ICCJ. Decizia nr. 846/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 846/2010
Dosar nr. 30679/3/2008
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, la data de 21 aprilie 2008, sub nr. 4864/301/2008, reclamanta SC A.C. SRL Pucioasa a chemat în judecată pârâta SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligată pârâta să-i pună la dispoziţie documentele necesare înmatriculării autoturismului cumpărat în baza contractului de leasing financiar din 8 decembrie 2005.
La termenul de judecată din data de 24 iunie 2008, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 6535, pronunţată la data de 24 iunie 2008, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cererii formulate de reclamanta SC A.C. SRL împotriva pârâtei SC B.C.R.L.I. SA în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 13 august 2008, sub nr. 30679/3/2008.
La termenul de judecată din data de 20 noiembrie 2008, reclamanta SC A.C. SRL Pucioasa a depus la dosar precizări la acţiune, arătând că înţelege să solicite obligarea pârâtei SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti să-i predea documentele necesare înmatriculării autoturismului ce a fost obiectul contractului de leasing din 8 decembrie 2005, respectiv, documentele de import ale autoturismului, factura de vânzare- cumpărare şi cartea de identitate a autoturismului.
Prin sentinţa comercială nr. 841, pronunţată la data de 15 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B.C.R.L.I. SA; a obligat pârâta să predea reclamantei documentele necesare înmatriculării autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar din 8 decembrie 2005 (documentele de import ale autoturismului, factura de vânzare- cumpărare şi cartea de identitate) şi, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.008,30 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Potrivit art. 5.4 din contractul de leasing financiar din 8 decembrie 2005 încheiat între părţi, momentul transferării dreptului de proprietate este momentul confirmării de către locator (pârâta) a intrării în contul său a sumei reprezentând ultima rată din graficul de eşalonare a plăţilor, respectiv, valoarea reziduală.
Pe de altă parte, urmare a cererii reclamantei de încetare contractului de leasing înainte de termen, ca urmare a achitării în avans a redevenţelor şi a valorii reziduale, părţile au încheiat actul adiţional din data de 28 septembrie 2007 la contractul de leasing, în baza căruia pârâta a întocmit un nou scadenţar.
Pârâta nu a trecut în noul scadenţar şi suma pe care pretinde că reclamanta o datorează cu titlu de accize, deşi în cuprinsul întâmpinării a arătat că aceasta ar reprezenta o obligaţie a reclamantei.
De asemenea, tribunalul a mai apreciat că art. 8.15 din contractul de leasing, invocat de către pârâtă în apărare, nu este aplicabil în cauză, întrucât din actele dosarului nu reiese că ar fi îndeplinită condiţia impusă prin chiar conţinutul acestui articol, respectiv cea a existenţei unei notificări din partea locatorului către utilizator referitoare la modificări legislative în ceea ce priveşte taxele şi impozitele, astfel că pârâta nu a făcut altceva decât să invoce propria culpă.
S-a mai avut în vedere că nu este aplicabil în cauză nici art. 2.6, întrucât suma de plata căreia pârâta condiţionează predarea documentelor nu reiese că ar fi ocazionată de derularea contractului de leasing.
De asemenea, în cauză pârâta nu a dovedit ce anume reprezintă suma pretinsă şi nu a depus dovezi în sensul că i s-ar fi solicitat sau că ar fi achitat această sumă cu titlu de accize pentru autovehiculul care a făcut obiectul leasingului, din înscrisul depus la dosarul Tribunalul Bucureşti nereieşind că autorităţile vamale ar fi stabilit că se datorează accize.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti la data de 6 martie 2009, motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeaşi dată.
Prin Decizia comercială nr. 293, pronunţată la data de 19 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 841 din data de 15 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 30679/3/2008, în contradictoriu cu intimata SC A.C. SRL Pucioasa.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din contractul depus la dosarul părţilor nu rezultă că reclamanta trebuia să plătească pârâtei accizele pe care i le cere după intentarea acţiunii.
Mai mult, la data de 28 septembrie 2007 ambele părţi au încheiat un act adiţional la contractul de leasing din 8 decembrie 2005 prin care stabilesc următoarele: „Părţile au consemnat de comun acord încetarea înainte de termen a contractului de leasing din 8 decembrie 2005, ca urmare a achitării de către utilizator a redevenţelor a valorii reziduale".
Aceasta fiind voinţa părţilor şi cum, faţă de dispoziţiile art. 969 C. civ., contractul este legea părţilor, peste care nu se poate trece, Curtea a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată, şi că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală.
De altfel, intimata a făcut cunoscut instanţei că apelanta i-a pus la dispoziţie documentaţia necesară şi că autoturismul este şi înmatriculat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea în tot a deciziei recurate şi respingerea cererii formulate de SC A.C. SRL, ca neîntemeiată.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, în mod eronat a reţinut că în speţa de faţă se aplică doar prevederile art. 5.4 din contractul de leasing. În mod evident trebuia reţinut faptul că, clauzele contractuale şi cele legale trebuie coroborate şi trebuie avut în vedere că transferul dreptului de proprietate se face doar după îndeplinirea tuturor obligaţiilor, şi anume, plata tuturor cheltuielilor, atât a celor de închidere, cât şi a accizelor/taxelor vamale.
Instanţa de apel a reţinut ca incidente în cauză prevederile art. 969 C. civ. şi faptul că: „Din contractul depus la dosarul pârţilor nu rezultă că reclamanta trebuia sa plătească pârâtei accizele pe care i le cere după intentarea acţiunii", deşi a menţionat prevederile exprese din contractul de leasing di 8 decembrie 2005 din care reiese faptul că utilizatorul este obligat în acest sens. Totodată, instanţa de apel nu subliniază cine ar putea sa plătească aceste taxe care, în mod expres, prin lege, sunt în sarcina Utilizatorului. Astfel, în conformitate cu prevederile Legii nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, utilizatorul este obligat sa plătească accizele.
La art. 2.6 din contractul de leasing se menţionează că: „Utilizatorul este obligat sa achite Locatorului toate cheltuielile pe care acesta le face în numele său sau pe seama sa pentru conservarea bunului, publicitatea contractului de leasing şi în general cele care sunt ocazionate de derularea prezentului contract şi pe care acesta i le facturează."
Aceste obligaţii de a achita sumele ce reprezintă accize erau în sarcina utilizatorului. În mod greşit ambele instanţe au reţinut că recurenta nu a făcut dovada sumei pretinse, deşi se poate verifica, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisurile aferente acestor sume şi explicaţiile organelor vamale.
În cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ., deoarece hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Totodată, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 27 din OG nr. 51 din 28 august 1997, republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin recursul formulat, recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti invocă un prim motiv, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a reţinut că „din contract nu rezultă că reclamanta trebuia să plătească pârâtei accizele", deşi din contractul de leasing reiese faptul că utilizatorul este obligat în acest sens şi că instanţa de apel nu subliniază cine ar putea să plătească aceste taxe care, în mod expres, prin lege, sunt în sarcina utilizatorului.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.
Astfel, pentru a se verifica motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fie nu este deloc motivată, fie aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicţii între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, ori lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.
În cauza de faţă se constată, însă, că recurenta invocă în susţinerea acestui motiv de recurs o pretinsă contradicţie între considerentele hotărârii instanţei de apel, pe de o parte, şi prevederile contractului încheiat între părţi, pe de altă parte, o asemenea critică neputând forma obiectul controlului de legalitate, căci, aşa cum s-a arătat mai sus, textul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze de modificare a hotărârii dacă există contradicţie între considerentele hotărârii sau considerente şi dispozitiv.
Nici cealaltă critică formulată în susţinerea acestui motiv de recurs, în sensul că instanţa de apel nu subliniază cine ar putea să plătească aceste accize, nu poate fi primită, aceasta neechivalând cu o nemotivare a hotărârii.
Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată, apare ca esenţială, din perspectiva textului normativ evocat mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
Însă, este indiscutabil, nu se cere instanţelor ca, procedând la motivarea soluţiei, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, ori a unuia şi aceluiaşi motiv de apel.
Constatând că, în speţă, instanţa de apel, în considerentele hotărârii date, a arătat motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, Înalta Curte urmează a înlătura şi această critică formulată de recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti, apreciind-o nefondată. Faptul că instanţa nu ar fi subliniat cine să plătească aceste accize nu justifică modificarea hotărârii pentru motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., căci nemotivarea hotărârii echivalează în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce nu se poate reţine în cauza de faţă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti critică hotărârea instanţei de apel ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a prevederilor art. 27 din OG nr. 51 din 28 august 1997, republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, cât şi a prevederilor art. 2.6 din contractul de leasing încheiat între părţi.
Şi acest motiv de recurs este nefondat.
Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 340 C. proc. civ., instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit ori a aplicat o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale sau o normă care nu este incidentă în speţă.
Examinând hotărârea recurată sub acest aspect, se constată că instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 27 din OG nr. 51/1997, republicată, şi nici nu a aplicat greşit prevederile art. 2.6 din contractul de leasing încheiat între părţi, aceasta reţinând în mod corect că textul legal incident este art. 969 C. civ., care, de altfel, reprezintă şi temeiul juridic al cererii reclamantei.
Pentru a beneficia de dispoziţiile art. 27 din OG nr. 51/1997, republicată, în sensul de a fi obligat utilizatorul- în speţă, intimata- reclamantă SC A.C. SRL Pucioasa- să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului, părţile ar fi trebuit să stipuleze, în mod clar, o asemenea clauză în contractul încheiat.
În realitate, conform stării de fapt reţinute de instanţă de apel şi conform Actului adiţional din data de 28 septembrie 2007 la contractul de leasing din 8 decembrie 2005, „părţile au convenit de comun acord încetarea înainte de termen a contractului de leasing din 8 decembrie 2005, ca urmare a achitării de către utilizator a redevenţelor şi a valorii reziduale" (art. 1).
Ca urmare, din moment ce părţile au convenit astfel, iar convenţia părţilor era în vigoare, în mod justificat instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantei este admisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenţiilor încheiate de părţi, instanţa de recurs înlăturând susţinerile recurentei în sensul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 27 din OG nr. 51/1997, republicată, deşi acestea nu au fost menţionate în contract.
Nefiind aplicabile, aşadar, dispoziţiile art. 27 din OG nr. 51/1997, republicată, incidente sunt, în realitate, prevederile art. 1 din actul adiţional la contractul de leasing, în sensul că, fiind vorba de o convenţie încheiată între părţi, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părţilor.
Punându-se contractele pe aceeaşi treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ. dă justiţiei rolul de a veghea la respectarea obligaţiilor contractuale în acelaşi fel cum trebuie respectată însăşi legea. Dacă o oarecare contestaţie le aduce pe părţile contractante în faţa instanţei, aceasta va trebui să asigure executarea riguroasă a obligaţiilor rezultate din contract sau, când executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor- interese de către partea ce este în culpă. Niciuna dintre părţile contractante nu se poate sustrage obligaţiilor contractuale fără acordul celeilalte părţi.
Instanţele sunt obligate să aplice dispoziţiile convenţiei părţilor ca şi cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părţile contractante, ci şi instanţele judecătoreşti.
Făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., instanţa de apel a reţinut că, existând o convenţie legal încheiată, aceasta nu putea fi modificată decât prin acordul părţilor.
Or, recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti nu a dovedit că ar fi procedat cu intimata- reclamantă SC A.C. SRL Pucioasa la o nouă convenţie asupra sumelor rămase de achitat; dimpotrivă, a convenit, de comun acord, încetarea înainte de termen a contractului de leasing, ca urmare a achitării redevenţelor şi valorii reziduale, fără a se face vreo referire asupra accizelor.
În consecinţă, în lipsa unei convenţii modificatoare şi nerezultând că s-ar fi solicitat administrarea unor probe care să nu fie admise de către instanţă, soluţia pronunţată în apel este legală.
Nefiind vorba, aşadar, de vreo nemotivare a hotărârii sau aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta- pârâtă SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti este nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC B.C.R.L.I. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 293 din 19 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 843/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 848/2010. Comercial → |
|---|
