ICCJ. Decizia nr. 1253/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1253/2011
Dosar nr. 24717/3/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:
Reclamanta SC I. SRL Dr.Tr. Severin, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a comercială, a chemat în judecată pe pârâta RA R. Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la încheierea Contractului de vânzare -cumpărare în suprafaţă de 176,61 m2 anexă la sediul secţiei din Mehedinţi, situat în Drobeta Turnu Severin, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.
Prin Sentinţa comercială nr. 3959 din 10 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la încheierea Contractului de vânzare -cumpărare în suprafaţă de 176,61 m2 anexă la sediul secţiei din Mehedinţi; a respins capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a deţinut în exploatare spaţiul în suprafaţă totală de 176,61 m2 anexă la sediul secţiei Mehedinţi, conform Contractului de închiriere nr. 14 din 5 ianuarie 2004, în cadrul raportului contractual, pârâta comunicând cu Adresa nr. 028 din 19 noiembrie 2004 oferta de vânzare directă a spaţiului în litigiu cu respectarea Normelor metodologice aprobate prin Ordinul MCC nr. 2461/2004, raportat la art. 27 din OUG nr. 88/1997 şi a Legii nr. 346/2004.
S-a mai reţinut că pârâta a aplicat metodologia de privatizare cu respectarea normelor în vigoare, Consiliul de Administraţie aprobând lista activelor pentru vânzarea prin negociere directă, în care era inclus şi spaţiul în litigiu.
Instanţa a apreciat, raportat la art. 6 din Actul constitutiv şi art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, că pârâta are calitatea de regie autonomă, proprietară a bunurilor din patrimoniul său, cu obligaţia de a încheia contracte de vânzare-cumpărare cu întreprinderile mici şi mijlocii pentru activele utilizate, prin negociere directă la solicitarea locatorului.
Pe de altă parte s-a reţinut că reclamanta întruneşte condiţiile de fond instituite prin art. 27 alin. (1) din OUG nr. 88/1997 şi art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 364/2004, între părţi intervenind acordul de voinţă în cadrul procedurii de negociere directă.
Cu privire la capătul 2 de cerere s-a apreciat că dispoziţiile art. 5802 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, reclamanta prevalându-se de dispoziţiile art. 1073 C. civ.
Apelul formulat de pârâta RA R., împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 373 din 11 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că instanţa de fond a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.
S-a reţinut că reclamanta se încadrează în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, prevalându-se de drepturi ce decurg din calitatea de locatar, în temeiul Contractului de închiriere nr. 14 din 5 ianuarie 2004, al cărui termen de valabilitate a fost prelungit succesiv prin acte adiţionale până la 31 decembrie 2012.
Condiţiile impuse de art. 12 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 346/2004 raportat la art. 27 alin. (1) din OG nr. 88/1997 în sensul că: foloseşte activul în temeiul unui contract de închiriere valabil încheiat; este întreprindere în sensul dispoziţiilor speciale; activul deţinut spre folosinţă se află în patrimoniul regiei autonome, la care statul este acţionar majoritar, activul fiind disponibil în sensul prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a), existând acordul în scris al regiei conform art. 27 alin. (2) din OUG nr. 88/1997.
Faţă de conţinutul Adresei nr. 028 din 19 noiembrie 2009, în care se face vorbire de Ordinul nr. 2461/2004 al Ministerului Culturii şi cultelor prin care au fost aprobate Normele metodologice privind vânzarea prin negociere directă şi încheierea contractului de leasing pentru unele active aflate în patrimoniul RA R., s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut oferta pârâtei de vânzare, prin aceasta solicitându-i-se reclamantei să-şi manifeste opţiunea de a cumpăra sau de a încheia un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă a activului deţinut în temeiul Contractului de locaţiune nr. 14 din 5 ianuarie 2004.
Urmare adresei nr. 1916 din 22 noiembrie 2004, prin care reclamanta şi-a exprimat opţiunea de cumpărare, între părţi a intervenit acordul de voinţă, valabil exprimat, cu privire la vânzarea-cumpărarea activului, aceasta sub incidenţa unor dispoziţii în vigoare la acea dată, anterior abrogării Ordinului MCC nr. 2461/2004 prin Ordinul MCC nr. 2258 din 5 septembrie 2005.
În ceea ce priveşte calificarea activului ca disponibil, instanţa a reţinut interpretarea dată textului de lege de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 966 din 6 iulie 2010, în sensul că art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 instituie o obligaţie în sarcina persoanelor juridice de a cuprinde în listă toate activele disponibile, aşa cum acestea sunt definite de legiuitor, obligaţie ce exclude posibilitatea acestora de a dispune cu privire la cuprinsul listei, în sensul de a opta pentru vânzare sau pentru păstrarea activelor în patrimoniu, regia autonomă neavând posibilitatea de a aprecia cu privire la disponibilitatea unui activ, fiind obligată, în condiţiile întrunirii cerinţelor art. 13 alin. (2) să cuprindă activul în listă.
Mai mult, actul întocmit conform art. 13 alin. (2) poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa judecătorească, aceasta având posibilitatea de a se pronunţa asupra conţinutului listei.
În considerarea acestei decizii de altfel, la dosarul cauzei, apelanta a depus lista incluzând activul în litigiu, ca activ disponibil în sensul legii.
În consecinţă, s-a constatat că operaţiunea privind procedura de vânzare s-a declanşat sub incidenţa dispoziţiilor Ordinului MCC nr. 2461 din 28 octombrie 2004, ale Legii nr. 346/2004 şi OUG nr. 88/1997.
În aceste condiţii, cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, în cauză nu pot fi reţinute ca aplicabile dispoziţiile Ordinului nr. 2258 din 5 septembrie 2005 şi ale HG nr. 1874/2006 întrucât raporturile juridice dintre părţi s-au născut şi s-au derulat sub o lege anterioară.
Împotriva acestei decizii, pârâta RA R. Bucureşti, a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca fiind nelegală şi netemeinică.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că Decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 27 din OUG nr. 88/1997, art. 13 alin. (4) din Legea nr. 364/2004 şi a Ordinului Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005.
Astfel, dispoziţiile art. 27 din OUG nr. 88/1997 nu instituie o obligaţie în sarcina unei regii autonome de a vinde active către locatarii cu care a încheiat contracte de închiriere, prin aceste prevederi legale fiind instituită cel mult o posibilitate.
Recurenta mai arată că Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2461 din 28 octombrie 2004 a fost anulat pentru nelegalitate încă din anul 2005 prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005, iar dispoziţiile OUG nr. 88/1997 nu pot avea relevanţă juridică în cauză.
Referitor la demararea procedurilor de cumpărare a activului, în afara corespondenţei comerciale la care se face trimitere în Decizia recurată, în realitate nu s-a demarat nici o procedura de vânzare, şi nici o etapă premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vinderea fiind perfectată doar în conformitate cu dispoziţiile art. 1295 C. civ.
Cu privire la spaţiul ce face obiectul prezentei cauze, recurenta arată că nu este proprietara acestui activ ci doar administratorul său, iar dreptul de administrare fiind un drept real ce are altă natură juridică decât dreptul de proprietate şi care nu conferă regiei posibilitatea de a înstrăina bunuri.
Prin urmare, ţinând cont de condiţiile esenţiale prevăzute la art. 948 C. civ., recurenta arată că acestea nu pot fi îndeplinite în cazul unei vânzări, în care RA R. nu are capacitatea de a contracta, neexistând un cadrul legal de înstrăinare.
De altfel, corespondenţa comercială purtată de părţi nu a condus la demararea procedurilor de cumpărare a activului, la baza acesteia stând Ordinul Ministerului Culturii si Cultelor nr. 2461 din 28 octombrie 2004, care a fost abrogat prin Ordinului Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005.
Pe de altă parte, acţiunea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 25 iunie 2008, mult după data la care Ordinul Ministerului Culturii si Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005 a început să producă efecte juridice.
Înalta Curte, analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, va admite recursul pentru următoarele considerente:
Premergător analizei criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că dezvoltarea acestora se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivele invocate neregăsindu-se însă şi cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,.
În consecinţă, Curtea va analiza doar acele critici ce vizează greşita interpretare şi aplicare a legii.
Se constată că instanţele au reţinut în mod greşit faptul că între părţi a intervenit acordul de voinţă, valabil exprimat, conform art. 27 alin. (2) din OUG nr. 88/1997, cu privire la vânzarea-cumpărarea spaţiului ce face obiectul prezentei cauze, respectiv spaţiul în suprafaţă de 176,61 m2 anexă la sediul secţiei din Mehedinţi, situat în Drobeta Turnu Severin.
Astfel, regimul juridic aplicabil în cauză trebuie analizat în raport de modul de derulare a raportului juridic în care s-au aflat părţile, iar din această perspectivă, vocaţia reclamantei de a cumpăra activele s-a născut sub incidenţa OUG nr. 88/1997 şi a Legii nr. 346/2004, procedură de vânzare-cumpărare care însă nu a fost finalizată printr-un acord de voinţă.
În prezenta cauză, se constată că părţile, prin reprezentanţii săi legali şi conform procedurilor legale, nu au demarat vreo procedură de vânzare sau vreo etapă premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că cererea introductivă a reclamantei apare ca fiind nefondată, având în vedere că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor.
Prin definiţie, actul juridic civil este o manifestare de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte juridice, privit lato sensu - consimţământul reprezintă acordul de voinţa al părţilor în actele juridice bilaterale, iar privit stricto sensu, consimţământul reprezintă manifestarea voinţei de către una din părţi la încheierea unui act juridic civil bilateral.
Consimţământul este atât un element structural, existenţa lui determinând existenţa actului juridic însuşi, cât şi un element definitoriu al actelor juridice civile. Voinţa înseamnă, sub aspectul structurii actului juridic civil, mai mult decât consimţământul ca element de structură, ea prelungindu-se peste limitele acestuia, conturând un alt element de structură, şi anume cauza.
Totodată, consimţământul este cel mai important element de structură al actului juridic civil şi prin aceea că, voinţa, inclusiv cea încorporată în actele juridice, în general şi în actele juridice civile, în special, dă substanţă esenţei dreptului însuşi.
Astfel că, în cauză chiar dacă s-a dovedit existenţa unei corespondenţe purtată de părţi în sensul de a demara procedura de cumpărare, pentru ca vânzarea - cumpărarea să fie perfectată, în acord cu dispoziţiile art. 1295 alin. (1) C. civ. şi art. 971 C. civ., părţile trebuiau să se învoiască asupra lucrului şi preţului, chiar dacă lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.
În consecinţă, nu se poate reţine că prin Adresele nr. 028 din 19 noiembrie 2004 şi nr. 1916 din 22 noiembrie 2004 pârâta şi-a exprimat acordul de voinţă în cadrul procedurii de negociere directă reglementată prin OUG. nr. 88/1997 şi a Legii nr. 346/2004.
Prin urmare, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond, au ajuns în mod eronat la concluzia că pârâta şi-a exprimat acordul de voinţă, ajungându-se la încheierea unui act juridic translativ de proprietate, în condiţiile în care Codul civil român consacră principiul voinţei interne. (art. 977, art. 953 şi art. 1175 C. civ.).
Pentru considerentele expuse, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica Decizia nr. 373 din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că va admite apelul pârâtei formulat împotriva Sentinţei nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi va schimba în tot sentinţa apelată cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei SC I. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta RA R. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 373 din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta RA R. Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Schimbă în tot sentinţa apelată în sensul că respinge acţiunea reclamantei ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1252/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1255/2011. Comercial → |
|---|
