ICCJ. Decizia nr. 1142/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1142/2011
Dosar nr. 7699/2/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti din 21 februarie 2007, dată în dosarul de urmărire penală nr. 4676/P/2007, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor C.G. şi G.V. pentru infracţiunea de fals şi uz de fals şi sancţionarea lor cu caracter administrativ, precum şi trimiterea la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a două înscrisuri falsificate, Contractul de închiriere nr. 556 din 25 octombrie 2004 şi a Actul adiţional nr. 454 din 19 septembrie 2005, având ca părţi SC P.90 SA şi SC E.C.S.I. SRL, ordonanţă înaintată Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 3272 din 11 mai 2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus declinarea competenţei soluţionării dosarului privind pe reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii SC P.90 SA, SC E.C.S.I. SRL, C.G. şi G.V., în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 22644/3/2007.
La 5 septembrie 2008, SC P.90 SA a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând nulitatea absolută şi parţială a Contractului de închiriere nr. 556 din 25 octombrie 2004 şi desfiinţarea totală a actului adiţional.
Prin Sentinţa comercială nr. 10069 din 1 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamantele Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi SC P.90 SA în contradictoriu cu pârâtele SC E.C.S.I. SRL, C.G. şi C.V. şi cererea de intervenţie voluntară a SC P.90 SA şi a dispus anularea Contractului de închiriere nr. 556 din 25 octombrie 2004 şi a Actului adiţional nr. 454 din 19 septembrie 2005.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a arătat că, din punct de vedere probator, caracterul fals şi nul al celor două înscrisuri a fost demonstrat prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, act care, deşi nu are valoarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, este un act cu caracter definitiv, oficial, întocmit de un magistrat şi conţine o relevanţă probatorie suficientă pentru a folosi ca temei spre anularea actelor atacate.
Problema calităţii procesuale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a fost explicată de prima instanţă de fond potrivit art. 45 C. proc. civ. şi a Deciziei în interesul legii nr. 15/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia comercială nr. 82 din 19 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a anulat apelul declarat de apelanta SC E.C.S.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei mai sus menţionate, în contradictoriu cu intimaţii Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, SC P.90 SA, C.G. şi C.V., pentru lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel, G.V.
A admis apelul declarat de către apelantul G.V. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis excepţia nulităţii acţiunii şi a anulat acţiunea formulată de către reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în esenţă că:
În lipsa actului de sesizare ale cărui elemente sunt cuprinse în art. 112 C. proc. civ., nu se poate vorbi despre demararea unui litigiu, despre investirea instanţei şi despre acte de jurisdicţie valabile.
Dipoziţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti de a „dispune trimiterea în judecată” reclamă punerea sa în executare prin sesizarea efectivă a instanţei de judecată cu cererea de chemare în judecată corespunzătoare procedurii civile.
Curtea de apel a reţinut apărarea formulată de către reprezentantul la proces al Ministerului Public, care a arătat că observaţia instanţei nu are greutate în raport cu dispoziţiile art. 249 şi 245 lit. c1) C. proc. pen.
Instanţa de apel a reţinut că textele invocate de către procuror subscriu interpretării sale în sensul că procurorul poate decide prin ordonanţă de încetare a urmăririi penale „c1) sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris”, dar urmarea acestei decizii este punerea sa în executare şi sesizarea instanţei civile în condiţiile art. 112 C. proc. civ. cu o cerere de chemare în judecată care să împlinească cerinţele de formă ale procesului civil, cerinţe independente şi autonome faţă de litigiul penal care a general intenţia sa de sesizare a instanţei civile.
Or, această cerere nu a fost formulată în cauză de către iniţiatorul său, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, - împrejurare în care curtea de apel a apreciat că în cauză întregul proces s-a efectuat în lipsa unui act de sesizare valabil.
A mai reţinut curtea de apel şi că este adevărat că intervenţia voluntară principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată care are individualitate proprie şi funcţia de investire specifică unei cereri de chemare în judecată propriu-zise, însă actul nul nu poate avea niciun efect şi nulitatea se întinde asupra actelor subsecvente, în legătură cu actul anterior anulat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi reclamanta SC P.90 SA Bucureşti.
Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. şi solicită admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Recurentul susţine astfel că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în mod eronat instanţa de apel a apreciat că dispoziţia de sesizare a instanţei civile din ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti cu anularea actelor constatate ca fiind false nu corespunde cerinţelor prevăzute de art. 112 C. proc. civ. şi, în consecinţă, a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 133 C. proc. civ., anulând cererea.
Arată că toate părţile au solicitat respingerea excepţiei nulităţii acţiunii ridicată din oficiu de instanţă, ceea ce dovedeşte că existenţa vreunui eventual viciu de procedură (în sens larg) nu le-a adus niciun prejudiciu şi chiar şi în ipoteza în care ar fi existat o vătămare a intereselor procesuale ale unei părţi, trebuia analizată şi condiţia ca această vătămare să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, or, din perspectiva finalităţii actului de justiţie şi a bunului simţ, sancţiunea gravă consacrată de dispoziţiile art. 133 C. proc. civ. trebuie privită ca aplicându-se doar în cazurile în care, cu toată bunăvoinţa, nu se poate identifica niciunul din elementele esenţiale demarării unui proces civil.
Mai arată şi că interpretarea dată de instanţă contravine şi dispoziţiilor art. 249 raportat la art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen.
Recurenta reclamantă SC P.90 SA Bucureşti îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţine că motivarea şi soluţia instanţei de apel sunt greşite, pentru următoarele considerente:
Ordonanţa parchetului îndeplineşte condiţiile de formă ale legalei sesizări, pentru că trebuie avut în vedere că lecturarea ordonanţei Parchetului nu trebuia redusă la pct. 3, atât timp cât motivarea ordonanţei descrie amănunţit situaţia de fapt dedusă judecăţii, enumerând faptele, făptuitorii, persoana vătămată.
Decizia nu este motivată, deoarece considerentele instanţei trebuie să se structureze pe statuări concrete, dubitaţia neputând explica mecanismul formării convingerii instanţei şi neputând permite exercitarea completă a controlului judiciar.
Instanţa de apel a aplicat un tratament greşit procedural cererii sale de intervenţie principale, întrucât deşi recunoaşte cererii de intervenţie principală caracterul de veritabilă cerere de chemare în judecată, cu toate acestea consideră că nulitatea actului iniţial atrage şi nulitatea actelor subsecvente, în speţă, a cererii de intervenţie principală.
Recursurile sunt fondate şi vor fi admise potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
În ce priveşte recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, se constată următoarele:
Susţinerea recurentului conform căreia în cauză s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa de apel atunci când a apreciat că dispoziţia de sesizare nu corespunde cerinţelor art. 112 C. proc. civ. este întemeiată.
Astfel se constată că instanţa a apreciat greşit că se impune anularea cererii, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) şi art. 133 C. proc. civ., atât timp cât din actele dosarului nu rezultă că prin modalitatea în care a fost sesizată instanţa, respectiv prin actul reprezentat de ordonanţa Parchetului, s-ar fi pricinuit părţilor o vătămare a intereselor lor procesuale care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea acţiunii demarate de Parchet în faţa instanţei civile.
Dimpotrivă, în speţă, niciuna dintre părţile prezente, cărora instanţa le-a pus în discuţie din oficiu excepţia nulităţii actului de sesizare nu a solicitat admiterea acestei excepţii.
Totodată, pornind de la premisa că din cerere nu puteau fi identificate elemente esenţiale prevăzute de art. 112 C. proc. civ., de natură a face posibilă finalizarea procesului judiciar civil, instanţa avea la îndemână dispoziţiile art. 114 alin. (2) – (4) C. proc. civ. pentru a pune în vedere reclamantului să facă completările necesare sub sancţiunea suspendării judecăţii în cazul neîndeplinirii obligaţiei şi nu să anuleze cererea, aşa cum a procedat.
Aceasta deoarece, principiul formalismului procesului civil nu trebuie interpretat într-un mod rigid, aplicarea lui nefiind un scop în sine, ci presupunând o abordare mai flexibilă, aşa cum este cazul în materia nulităţilor, astfel încât să nu funcţioneze desprins de principiul rolului activ al judecătorului, ci împreună, ca un mecanism eficace şi modern, pentru a nu se îngreuna accesul liber la justiţie şi pentru ca prin impunerea anumitor condiţii de formă să nu se aducă atingere dreptului sau să-l lipsească de eficacitate, urmărindu-se să se dea prevalenţă fondului conţinut în actele procedurale, aşa cum a decis şi Curtea Constituţională atunci când a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 302 C. proc. civ., în partea care prevede „sub sancţiunea nulităţii” şi aşa cum rezultă şi din Decizia nr. XXXIX din 2007 dată într-un recurs în interesul legii, precum şi din dispoziţiile noului Cod de procedură civilă.
Astfel fiind, se constată că impunerea de către instanţă a condiţiei ca sesizarea instanţei de către procuror să se facă printr-un act suplimentar de procedură apare ca îmbrăcând forma unui formalism rigid şi deci inacceptabil.
Recurentul a mai susţinut şi că interpretarea dată de către Curtea de Apel contravine şi dispoziţiilor art. 249 raportat la art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen. şi această susţinere se constată a fi întemeiată, deoarece conform acestor dispoziţii legale, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune totodată şi asupra sesizării instanţei civile cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, nefiind menţionată sintagma „în condiţiile legii civile”.
În fine, este de menţionat că prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect recurs în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) teza finală din C. proc. pen. combinat cu dispoziţiile art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen. s-a stabilit că procurorul are legitimare procesuală activă, de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea în tot sau în parte a unui înscris falsificat atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată.
În ce priveşte recursul reclamantei SC P.90 SA Bucureşti, se constată următoarele:
Ordonanţa parchetului îndeplineşte condiţiile de formă ale unei sesizări legale şi chiar dacă ea ar conţine unele deficienţe, instanţa este în măsură să dispună complinirea lor, în conformitate cu dispoziţiile art. 114 alin. (2) - (4) C. proc. civ.
În considerentele deciziei curţii de apel există într-adevăr unele contradicţii pentru că deşi i se recunoaşte cererii de intervenţie principală caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată, deci ca fiind o cerere distinctă, în cele din urmă se concluzionează că nulitatea actului iniţial se întinde asupra tuturor actelor subsecvente.
Prin urmare, se constată ca fiind întemeiate şi susţinerile recurentei-reclamante.
În consecinţă, reţinându-se că recursurile declarate în cauză sunt fondate, vor fi admise, va fi casată Decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta SC P.90 SA Bucureşti şi de Parchetul de pe lângă Curtea De Apel Bucureşti împotriva Deciziei nr. 82 din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 1132/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1246/2011. Comercial → |
|---|
