ICCJ. Decizia nr. 905/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.905/2010
Dosar nr. 25605/3/2006
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC I.I. SRL le-a chemat în judecată pe pârâtele SC L.P. SRL şi I.L. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligate în solidar la plata sumelor de 36.000 euro chirie, 68.750 euro dobândă legală, 10.000 ron/zi daune cominatorii până la eliberarea spaţiului, radierea punctului de lucru al pârâtei aflat la adresa din imobilul pe care îl ocupă, instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor pârâtelor.
SC I.I. SRL şi-a motivat acţiunea arătând că persoana juridică al cărei administrator este I.L. ocupă fără drept o parte a imobilului şi că prin această detenţie abuzivă i-au fost create prejudicii imediate în patrimoniul său. A mai arătat că a cumpărat la data de 2 septembrie 2005 imobilul de la foştii proprietari B.I. şi B.N., şi că o parte din imobil este ocupat fără drept de SC L.P. SRL. Pentru motivul că nu îşi poate exercita atributele dreptului de proprietate reclamanta a solicitat sumele mai sus arătate şi pentru că prin ocuparea abuzivă a spaţiilor i se produc prejudiciile care constituie petitele acţiunii arătate mai sus, a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea celor două pârâte la plata în solidar a respectivelor sume.
Prin sentinţa nr. 12496 pronunţată la data de 19 noiembrie 2008 s-a admis acţiunea reclamantei SC I.I. SRL iar pârâta SC L.P. SRL a fost obligată la plata sumei de 13.500 euro, în lei la data plăţii, pentru lipsa de folosinţă a imobilului din Bucureşti. S-a luat act de renunţarea la instituirea schestrului asigurator şi s-au respins celelalte capete de cerere privind dobânda legală, daunele cominatorii şi radierea punctului de lucru. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins intervenţia accesorie în favoarea pârâtei formulată de O.A.D.O. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a examinat mai întâi excepţiile procesuale şi a reţinut că administratorul societăţii I.L. nu are calitate procesuală iar O.A.D.O. nu a justificat un interes propriu în cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantei. Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că pârâta SC L.P. SRL a fost evacuată din imobilul situat in Bucureşti prin sentinţa comercială nr. 10867 din 3 octombrie 2007 şi că a refuzat nejustificat să-l elibereze producându-i prejudicii reclamantei constând în lipsa folosinţei, cuantumul sumei datorate pentru lipsa de folosinţă fiind determinat de expertiza contabilă dispusă în cauză. În ce priveşte prejudiciul creat ca urmare a unei potenţiale vânzări, instanţa de fond a apreciat că acesta este incert. Tribunalul a respins pretenţiile pentru daunele cominatorii motivat de faptul că în cauză nu s-au formulat pretenţii pentru o obligaţie de „a face", evacuarea fiind pronunţată printr-o altă sentinţă comercială care poate fi pusă în executare silită. În privinţa radierii s-a stabilit că aceasta se poate realiza în condiţiile legii nr. 26/1990 după rămânerea irevocabilă a hotărârii de evacuare.
Prin Decizia nr. 208 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel a confirmat sentinţa tribunalului prin respingerea celor două apeluri formulate de reclamanta SC I.I. SRL şi SC L.P. SRL.
Criticile aduse sentinţei de pârâta-apelantă SC L.P. SRL asupra capătului de cerere admis au fost înlăturate de Curtea de Apel care a reţinut că ocuparea fără drept a imobilului a fost semnalată pârâtei apelante încă de la data de 16 august 2008 când proprietarii B.I. si B.N. au formulat pretenţii faţă de SC L.P. SRL pentru eliberarea spaţiului inclusiv plângeri penale derivate din ocuparea abuzivă a imobilului. A mai reţinut Curtea că procesul a fost judecat în limitele cererii de chemare în judecată şi că pretenţiile au fost determinate între data la care SC I.I. SRL a devenit proprietara imobilului şi următoarele 9 luni, până la data de 2 mai 2006.
În privinţa angajării răspunderii, Curtea de Apel a reanalizat temeiul legal al răspunderii şi a stabilit că este fără îndoială că prima instanţă a avut în vedere temeiul legal indicat în cauză respectiv art. 998 – art. 999 C. civ. în condiţiile în care nu mai exista nicio legitimare pentru deţinerea spaţiului. Dezvoltând acest considerent Curtea a reţinut că încetase colaborarea reclamantei cu Primăria Municipiului Bucureşti, deoarece cedentul a pierdut acest drept la data de 1 iulie 2007. A subliniat în continuare instanţa de apel, că intenţia de uzurpare şi prejudiciere a existat din partea pârâtei, că prejudiciul nu se apreciază în funcţie de starea lucrului şi de intenţia proprietarului de a-l locui sau de a-l dărâma, ci de faptul că a suferit o împiedicare, în privinţa lucrului. În final a fost înlăturată şi critica referitoare la determinarea cuantumului lipsei de folosinţă, instanţa precizând că chiria luată în calcul este doar un mijloc de estimare a cuantumului care nu schimbă obiectul cauzei.
Şi criticile din cel de-al doilea apel, formulat de reclamanta SC I.I. SRL, au fost înlăturate, Curtea motivând că I.L. este administratorul societăţii şi că răspunderea îi revine persoanei juridice, implicată în raportul juridic dedus judecăţii.
În cauză, în ce priveşte raporturile societăţii cu administratorul său, a reţinut Curtea, sunt aplicabile regulile speciale din Legea nr. 31/1990 şi nu dispoziţiile cu caracter de generalitate din Decretul nr. 31/1954. S-a respins de Curte şi critica privind plata dobânzii întrucât aceasta nu putea fi calculată pentru eventuale daune care ar fi rezultat din nerealizarea beneficiului.
A mai reţinut Curtea, că depunerea a două oferte de cumpărare a imobilului nu conferă certitudinea prejudiciului pretins încercat de apelanta reclamantă şi că echilibrul principiilor despăgubirii nu s-ar mai păstra dacă s-ar admite răspunderea autorului pentru orice prejudiciu imaginat de reclamant.
Împotriva deciziei nr. 208 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanta SC I.I. SRL şi pârâta SC L.P. SRL.
Prin recursul SC I.I. SRL au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora s-a susţinut că excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei I.L. s-a soluţionat cu încălcarea dispoziţiilor nr. 35 alin. (2) şi (4) din Decretul nr. 31/1954 care în opinia recurentei nu vin în contradicţie cu Legea nr. 31/1990. În speţă, a arătat în continuare recurenta, I.L. este administrator şi asociat unic aşa încât este o aparenţă că în raportul juridic delictual dedus judecăţii au calitatea de părţi numai societăţile comerciale. Pornind de la semnificaţia noţiunii de calitate procesuală pasivă şi de la existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat apelanta a ajuns la concluzia că şi administratorul asociat se face vinovat de crearea prejudiciului.
Prin cea de-a doua critică a invocat faptul că deşi Curtea nu contestă ocuparea continuă a imobilului de către SC L.P. SRL a ajuns la concluzia că prejudiciul nu este cert ci potenţial, or, susţine recurenta, fapta ilicită a pârâtei i-a afectat dreptul de dispoziţie asupra bunului aflat în proprietate, singurul impediment în calea vânzării fiind faptul că pârâta ocupa imobilul. Asupra intenţiei sale de a vinde mai susţine recurenta nu a existat niciun dubiu fiind evident că niciun client nu intră în negocieri asupra cumpărării sau preţului câtă vreme imobilul este ocupat abuziv. În aceste condiţii recurenta apreciază că prejudiciul este real. În temeiul acestor critici a solicitat admiterea recursului şi admiterea apelului său aşa cum a fost formulat.
Prin recursul său, pârâta SC L.P. SRL, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a considerat că Decizia este nelegală în ce priveşte aplicarea art. 998 – art. 999 C. civ.
În argumentarea încălcării acestor dispoziţii, recurenta a susţinut că instanţele au ignorat faptul că reclamanta a devenit proprietar din septembrie 2005, astfel că, pentru primele şase luni, nu era îndreptăţită la vreo despăgubire, întrucât lipsea fapta ilicită şi vinovăţia în producerea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.
A invocat în continuare existenţa titlului locativ susţinând că, în realitate, autorii reclamantei nu au deţinut niciodată acel spaţiu. Ceea ce a contestat, a arătat în continuare recurenta, este faptul că reclamanta a dobândit alt imobil, iar Curtea de Apel nu a fost interesată să lămurească acest aspect.
În privinţa existenţei prejudiciului recurenta a arătat că lipsa de folosinţă este doar ipotetică pentru că reclamanta nu a intenţionat să folosească acea clădire, iar folosinţa terenului nu se poate pune în discuţie în această situaţie, decât după demolarea imobilului, or instanţa a luat în discuţie Decizia pentru spaţii funcţionale şi nu pentru ruine.
Faţă de aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor anterioare, şi în fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Recurentele prin întâmpinările şi concluziile scrise formulate şi-au analizat reciproc criticile şi fiecare a solicitat respingerea recursului celeilalte părţi.
Din motivarea recursului, Înalta Curte observă că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc. civ. fără ca acestea să fie dezvoltate distinct prin indicarea dispoziţiilor legale şi a argumentelor care sprijină fiecare motiv în parte, cerinţă impusă de caracterul nedevolutiv al recursului extraordinar promovat a cărui funcţie constă în controlul legalităţii hotărârii criticate. Prin urmare, nu este suficient ca recursul să fie declarat de partea care are vocaţia şi legitimarea să exercite calea de atac ci trebuie respectată şi cauza recursului, altminteri nu era necesar ca legiuitorul prin art. 304 alin. (1) – (9) C. proc. civ. să recurgă la o înşiruire limitativă a motivelor de recurs.
Cu aceste precizări, Înalta Curte recurgând la prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va lua în examinare numai motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. argumentat pe încălcarea dispoziţiilor legale indicate, care în opinia recurentei s-au aplicat greşit.
Calitatea procesuală este cea care din punct de vedere procesual îl desemnează pe titularul dreptului care poate acţiona în justiţie şi în acelaşi timp desemnează persoana împotriva căreia se poate exercita acţiunea sau, altfel spus, reprezintă justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în procesul comercial.
Din această perspectivă, recurenta a susţinut, în alţi termeni, că s-a îndreptat împotriva administratorului societăţii pentru că acesta este asociat unic şi ar fi în egală măsură titular al obligaţiei ce rezultă din raportul juridic de drept material.
Susţinerea că dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (4) din Decretul nr. 31/1954 nu vin în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
În adevăr, instanţa de apel a observat corect că dispoziţiile mai sus menţionate din Decretul nr. 31/1954 au caracter de generalitate şi că, în cauză, se aplică dispoziţiile cu caracter special din Legea nr. 31/1990. Art. 13 alin. (2) din această lege stabileşte că atribuţiile administratorilor în cazul societăţii cu răspundere limitată sunt exercitate de asociatul unic, dacă el are calitatea de administrator, iar art. 72 din aceeaşi lege stabileşte că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute în Legea societăţilor comerciale.
Prin urmare, dispoziţiile citate scot în evidenţă cu claritate faptul că asociatul unic persoană fizică nu se substituie în drepturile şi obligaţiile societăţii comerciale pe care o reprezintă şi o administrează, cele două entităţi societatea şi persoana fizică administrator fiind distincte dar în acelaşi timp într-o relaţie de mandat.
În privinţa raporturilor juridice, ca efect al personalităţii juridice, societatea participă în nume propriu la circuitul comercial îşi asumă drepturi şi obligaţii sociale şi stă în instanţă. Prin urmare, nu poate exista confuzie între voinţa asociatului unic ca administrator şi reprezentant al societăţii comerciale şi persoana fizică entitate distinctă de calităţile arătate şi nici confuziune între acestea. Concluzia se impune şi în raport de alte argumente care se referă la caracterul autonom al patrimoniului societăţii şi la consecinţa acestei autonomii care face ca actele juridice săvârşite de organele societăţii, în speţă de administratorul persoană fizică, să se reflecte în patrimoniul societăţii.
În concluzie, raportul juridic calificat de recurentă ca fiind delictual nu-i conferă persoanei fizice administrator calitate procesuală, în funcţie de răspunderea care urmează să fie antrenată, după cum obligaţia derivă din săvârşirea unei fapte pe care recurenta o califică drept delictuală.
Faţă de cele ce preced se va reţine că această critică este nefondată, şi că instanţa de apel a dat o dezlegare legală chestiunii de drept care a fost supusă spre examinare în calea de atac a apelului.
Cea de-a doua critică nu a fost argumentată în drept, iar din susţinerile recurentei rezultă cu evidenţă că vizează fondul cauzei, or, aspectele de netemeinicie nu pot să constituie obiect al controlului judiciar în recurs întrucât această cale de atac, aşa cum s-a mai arătat, nu are caracter devolutiv. Nemulţumirea părţii în legătură cu aprecierea probelor în măsura în care punctul 10 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat, demonstrează în plus atributul recursului extraordinar de a fi limitat la controlul legalităţii aşa încât aceste critici nu vor fi examinate. Este de subliniat totuşi faptul că recurenta a criticat neacordarea beneficiului nerealizat – lucrum cessans constând în dobânda aferentă unei sume de bani pe care societatea ar fi putut să o încaseze dacă ar fi vândut imobilul. Raţionamentul şi solicitarea recurentei sunt străine noţiunii de dobândă aşa cum este reglementată de art. 43 C. com. Aceste dispoziţii se referă la dobânda comercială, care curge în cazul datoriilor comerciale lichide, exigibile şi plătibile în bani. Prin urmare, dobânda nu are existenţa de sine stătătoare pentru a constitui lucrum cessans.
Celelalte argumente care se referă la realitatea prejudiciului pentru motivul arătat anterior, privind faptul că se referă la netemeinicie şi nu la nelegalitate nu vor fi analizate cu atât mai mult cu cât aceste susţineri nu au fost invocate în sprijinul vreunui motiv de nelegalitate.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul SC I.I. SRL va fi respins.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 998 – art. 999 C. civ. Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziţii legale a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel.
În speţă s-a reclamat lipsa de folosinţă a terenurilor şi depozitelor conform expertizei topo, imobilul constituind şi obiectul acţiunii în evacuare încheiată într-un ciclu procesual distinct de acest litigiu iar prejudiciul reclamat este rezultatul împiedicării intimatei de a-şi exercita atributele dreptului de proprietate ca urmare a refuzului de a elibera imobilele.
Prin urmare, lipsa de titlu pentru deţinerea spaţiului şi rezultatul său negativ constând în lipsa de folosinţă nu mai poate fi readusă spre analiză în această cauză.
Determinarea lipsei de folosinţă şi a împrejurărilor acesteia cât şi cuantificarea lipsei de folosinţă sunt elemente de fapt şi, ca stare de fapt, se subordonează cercetării judecătoreşti şi mijloacelor de probă. În aceste condiţii în care aceste probe au condus la soluţie nu se poate reţine lipsa temeiului legal, a fundamentului hotărârii judecătoreşti criticate în recurs. Din aceeaşi perspectivă a reparării prejudiciului, recurenta a pus la îndoială certitudinea prejudiciului invocând situaţii de fapt de genul „construcţia era o ruină", care nu ar fi putut fi folosită, dovadă fiind obţinerea autorizaţiei de demolare, sau că terenul nu ar fi putut să fie utilizat decât după demolare. Şi aceste critici vizează situaţia de fapt şi aprecierea acesteia. Este cert că reparaţia prin plata lipsei de folosinţă a fost corect stabilită de instanţă aşa încât recurenta nu ar putea să-şi invoce propria sa faptă de a nu elibera spaţiile ocupate pentru a fi protejată de reparaţia cerută pentru înlăturarea efectelor lipsei de folosinţă.
În fine, legătura dintre lipsa de folosinţă şi suma care a fost determinată de instanţă pentru reparaţie a existat conform situaţiei reţinute de ambele instanţe în raport de probele administrate astfel că nu se poate reţine aplicarea greşită a prevederilor la care a făcut trimitere recurenta în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
Prin concluziile scrise recurenta a readus spre analiză lipsa vinovăţiei pentru angajarea răspunderii prin plata de daune, critică ce nu vizează nelegalitatea. De altfel, instanţa de apel a reanalizat condiţiile angajării răspunderii pentru încălcarea dreptului reclamantei de a folosi bunul indiferent în ce scop, şi a reţinut corect, în alţi termeni, că pentru a reţine reparaţia este suficient ca fapta să fie imputabilă autorului ei.
Cu aceste sublinieri care vizează lămurirea temeiniciei soluţiei fără a constitui elemente de analiză a nelegalităţii prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele desfăşurate în motivarea recursului vizând în realitate starea de fapt şi nu de drept, conform art. 312 C. proc. civ. recursul pârâtei SC L.P. SRL va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC I.I. SRL Bucureşti şi pârâta SC L.P. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 208 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 904/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 910/2010. Comercial → |
|---|
