ICCJ. Decizia nr. 921/2010. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.921/2010

Dosar nr. 41707/3/2008

Şedinţa publică din 5 martie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin sentinţa comercială nr. 3642 din 4 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A.V. SRL în contradictoriu cu pârâta IFN L.H. SA şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.915,13 lei; cererea reconvenţională formulată de pârâtă, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 50.361,89 lei cu titlu de daune interese a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că între reclamantă în calitate de utilizator şi pârâtă, în calitate de finanţator, s-a încheiat la data de 8 noiembrie 2007 un contract de leasing financiar prin care pârâta se obligă să finanţeze în sistem de leasing achiziţionarea de către reclamantă a unor utilaje, furnizorul de utilaje urmând să fie ales de utilizator.

Reţine tribunalul totodată că prin actul adiţional încheiat la 18 decembrie 1997 părţile au convenit rezilierea contractului de leasing la solicitarea reclamantei pârâta obligându-se la restituirea sumei de 65.000 lei reprezentând avans achitat parţial de utilizator.

În acest context juridic tribunalul apreciază că cererea reclamantei de reziliere a contractului de leasing este rămasă fără obiect, pârâta datorând numai diferenţa de avans solicitată de 30.915,03 lei.

Cu privire la cererea reconvenţională tribunalul constată că penalităţile de întârziere pretinse de pârâtă nu sunt datorate în condiţiile în care desfiinţarea contractului de leasing nu este rezultatul culpei vreuneia dintre părţi.

2. Sentinţa tribunalului a fost apelată de către pârâta IFN L.H. SA, criticile formulate vizând soluţia adoptată atât pe cererea principală cât şi sub aspectul respingerii cererii reconvenţionale, faţă de probatoriul administrat şi culpa reclamantei în desfiinţarea contractului de leasing.

Prin Decizia comercială nr. 341 din 1 octombrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a anulat ca insuficient timbrat apelul formulat de societatea pârâtă cu motivarea că, deşi prin încheierea din data de 18 iunie 2009 Curtea a pus în vedere apelantei să achite suplimentar o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.127 lei, sub sancţiunea anulării apelului, la termenul acordat în acest sens, 1 octombrie 2009, apelanta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei impuse de instanţă, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru, care impun aplicarea sancţiunii.

3. La data de 3 noiembrie 2009, pârâta a declarat recurs în termen legal, împotriva deciziei pronunţate în apel, solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Potrivit susţinerilor recurentei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale care reglementează citarea părţilor în procesul civil, în condiţiile în care pentru termenul din 1 octombrie 2009 când s-a soluţionat apelul pe excepţia netimbrării, nu a fost legal citată cu menţiunea achitării taxei de timbru suplimentare.

Sub un al doilea aspect, recurenta susţine că taxa suplimentară de timbru datorată viza numai pretenţiile din cererea reconvenţională, în timp ce pretenţiile subsumate criticilor pe admiterea în parte a acţiunii principale au fost timbrate în mod corespunzător, ipoteză în care instanţa de apel avea obligaţia să analizeze şi să se pronunţe pe motivele de apel care vizau acţiunea principală, respectiv pe obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 30.915,03 lei, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru.

Deşi recurenta nu a indicat expres motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul, referindu-se în mod generic la dispoziţiile art. 300 şi următoarele C. proc. civ. cuprinse în Titlul V – Căile extraordinare de atac – dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea lor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. „când instanţa, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.", motiv în raport de care Înalta Curte va examina prezentul recurs.

Din verificarea actelor dosarului prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale, prin care s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii astfel pronunţate.

În cauză neregularitatea procedurală care atrage sancţiunea nulităţii vizează judecata apelului la termenul din 1 octombrie 2009 în condiţiile în care pârâta a lipsit la judecată şi nu a fost legal citată.

Datele cauzei relevă faptul că apelantei prezentă la termenul din 18 iunie 2009, al doilea termen de judecată în apel, i s-a pus în vedere să achite o taxă judiciară de timbru suplimentară sub sancţiunea anulării apelului până la termenul din 10 septembrie 2009, dată de la care apelanta nu a mai fost citată în cauză prezumându-se că cunoaşte termenele ulterioare acordate conform dispoziţiilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ.

Or, la termenul din 10 septembrie 2009, nu a avut loc o judecată în sensul dispoziţiilor codului de procedură civilă, deoarece cauza s-a amânat avându-se în vedere protestul judecătorilor şi hotărârea Adunării Generale a judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti din 28 august 2009.

Potrivit menţiunilor din Încheierea de şedinţă de la acel termen, în cauză nu s-a făcut apelul nominal şi nici referatul cauzei, statuându-se numai asupra amânării cauzei la data de 1 octombrie 2009.

În aceste circumstanţe speciale, se impunea citarea tuturor părţilor pentru termenul astfel acordat, inclusiv a apelantei faţă de care, termenul dat în cunoştinţă la data de 18 iunie 2009 nu mai funcţiona.

Deşi această ipoteză particulară nu este prevăzută de dispoziţiile art. 153 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează situaţiile în care termenul luat în cunoştinţă nu se aplică, incidentă dispoziţiilor art. 153 alin. (2) C. proc. civ. se impune cu forţa evidenţei din interpretarea prin analogie cu situaţiile reglementate de textul de lege invocat şi având în vedere finalitatea dispoziţiilor legale nerespectate de a asigura un acces efectiv la proces al părţilor implicate.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că măsura luată de instanţa de apel la data de 10 septembrie 2009 a produs efectele unei suspendări a judecăţii cauzei, din oficiu, ceea ce impunea citarea tuturor părţilor pentru termenul acordat în vederea continuării procesului.

Aşa fiind, Înalta Curte constatând că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură referitoare la citarea apelantei şi că acesteia i s-a produs o astfel vătămare, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va admite prezentul recurs şi va casa Decizia atacată cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta IFN L.H. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 341 din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 921/2010. Comercial