ICCJ. Decizia nr. 1147/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1147/2011
Dosar nr. 27526/3/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, înregistrată la data de 25 iunie 2009, reclamanta SC F.C.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.I.I. SRL solicitând ca aceasta să fie obligată să-i plătească suma de 332.411,17 lei, din care 166.205,85 lei reprezintă facturi neachitate, iar 166.205,85 lei reprezintă penalităţi de întârziere şi cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.
Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 4809, pronunţată la data de 14 aprilie 2010, a admis în parte, acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 27.884,18 lei, reprezentând contravaloare servicii curierat şi suma de 27.884,18 lei, reprezentând penalităţi de întârziere; a compensat în parte, cheltuielile de judecată şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei şi suma de 2.300 lei cu acest titlu.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că modificarea tarifelor nu poate fi făcută unilateral de către prestator, fără a aduce la cunoştinţă beneficiarului această modificare în condiţiile art. 11; că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi comunicat notificarea de majorare a tarifelor reprezentanţilor pârâtei, iar împrejurarea că pârâta a înregistrat în contabilitate facturile emise cu preţurile majorate şi că a achitat o parte din acestea nu reprezintă o recunoaştere a majorării preţurilor, întrucât acestea cuprind o sumă totală de plată pentru serviciile prestate pe o perioadă de aproximativ două săptămâni, nerezultând data comunicării anexelor la facturi care detaliază serviciile prestate şi cuprind preţurile pe fiecare prestaţie în parte.
În ce priveşte penalităţile de întârziere, tribunalul a reţinut că acestea sunt datorate de pârâtă în baza dispoziţiilor art. VII din contract, iar în stabilirea cuantumului acestora a făcut aplicarea art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002, constatând că nu există nicio prevedere contractuală, în sensul că penalităţile pot depăşi suma efectiv datorată.
Cu referire la cheltuielile de judecată, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ., având în vedere plata onorariului de expert de către fiecare dintre părţi, taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise precum şi timbrul judiciar.
Împotriva sentinţei tribunalului au formulat apel, atât reclamanta cât şi pârâta.
Secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 499, pronunţată la data de 26 octombrie 2010, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată de reclamantă, şi a obligat-o pe pârâtă să plătească acesteia suma de 166.205,85 lei, reprezentând contravaloare servicii, suma de 166.205,85 lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi suma de 17.340 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respingând apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut, cu referire la apelul reclamantei, că în mod greşit instanţa de fond a considerat că „între părţi nu a operat majorarea de preţuri începând cu data de 1 aprilie 2008", chiar dacă pentru această majorare nu există un act adiţional sau o notificare comunicată conform art. XI din contractul părţilor, întrucât „părţile nu au exclus în mod expres orice altă modalitate prin care să se realizeze acordul de voinţă asupra clauzelor contractuale", iar prin conduita pârâtei, concretizată în primirea, înregistrarea în contabilitatea sa şi achitarea celor 9 facturi emise de apelanta – reclamantă în intervalul de timp cuprins între 22 aprilie 2008 – 21 august 2008 cu preţul serviciilor majorat, rezultă că aceasta a acceptat noile tarife, realizându-se acordul de voinţă cel mai târziu la momentul primei plăţi efectuată în baza noilor preţuri, deşi modificarea contractului sub aspectul serviciilor prestate a operat prin realizarea acordului de voinţă al părţilor prin corespondenţă, conform art. 35 C. com.
În ce priveşte apelul pârâtei, instanţa de apel a considerat că stabilirea cuantumului debitului principal de către instanţa de fond, cu ajutorul unui raport de expertiză contabilă nu este de natură a înlătura obligaţia de plată a penalităţilor aferente acestuia, întrucât debitul principal a luat naştere la momentul prestării serviciilor de curierat, iar neplata la scadenţă a debitului induce aplicarea art. VII din contractul părţilor.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta-pârâtă SC A.I. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de prestări servicii nr. 152 din 15 februarie 2005, încheiat între părţi, reţinând că „părţile nu au exclus în mod expres orice altă modalitate prin care să se realizeze acordul de voinţă asupra clauzelor contractuale", nu a dat eficienţă art. XIII, care prevede că modificarea contractului se face numai prin act adiţional, a încălcat art. 969 C. civ. şi a aplicat greşit art. 35 C. com.
Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului considerând că instanţa de apel a reţinut în mod corect conduita contractuală a apelantei-pârâte şi a considerat că a operat modificarea contractului prin realizarea acordului de voinţă conform art. 35 C. com.
Recursul este fondat.
Astfel, potrivit art. V teza ultimă din contractul de prestări servicii nr. 152, încheiat între părţi la data de 15 februarie 2005, „tarifele pot fi modificate în raport de coeficientul de inflaţie şi creşterea costurilor", iar, potrivit art. XIII din acelaşi act juridic „modificarea contractului se face numai prin act adiţional încheiat între părţile contractante".
Din interpretarea coroborată a acestor prevederi contractuale rezultă, cu claritate, că modificarea tarifelor convenite se face numai prin act adiţional, încheiat de părţile contractante ca manifestare a acordului lor de voinţă cu privire la această modificare, aspect nesocotit de instanţa de apel care a considerat, greşit, că „părţile nu au exclus în mod expres orice altă modalitate prin care să se realizeze acordul de voinţă asupra clauzelor contractuale", faţă de prevederile art. XIII din contractul părţilor, încălcând, astfel, principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. şi făcând o greşită aplicare în speţă a art. 35 C. com.
Aşa fiind, constatând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de apelanta – pârâtă împotriva deciziei atacate, pe care o va modifica, în parte, în sensul că va respinge, ca nefondat, şi apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care o va păstra în tot, menţinând dispoziţiile deciziei cu privire la apelul pârâtei, iar, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimata, în culpă procesuală, să plătească recurentei cheltuielile de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, depuse la dosar (fila 32).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 499 din 26 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca fondat.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC F.C.E. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 4809 din 14 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.
Obligă intimata-reclamantă SC F.C.E. SRL Bucureşti să plătească recurentei-pârâte SC A.I. SRL Bucureşti suma de 4662 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1146/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1150/2011. Comercial → |
|---|
