ICCJ. Decizia nr. 1146/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1146/2011
Dosar nr. 7477/2/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 104 din 22 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 7477/2/2009 a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea formulată de reclamanţii G.G. şi G.L. în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., constatând excepţia autorităţii de lucru judecat.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa comercială nr. 158 din 8 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 3720/2/2008 a fost respinsă ca tardivă contestaţia la executare formulată de G.G. şi G.L.. Instanţa a considerat că cererea formulată este o contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile Legii speciale OUG nr. 51/1998, care se completează cu cele ale Codului de procedură civilă. Aceasta a fost formulată în data de 15 aprilie 2008 data poştei, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 lit. a) C. proc. civ., termen care a început să curgă de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de titlul executoriu comunicat de A.V.A.S. (respectiv 19 februarie 2008, 18 martie 2008 şi 24 martie 2008).
Această sentinţă - nr. 158 din 8 octombrie 2008, prin care s-a soluţionat prima contestaţie a celor doi contestatori împotriva aceloraşi titluri executorii, prin care invocau aceeaşi excepţie - a prescripţiei dreptului A.V.A.S. de a mai cere executarea silită ca şi în prezenta contestaţie, a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 1725 din 3 iunie 2006, pronunţată de Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3720/2/2008, prin care s-au respins recursurile declarate de contestatori.
S-a concluzionat, aşadar, că există tripla identitate: de obiect, părţi şi cauză, fiind dovedită astfel existenţa autorităţii de lucru judecat, considerându-se că nu mai este necesară soluţionarea excepţiilor tardivităţii şi prematurităţii.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au declarat, în termen, recurs arătând că este nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ. dar şi ale art. 3041 C. proc. civ., hotărârea nefiind supusă decât recursului.
Astfel, instanţa de fond a procedat nelegal la calificarea prezentei acţiuni, în sensul că i-a schimbat temeiul de drept, respectiv din acţiunea în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. cu trimitere la art. 1800 pct. 4 C. civ., coroborat cu art. 1885 alin. (2) C. civ., în contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 399 C. proc. civ.
A arătat că, deşi, legea recunoaşte judecătorului dreptul şi, totodată, obligaţia de a avea un rol activ la soluţionarea litigiilor, acesta nu trebuie, însă, să depăşească anumite limite, respectiv să aducă atingere dreptului de disponibilitate care aparţine numai reclamantului, conform art. 129 pct. 6 C. proc. civ., a principiului contradictorialităţii şi nu în ultimul rând a accesului liber la justiţie aşa cum este definit în Constituţia României, în art. 21.
Recalificarea acţiunii fără acordul reclamantului este nulă în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Sub acest din urmă aspect, au arătat că instanţa de fond nu i-a citat pentru a-şi spune punctul de vedere cu privire la recalificarea cererii, cauzându-le un prejudiciu, în sensul că aceştia au solicitat instanţei să se pronunţe asupra stingerii ipotecii ca efect al prescripţiei, iar instanţa s-a pronunţat asupra altceva decât s-a cerut.
Referitor la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat au arătat că hotărârea este nelegală şi sub acest aspect, deoarece chiar dacă s-ar trece peste nelegalitatea schimbării obiectului cererii de chemare în judecată, nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera această excepţie din perspectiva faptului că prin sentinţa nr. 158 din 8 octombrie 2008, reţinută în soluţionarea excepţiei, nu s-a rezolvat cauza pe fond, ci pe o excepţie de procedură, aceea a tardivităţii.
Prin urmare, când prin prima acţiune cauza a fost respinsă pentru considerente procedurale, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate, este evident că o asemenea hotărâre nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi cereri în justiţie, din moment ce fondul raporturilor juridice dintre părţi nu a fost soluţionat, în acest sens trebuind a fi interpretate şi aplicate, la speţă, dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Au solicitat, în consecinţă, admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în raport de obiectul dedus judecăţii.
Analizând recursul se găseşte fondat pentru considerentele şi în limitele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea înregistrată în data de 14 octombrie 2008, pe rolul Curţii de Apel Oradea, sub nr. 1006/35/C/2008 reclamanţii G.G. şi G.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.V.A.S. şi SC S.M.O. SRL să se constate că a intervenit prescripţia dreptului pârâtei de a pune în executare contractele de cesiune de creanţă nr. 51.500/7.737 din 13 decembrie 1999 şi 51.500/7.730 din 13 decembrie 1999 şi în consecinţă să se dispună încetarea oricăror forme de executare silită, precum şi radierea ipotecilor înscrise în Cartea Funciară în baza contractelor de garanţie imobiliară nr. 177, 2377, 2378 şi 4259 din 1998.
Ulterior, reclamanţii şi-au modificat acţiunea, solicitând constatarea stingerii prin prescripţie extinctivă a ipotecilor constituite prin contractele de garanţie imobiliară cu numerele de mai sus şi cererea a fost primită şi înregistrată de instanţa de judecată, aşa cum rezultă din dosar şi din considerentele hotărârii recurate, dar când s-a pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta s-a raportat în analiza sa la cererea de chemare în judecată nemodificată, încălcând astfel limitele învestirii.
Or, temeiul iniţial al cererii de chemare în judecată l-a constituit art. 399 C. proc. civ., iar prin cererea modificată s-au invocat dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. raportat la art. 1800 pct. 4 C. civ., art. 1885 C. civ., prima cerere având ca obiect o contestaţie la executare împotriva formelor de executare silită iniţiate de intimată, iar cererea modificatoare priveşte constatarea stingerii prin prescripţie a ipotecilor constituite prin contractele de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 2378/1998, nr. 177/1998 şi nr. 4259/1998, având ca obiect Staţie de alimentare cu carburanţi auto şi teren în suprafaţă de 7.891 mp, imobil intabulat în C.F. ale Episcopiei Bihor nr. 2856, nr. 3356 şi nr. 3385.
Prin urmare, având în vedere obiectul şi temeiul juridic, evident, diferit al cererilor, greşit instanţa a considerat că diferă numai încadrarea în drept ceea ce nu schimbă însă calificarea primei cereri, fiind tot o contestaţie la executare prin raportare la scopul şi finalitatea urmărită de recurenţi, aceea a împiedicării executării silite, deoarece potrivit principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, partea are dreptul să-şi aleagă calea pe care să-şi valorifice drepturile, iar instanţa de judecată este datoare să verifice limitele învestirii şi să se pronunţe fără a schimba aceste limite.
Rolul activ al judecătorului este limitat asupra celor ce formează obiectul judecăţii, în exerciţiul acestuia judecătorul trebuind să pună în discuţia părţilor atunci când este cazul orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, fără a putea însă să se substituie părţii în exercitarea drepturilor acesteia, aşa cum rezultă din aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Or, prin calificarea greşită dată cererii modificatoare de către prima instanţă, nepusă nici în discuţia părţilor, s-a adus atingere principiului disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, fiind incidente sub aceste aspecte toate motivele de recurs invocate, prevăzute de punctele 5, 6 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Cât priveşte ultima critică din recurs, referitoare la modul de soluţionare al excepţiei autorităţii de lucru judecat, de vreme ce aceasta s-a soluţionat prin raportare la un alt obiect al cererii de chemare în judecată, analizarea acesteia şi a încălcării dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi a art. 166 C. proc. civ., este lipsită de interes faţă de soluţia ce urmează a se da, aceea de admitere a recursului şi de casare a hotărârii cu trimitere în vederea rejudecării în limitele învestirii.
Prin urmare, văzând şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza în vederea rejudecării cererii de chemare în judecată potrivit obiectului acesteia, astfel cum s-a reţinut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.G. şi G.L. împotriva sentinţei comerciale nr. 104 din 22 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1147/2011. Comercial → |
|---|
