului în solicitarea de convocare a adunării generale nu este suficient pentru a justifica legitimitatea sa procesuală în cauză.
Susţinerea recurentului, potrivit căruia, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, constituie o ingerinţă nejustificată în exerciţiul dreptului de acces la justiţie al asociatului minoritar, nu poate fi primită, având în vedere că cele două instanţe au reţinut în mod corect că raporturile dintre societate şi administrator sunt guvernate de regulile mandatului, iar răspunderea administratorului îmbracă forma unei acţiuni în despăgubiri pusă la dispoziţia adunării generale sau a asociaţilor ce deţin cel puţin 5% din capitalul social, astfel că, reclamantul în calitate de asociat, nu se poate substitui societăţii în raporturile acesteia cu administratorul social.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că, asociatul nu are posibilitatea legală de a solicita obligarea societăţii la îndeplinirea unor acte ce cad în sarcina administratorului acesteia, întrucât legea nu prevede dreptul asociatului minoritar de a obţine prin intermediul instanţei de judecată o anumită conduită din partea societăţii, conduită ce nu se poate subsuma principiului majorităţii, astfel că, într-o asemenea situaţie, reclamantul nu are deschisă calea acţiunii în justiţie împotriva societăţii, iar afectarea intereselor şi drepturilor individuale ale acestuia nu sunt suficiente pentru justificarea unui astfel de demers.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursului reclamantului M.A.R., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.A.R. împotriva deciziei nr. 37/ COM din 8 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 749/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 799/2010. Comercial → |
|---|
