ICCJ. Decizia nr. 84/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 84/2010
Dosar nr. 4007/2/2008
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare formulată, contestatoarea SC S. SA Zimnicea a solicitat anularea executării silite, care a avut la bază procesul verbal de sechestru nr. 29789/1 din 12 octombrie 2006.
În motivare, contestatoarea a arătat că deşi prin sentinţa nr. 149 din 12 iulie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de intimată, instanţa a admis contestaţia la executare şi a anulat executarea silită începută de A.V.A.S. prin procesul verbal nr. 29789/1 din 12 octombrie 2006, A.V.A.S. a continuat executarea silită, motivat de faptul că prin sentinţa sus menţionată nu s-a dispus şi anularea procesului verbal de sechestru.
Prin sentinţa nr. 59 din 11 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis contestaţia la executare şi a anulat procesul verbal de aplicare a sechestrului nr. 29789/1 din 12 octombrie 2008 şi adresa nr. 5243 din 29 iunie 2008, prin care s-a continuat executarea silită, precum şi întreaga executare silită iniţiată de A.V.A.S. în baza acestor înscrisuri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa fondului a reţinut că, la data de 11 august 2008, A.V.A.S. a comunicat contestatoarei un număr de 13 titluri executorii prin somaţia nr. 29789 din 26 iulie 2005, din care rezultă punerea în executare a unei creanţe în valoare de 1.940.332,89 DOLARI S.U.A.
A mai reţinut instanţa fondului că în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din OUG nr. 51/1998, s-a procedat la întocmirea de acte de executare silită împotriva contestatoarei. Astfel, la data de 1 noiembrie 2005, prin procesul verbal nr. 29789, A.V.A.S. a instituit sechestru pe activele contestatoarei, iar la 12 octombrie 2006, pe efectivul de animale.
Totodată, a mai reţinut instanţa că, la data de 18 martie 2002, prin actul de partaj încheiat, A.V.A.S. a preluat întregul patrimoniu al F.N.R.D., inclusiv a creanţei pe care aceasta o avea asupra contestatoarei. Prin nerespectarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 51/1998 şi art. 1391 şi următoarele C. civ., deşi avea obligaţia notificării contestatoarei despre cesiunea intervenită, în termen de 10 zile, A.V.A.S. nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală.
S-a mai reţinut că suma datorată de contestatoare a făcut obiectul convenţiei încheiate cu F.N.R.D. la 15 martie 1999, prin care s-a convenit ca datoria să se stingă prin conversia în acţiuni, procedură ce era în curs de derulare la data cesionării creanţei. Deşi a cunoscut acest aspect, A.V.A.S. a ignorat dispoziţiile art. 79 din OUG nr. 51/1998, potrivit cărora legislaţia specială se aplică şi în cazul creanţelor bancare neperformante care sunt în curs de preschimbare în acţiuni la societăţile comerciale debitoare.
Împotriva sentinţei sus menţionate, a declarat recurs recurenta A.V.A.S. Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei la executare.
În argumentarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată fără a fi analizate apărările sale şi cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii. S-a arătat de către recurentă că actul de partaj a fost încheiat conform dispoziţiilor art. 1491 şi următoarele C. civ., şi OUG nr. 9/1998, aşa încât nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privitoare la strămutarea creanţelor, nefiind necesară notificarea cesiunii. A mai precizat recurenta că A.V.A.S. este creditoarea intimatei - contestatoare nu în baza unui contract de cesiune de creanţă, ci în calitate de succesor cu titlu universal al F.N.R.D., astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la notificarea cesiunii.
A mai susţinut recurenta că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 79 din OUG nr. 51/1998, având în vedere că textul legal sus menţionat nu obligă A.V.A.S. la aplicarea procedurilor de transformare a datoriilor în acţiuni, ci oferă posibilitatea de a adopta cea mai optimă măsură de recuperare a creanţelor.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prealabil analizării criticilor formulate de către recurentă, se impun câteva precizări, cu privire la dezlegările date prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, referitoare la dreptul contestatoarei de a cunoaşte existenţa şi întinderea creanţei precum şi la existenţa convenţiei din 15 martie 1999, potrivit căreia datoria contestatoarei urma să se stingă prin conversie în acţiuni.
Prin sentinţa nr. 149 din 12 iulie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2371 din 27 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, instanţa a reţinut că recurenta A.V.A.S. nu a făcut dovada existenţei unei notificări prin care să anunţe cesiunea de creanţă dintre aceasta şi F.N.R.D., potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din OUG nr. 51/1998 şi art. 1393 C. civ., astfel încât contestatoarea a fost în imposibilitate de a cunoaşte existenţa şi întinderea creanţei. Totodată, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 79 din OUG nr. 51/1998, A.V.A.S. avea posibilitatea legală de a stinge datoria în cuantum de 30.836.656.630 lei, prevăzută în convenţia f.n din data de 15 martie 1999, prin conversia acesteia în acţiuni, prin majorarea capitalului social.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză nu sunt motive de nelegalitate, de natură a conduce la modificarea sau casarea hotărârii recurate.
Aşa fiind, se constată că susţinerea recurentei potrivit căreia nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privind notificarea cesiunii de creanţă, este nefondată, având în vedere dispoziţiile OUG nr. 51/1998, dispoziţii speciale, ce reglementează atât valorificarea unor active ale statului, cât şi valorificarea unor creanţe comerciale preluate în temeiul unor acte normative. De altfel, executarea silită pornită de A.V.A.S. s-a fundamentat pe dispoziţiile OUG nr. 51/1998, dispoziţii aplicabile întregii proceduri a executării, deci şi în ceea ce priveşte obligativitatea notificării cesiunii de creanţă, potrivit art. 13 alin. (1) din ordonanţa sus menţionată, cu referire la art. 379 alin. (1) C. proc. civ., privind caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 79 din OUG nr. 51/1998, se constată, de asemenea, a fi nefondată, având în vedere că procedura conversiei datoriei în acţiuni depinde de Decizia organelor de conducere ale A.V.A.S., care potrivit convenţiei din 15 martie 1999, aveau obligaţia să se pronunţe asupra acordării mandatului special pentru conversia datoriei şi pentru stabilirea valorii juridice a convenţiei.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta A.V.A.S. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 59 din 11 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 83/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 88/2010. Comercial → |
|---|
