ICCJ. Decizia nr. 910/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.910/2010
Dosar nr. 3211/105/2008
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătorie Ploieşti, la data de 19 aprilie 2007, reclamanta SC F.I.T. SRL Bucuresti a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC L.G. SNC Ploieşti să se constate operarea pactului comisoriu de ultim grad, ca efect al neexecutării obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare din 14 noiembrie 2003 de BNP M.M.G.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare cumpărare sus menţionat, reclamanta a transferat dreptul său de proprietate cu privire la imobilul compus din teren situat în intravilanul comunei Păuleşti, în sup. de 11.291 mp. Reclamanta a precizat că preţul vânzării este de 31.000 dolari pe care pârâta urma să îi achite în 31 de rate lunare, pârâta figurând restantă cu ultima rată aferentă lunii august 2006.
Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa civilă nr. 7273 din 14 septembrie 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, în raport de faptul că litigiul comercial de faţă este unul neevaluabil în bani, şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Prahova, secţia comercială.
Sentinţa sus menţionată, a fost recurată de către reclamantă, care a susţinut natura civilă a cauzei, neevaluabilă în bani, susţinând competenţa Judecătoriei Ploieşti să soluţioneze cauza în primă instanţă. Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 31 din 28 martie 2008 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
În faţa Tribunalului Prahova, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând să se constate rezolvirea de drept a contractului, în temeiul pactului comisoriu de grad IV din contract.
Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1095 din 14 noiembrie 2008 a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare cumpărare din 14 noiembrie 2003, reclamanta în calitate de vânzător a înstrăinat pârâtei imobilul teren şi active, situat în intravilanul comunei Păuleşti, în schimbul preţului de 31.000 dolari exclusiv T.V.A., plătibil în 31 de rate lunare. De asemenea s-a reţinut că pentru plata fiecărei rate s-a acordat un termen de graţie de 30 de zile, însă în cazul depăşirii acestui termen în baza unei clauze pact comisoriu de grad IV s-a stabilit că prezentul contract se desfiinţează de drept. În aceste condiţii, tribunalul a concluzionat că în realitate părţile au încheiat un contract de vânzare cumpărare cu plata în rate, fapt care în accepţiunea Codului fiscal, proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei scadenţe. De asemenea s-a stabilit că ambele părţi fiind plătitoare de T.V.A., reclamanta trebuia să emită factură fiscală pentru livrările de bunuri către beneficiar, fapt nerespectat de către reclamantă pentru cea de-a 31 – una rată, tribunalul reţinând că neplata acesteia nu poate fi imputabilă pârâtei. În raport de acest raţionament, tribunalul a reţinut că reclamanta nu poate solicita îndeplinirea obligaţiei corelative. Atât timp cât nu şi-a îndeplinit propria obligaţie, nici nu poate opune faptul operării pactului comisoriu de grad IV. În timpul derulării procesului, pârâta a efectuat plata ultimei rate, pe care reclamanta a restituit-o pârâtei, ca urmare a desfiinţării contractului.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC F.I.T. SRL Bucureşti, susţinând interpretarea greşită a probelor şi schimbarea naturii juridice a litigiului dedus judecăţii.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 762 din 14 mai 2009 a respins ca nefondat recursul reclamantei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 7 mai 2009, Curtea a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac promovată şi a apreciat-o ca fiind recurs, în raport de obiectul comercial al pricinii, neevaluabil în bani, şi în raport de precizarea de acţiune a reclamantei, făcută în faţa tribunalului.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a reţinut că probele administrate în cauză, au relevat respectarea clauzelor contractuale de către pârâtă.
Împotriva deciziei nr. 762 din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti a formulat contestaţie în anulare reclamanta, iar prin Decizia nr. 1445 din 28 octombrie 2009, a fost respinsă ca nefondată contestaţia în anulare.
În considerentele deciziei, Curtea a reţinut că motivul reprezentat de art. 317 C. proc. civ. nu subzistă, în condiţiile în care în faţa instanţei de recurs a fost pusă în discuţie calificarea căii de atac şi a compunerii completului de judecată, motiv pentru care motivul invocat nu se încadrează în prevederea legală menţionată. De asemenea, au fost respinse ca nefondate, motivele întemeiate pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Ulterior, împotriva deciziei nr. 762 din 14 mai 2009 a fost formulată cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ., iar Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1602 din 12 noiembrie 2009 a respins cererea de revizuire ca nefondată.
Curtea, analizând motivele invocate, le-a găsit neîntemeiate, având în vedere că revizuienta nu a efectuat dovezile necesare pentru demonstrarea pct. 5 al art. 322, iar în ceea ce priveşte pct. 2 acesta a fost respins întrucât instanţa de recurs nu a evocat fondul prin hotărârea pronunţată.
La data de 1 iunie 2009, împotriva deciziei nr. 762 din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti a formulat recurs reclamanta SC F.I.T. SRL Bucureşti, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei instanţei competentă în soluţionarea cauzei.
În susţinerea recursului, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Criticile recurentei au constat în următoarele aspecte:
-în raport de obiectul acţiunii introductive – acţiune în constatare neîndeplinire obligaţii contractuale şi operare pact comisoriu de grad IV –calea de atac împotriva sentinţei de fond, era apelul şi apoi recursul; Curtea de apel a calificat calea de atac ca fiind recurs şi a judecat cauza în complet format din 3 judecători;
-instanţa de fond deşi a calificat acţiunea ca fiind una neevaluabilă în bani, a indicat calea de atac ca fiind recursul, deşi aceste cereri sunt supuse şi căii de atac a apelului; în aceste condiţii calea de atac era apelul, fiind exclus sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 282 1 alin. 1 C. proc. civ.;
-recurenta susţine că dacă s-ar admite că cererea sa are caracter patrimonial, în raport de Decizia nr. 32/2008 a Secţiilor Unite, atunci în raport de obiectul contractului litigiul de faţă este susceptibil de apel, raportat la valoarea întregului contract;
-ambele hotărâri pronunţate au fost date cu încălcarea competenţei altei instanţe, litigiul fiind de natură civilă şi nu comercială;
-ambele instanţe au acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că deşi reclamanta a solicitat constatarea operării pactului comisoriu, de drept, ambele instanţe au analizat condiţiile de aplicare a acestuia;
-ambele hotărâri au dat eficienţă unor principii de drept străine cauzei, respectiv dispoziţiile în materie fiscală şi contabilă, fără a da eficienţă clauzelor acestuia, astfel cum au fost convenite de părţi;
-motivele deciziei recurată sunt contradictorii şi străine de natura pricinii;
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinat prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recursul reclamantei este fondat, pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării motivului de casare incident, Înalta Curte constată admisibilitatea recursului promovat de către reclamantă, în condiţiile în care calificarea greşită de către instanţă a căii de atac şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare, nu poate răpi dreptul părţii la respectiva cale de atac, partea neputând fi sancţionată pentru eroarea făcută de către instanţa de control judiciar, în calificarea căii de atac cu care a fost investită.
În caz contrar, soluţia inadmisibilităţii recursului nu întruneşte exigenţele impuse de art. 6 din C.A.D.O., referitor la garanţiile unui proces echitabil, precum şi crearea unui regim discriminatoriu între partea care beneficiază de trei grade de jurisdicţie în cauze similare.
Reclamanta SC F.I.T. SRL Bucureşti a investit Judecătoria Ploieşti, la data de 19 aprilie 2007 cu o cerere prin care s-a solicitat să se constate că a operarat pactul comisoriu de ultim grad, ca efect al neexecutării obligaţiilor societăţii cumpărătoare asumate prin contractul de vânzare cumpărare din 14 noiembrie 2003 şi constatarea că acest contract este rezolvit de plin drept.
Excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu de către instanţă a fost soluţionată în mod irevocabil – prin recurarea sentinţei de fond de către reclamantă – în sensul stabilirii caracterului neevaluabil în bani al acţiunii, în lipsa petitului accesoriu privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, raportat la calitatea de comerciant a părţilor contractante.
În raport de aceste precizări, Înalta Curte constată că în raport de hotărârea de dezinvestire a judecătoriei de a soluţiona litigiul, efectele acesteia au intrat în puterea lucrului judecat, respectiv reţinerile instanţei privind natura comercială a litigiului şi caracterul neevaluabil în bani al cererii. În continuarea raţionamentului, instanţa investită cu soluţionarea cauzei, respectiv tribunalul, are posibilitatea de a se declara necompetentă, însă în situaţia de faţă, nu a fost generat un conflict negativ de competenţă.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., Tribunalul Prahova a soluţionat cauza în primă instanţă, considerându-se competent în soluţionarea pricinii.
Potrivit dispoziţiilor art. 282 pct. 1 C. proc. civ., nu sunt supuse apelului, cererile având ca obiect o valoare de până la 100.000 lei atât în materie civilă cât şi în materie comercială. Tribunalul a procedat la restrângerea exerciţiului dreptului de apel, cu toate că litigiul nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 282 pct. 1 C. proc. civ.
Curtea de Apel, continuând raţionamentul tribunalului a apreciat corectă calificarea căii de atac ca fiind recurs, în raport de caracterul neevaluabil al acţiunii şi de precizarea făcută de reclamant în faţa tribunalului prin care a solicitat să se constate rezolvit de drept contractul de vânzare cumpărare.
În raport de cele menţionate, Înalta Curte constată că Tribunalul Prahova a realizat o calificare greşită a căii de atac şi pe cale de consecinţă a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegală corespunzătoare acestei calificări. Constatând că un litigiul comercial neevaluabil în bani nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 282 pct. 1 C. proc. civ., calea de atac menţionată de către Tribunalul Prahova nu este recursul, ci apelul, aceasta fiind prevăzută de lege. Instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Ploieşti a dat o calificare greşită căii de atac, contrară prevederilor legale, deşi reţine caracterul neevaluabil în bani al acţiunii.
În acest context, exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.
Astfel fiind, se reţine că instanţa de recurs, a pronunţat o hotărâre nelegală, rezultat al unei greşite interpretări a dispoziţiilor art. 282 pct. 1 C. proc. civ., raportat la calificarea nepatrimonială a cererii de chemare în judecată, motiv raportat la care, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, şi pe cale de consecinţă Decizia recurată urmează a fi casată, cauza fiind trimisă spre judecarea căii de atac promovată de reclamantă, ca fiind apel şi nu recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC F.I.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 762 din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, casează Decizia recurată şi trimite cauza Curţii de Apel Ploieşti pentru judecarea căii de atac ca apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 905/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 916/2010. Comercial → |
|---|
