ICCJ. Decizia nr. 848/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 848/2010
Dosar nr. 746/33/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3317, pronunţată la data de 10 octombrie 2007, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC T.I.E. SRL Cluj – Napoca împotriva pârâtei SC S.R. SRL Bucureşti, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 45.440,36 lei ron, reprezentând preţ neachitat pentru lucrări efectuate, cu penalităţi de întârziere, calculate de la data rămânerii irevocabile a sentinţei până la achitare, şi suma de 3.823 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Spre a hotărî astfel tribunalul a reţinut, examinând probele administrate în cauză, că reclamanta a făcut mai multe încercări pentru a încasa contravaloarea lucrărilor executate; că aceste lucrări au fost executate, chiar în lipsa recepţiilor finale, pârâta nesolicitând întrunirea comisiei de recepţie, omisiune ce nu poate fi invocată în detrimentul reclamantei, apreciind că, în această situaţie, acţiunea reclamantei nu este prescrisă; că pârâta nu datorează penalităţi până la data rămânerii irevocabile a sentinţei, când obligaţia de plată a pârâtei devine certă, lichidă şi exigibilă.
Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Cluj, prin Decizia nr. 30, pronunţată la data de 15 februarie 2008, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.578 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, cu referire la apelul reclamantei – motivat pe nedovedirea penalităţilor de întârziere de la data scadenţei, considerată a fi 19 martie 2003 – că nu se poate considera ca dată a scadenţei, data de la care debitoarea ar fi primit şi acceptat la plată, prin nerefuzare, factura fiscală din 5 martie 2003, în lipsa vreunui text de lege care să prevadă un astfel de efect al eventualei primiri a facturii sau a vreunei dispoziţii contractuale în acest sens.
În ce priveşte apelul pârâtei - motivat pe ignorarea de către instanţa de fond a faptului că dreptul material la acţiune al reclamantei este prescris – aceeaşi instanţă a reţinut că, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă, de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul; că la pct. 5.2 din contractele încheiate între părţi se prevede că plata lucrărilor executate şi însuşite de beneficiar se va efectua pe baza situaţiilor de lucrări, iar, în ce priveşte recepţia lucrărilor, aceasta trebuia realizată prin act însuşit de ambele părţi, intitulat recepţie parţială sau finală; că soluţia asupra prescripţiei acţiunii nu depinde neapărat de stabilirea caracterului şi efectelor procesului – verbal din 13 decembrie 2002, în conformitate cu care acţiunea este prescrisă, dar aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care nu există recepţie finală, întrucât, dacă un astfel de proces – verbal nu s-a încheiat şi nu poate fi încheiat nici în prezent datorită poziţiei ireconciliabile a părţilor, condiţia suspensivă nu mai poate fi realizată, iar obligaţia se desfiinţează retroactiv.
Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 651, pronunţată la data de 3 martie 2009, a admis recursurile declarate de apelante împotriva deciziei instanţei de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat ca fiind întocmit procesul – verbal de recepţie la data de 13 decembrie 2002 şi, în raport de acesta, acţiunea prescrisă, iar obligaţia ca fiind afectată de condiţia suspensivă a cărei nerealizare o desfiinţează retroactiv, întrucât contractul din 2001 nu a fost afectat de nicio modalitate a actului juridic, obligaţiei beneficiarului de a solicita recepţia parţială sau finală a lucrărilor fiindu-i corespunzătoare începutul termenului de curgere a prescripţiei extinctive, iar, în lipsa procesului – verbal de recepţie ce trebuie întocmit la iniţiativa pârâtei, data de 5 martie 2003, când s-a emis factura, necontestată expres, de beneficiar, fiind data de la care începe să curgă termenul de prescripţie; că Decizia instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul obligării pârâtei, a cărei cerere a fost admisă, la plata cheltuielilor de judecată şi că această instanţă a hotărât asupra excepţiei prescripţiei extinctive fără a analiza şi pct. 3 al motivelor de apel, aspect ce impune casarea deciziei astfel pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Investită cu rejudecarea apelurilor formulate împotriva sentinţei civile a Tribunalului Maramureş nr. 3371 din 10 octombrie 2007, instanţa de apel a respins aceste cereri prin Decizia civilă reclamantă, pronunţată la data de 12 mai 2009.
Instanţa de trimitere a reţinut în motivarea deciziei sale că între reclamantă şi pârâtă s-au încheiat, în aprilie 2001, două contracte intitulate de execuţie, al căror obiect îl constituie modernizarea recepţiei Hotelului C. din Ocna Şugatag şi lucrări de reparaţii; că, în baza acestor contracte, executantul SC T.I.E. SRL se obligă să execute lucrările prevăzute în contracte şi să predea la termenele stabilite lucrările executate, iar beneficiarul SC S.R. SRL Ocna Şugatag să achite executantului lucrările contractate şi executate la termenele stabilite prin contract; că, potrivit contractului, plata lucrărilor executate se va efectua pe baza situaţiilor de lucrări, beneficiarul urmând să solicite comisia de recepţie finală sau parţială a lucrărilor ce fac obiectul prezentului contract; că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, executând lucrările prevăzute în contract şi încunoştiinţând pârâta despre terminarea lucrărilor; că, din probele administrate, rezultă că părţile s-au întâlnit, la cererea reclamantei, pentru recuperarea diferenţei de bani, neîncasată pentru executarea lucrărilor contractate, care se regăsesc, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, în trei imobile din cadrul complexului, fiind incontestabil că reclamanta a executat lucrările a căror decontare o pretinde, instanţa de fond obligând legal pârâta să achite costul acestora şi că penalităţile vor fi acordate doar de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deoarece doar de la acea dată obligaţia de plată a pârâtei devine exigibilă şi scadentă.
Împotriva acestei din urmă decizii pronunţată în apel a formulat recurs atât apelanta – reclamantă cât şi apelanta – pârâtă.
Apelanta – reclamantă SC T.I.E. SRL a invocat în susţinerea recursului motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea acestuia, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este nelegală în ce priveşte data de la care trebuia să se calculeze penalităţile, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., în raport cu cap. 7 alin. (2) din contractul de execuţie din 2001, în conformitate cu care pârâta datorează penalităţi, calculate la valoarea lucrărilor ce trebuiau plătite încă din anul 2002, care să compenseze nefolosirea fondurilor financiare în circuitul comercial.
Apelanta – pârâtă SC S.R. SRL a invocat în susţinerea recursului motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cuprinsă în motivele de apel pe care le-a formulat în cauză, neregăsindu-se în considerentele deciziei nicio motivare cu privire la prescriptibilitatea dreptului material la acţiune, deşi avea obligaţia să se pronunţe pe acest aspect, fiind legal învestită cu soluţionarea acestei excepţii şi a încălcat art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prin confirmarea soluţiei de admitere a acţiunii în pretenţii, întrucât termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acestei acţiuni, lucrările din cele două contracte fiind finalizate şi recepţionate, conform probelor administrate, în cursul anului 2002, reclamanta emiţând factura în cauză, la peste un an de la data finalizării lucrărilor – recurenta – pârâtă nedezvoltând motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., spre a putea fi analizat şi neprecizând relevanţa evocării aspectelor vizând fondul cauzei, faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, SC S.R. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de SC T.I.E. SRL şi admiterea recursului propriu, arătând, în esenţă, că atât timp cât debitul în sumă de 45.440,36 lei nu este datorat, nici penalităţile de întârziere nu sunt datorate.
Este de observat că, rejudecând apelurile formulate în cauză, instanţa de trimitere a nesocotit, în stabilirea datei de la care trebuie să se calculeze penalităţile solicitate prin cererea de chemare în judecată, prevederile cap.7 alin. (2) din contractul de execuţie din 2001, în conformitate cu care „în cazul în care beneficiarul nu plăteşte valoarea lucrărilor executate şi recunoscute în termen de 5 zile lucrătoare, acesta va suporta o penalitate de 0,15% pe zi lucrătoare de întârziere aplicată la valoarea situaţiei de lucrări neplătită" şi prin aceasta principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, cu toate că reţine că reclamanta a executat lucrările a căror decontare o pretinde şi a încunoştiinţat pârâta despre terminarea lucrărilor, şi că, în considerentele deciziei pronunţate, nu se regăseşte examinarea criticii cuprinsă la pct. 1 în apelul pârâtei, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, avându-se în vedere cele reţinute de instanţa de casare cu privire la acest aspect şi faptul că această instanţă nu a limitat rejudecarea apelurilor la anumite probleme supuse examinării instanţei de control judiciar prin motivele de apel, aspecte ce justifică criticile recurentei – reclamante întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar, de asemenea, şi criticile recurentei – pârâte, întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi impun reanalizarea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere din perspectiva voinţei părţilor, astfel cum rezultă aceasta din precitatele dispoziţii contractuale şi administrarea de noi probe care să stabilească, din această perspectivă, data de la care suma datorată a devenit scadentă, respectiv, data de la care sunt datorate penalităţile de întârziere convenite de părţi, şi, deopotrivă, respectarea cerinţelor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în examinarea apelului pârâtei.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2) şi (3) art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză împotriva deciziei instanţei de apel ce face obiectul prezentului recurs, pe care, pentru considerentele arătate, o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.I.E. SRL Cluj - Napoca şi de pârâta SC S.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 80/2009 din 12 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 846/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 851/2010. Comercial → |
|---|
