ICCJ. Decizia nr. 1180/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1180/2011
Dosar nr. 9864/1/2010
Şedinţa publică de la 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, reclamanta SC M.C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC M.M.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 214.241,61 lei, reprezentând c/valoarea unor lucrări executate în baza contractului de execuţie nr. 19 din 26 iunie 2007 şi respectiv a sumei de 9.697,01 lei cu titlu de penalităţi de întârziere privind plata preţului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de execuţie nr. 19 din 26 iunie 2007 având ca obiect - Construire service auto şi magazin prezentare SC M.M.I. SRL, conform proiectului nr. 141 din iunie 2007, prin care pârâta, în calitate de beneficiar, s-a obligat să plătească lucrările de construcţii-montaj în volumul fizic realizat, la preţurile unitare fixe, stabilite conform ofertei, anexă la contractul de lucrări.
Deşi lucrările au fost executate, şi recepţionate prin procese-verbale, beneficiarul a refuzat şi refuză în continuare să plătească o parte din acestea şi anume, cele în cuantum de 204.241,61 lei. A mai arătat reclamanta că, datorită refuzului nejustificat de a plăti lucrările executate, pârâta datorează şi penalităţi contractuale în cuantum de 9.697,01 lei.
În dovedirea acţiunii reclamanta a depus la dosar contractul nr. 19 din 26 iunie 2007 împreună cu anexele, corespondenţa purtată de părţi, facturi şi ordine de plată.
Pârâta a formulat în cauză întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile pe care, aşa cum rezultă din încheierea din data de 28 ianuarie 2008, nu a mai susţinut-o.
Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că o parte din lucrări au fost executate de către ea în regie proprie, a căror valoare trebuie scăzută din valoarea totală a contractului, potrivit art. 7.2 din contract, iar reclamanta nu a executat în totalitate lucrările contractate, nu a încheiat nici un proces-verbal de recepţie a lucrărilor pretins executate, facturile emise nu au fost acceptate la plată.
În cauză s-a solicitat şi încuviinţat proba cu acte, expertiză de specialitate şi s-a luat interogatoriul părţilor.
Prin cererea depusă la fila 263 dosar arbitral, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 182.824,57 lei cu titlu de contravaloare lucrări şi 71.948,16 lei penalităţi de întârziere în plata preţului.
Prin concluziile depuse la dosar, pârâta a solicitat admiterea în parte a acţiunii, arătând că valoarea lucrărilor este de 175.167 Euro, s-au achitat 479.553,25 lei şi are de achitat un rest de 95.559,35 lei, iar cu privire la penalităţi a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, motivat de faptul că nu s-a făcut o expertiză de specialitate, iar dacă se vor acorda, acestea să nu depăşească suma de 68.250, 45 lei.
Curtea de Arbitraj Comercial a pronunţat hotărârea nr. 3 din 11 iulie 2008, prin care cu opinie majoritară, a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească suma de 103.640,39 lei contravaloare lucrări executate şi 40108,81 lei penalităţi de întârziere.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Arbitraj Comercial a reţinut că din probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză întocmit de N.C. şi susţinerile părţilor, rezultă că reclamanta a executat în favoarea pârâtei lucrări de construcţii, pe care aceasta din urmă, în calitate de beneficiar, nu le-a plătit în totalitate, rămânând o diferenţă de 103.640,39 lei, sumă stabilită în raport cu cursul euro/leu la data soluţionării cauzei. S-a reţinut de către instanţa arbitrală că pârâta datorează şi penalităţi de întârziere de 0,15%/zi de întârziere în plata preţului, în cuantum de 40.108,81 lei, ce au fost stabilite de părţi în contract la capitolul Condiţii speciale.
Împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de Arbitraj Comercial au formulat acţiune în anulare atât reclamanta cât şi pârâta, solicitând anularea acesteia şi pe fond rejudecarea cauzei.
Reclamanta, prin acţiunea în anulare formulată în cauză, a susţinut că hotărârea arbitrală este lovită de nulitate întrucât a fost pronunţată după expirarea termenului arbitral prevăzut de art. 3533 C. proc. civ. Hotărârea arbitrală, a mai susţinut reclamanta, este lovită de nulitate deoarece încalcă dispoziţiile art. 125 şi urm. Cod fiscal care reglementează T.V.A., art. 969 C. civ. şi art. 3 şi urm. din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale. Reclamanta a susţinut că prin hotărârea pronunţată în cauză s-a stabilit greşit cuantumul creanţei ce o are de recuperat de la pârâtă.
Suma la care pârâta trebuia obligată, a arătat reclamanta, este de 171.581,96 lei contravaloare lucrări şi 67.462 lei penalităţi de întârziere, sumă ce rezultă din valoarea lucrărilor stabilită de expertul constructor ca fiind executate, respectiv 175.167 Euro echivalentul a 651.135,21 lei.
Din aceasta sumă pârâta a plătit 479.553,25 lei rămânând de achitat 171.581 lei la care se adaugă penalităţi în cuantum de 67.462,36 lei.
A mai susţinut reclamanta că arbitrii, la unele calcule, nu au avut în vedere şi T.V.A., şi au încălcat şi art. 3 din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale potrivit căruia părţile contractante au obligaţia efectuării tuturor plăţilor la data scadenţei, stabilită conform contractelor.
La rândul său pârâta a invocat, prin acţiunea în anulare, nulitatea hotărârii arbitrale prin incidenţa dispoziţiilor art. 3533 C. proc. civ., în sensul că a fost dată după expirarea termenului de arbitraj prevăzut de aceste dispoziţii legale.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că din probele administrate în cauză, raportul de expertiză întocmit de C.C., rezultă că reclamanta nu a executat în totalitate lucrările contractuale, recunoscând că mai are de plată faţă de aceasta suma de 91.621.439 lei. Cu privire la penalităţile de întârziere, pârâta a arătat că nu le datorează, deoarece acestea nu au fost dovedite printr-o expertiză de specialitate, au fost calculate având la bază facturi pentru sume ce reprezintă garanţii, iar între părţi nu au fost încheiate procese-verbale de recepţie.
Prin sentinţa nr. 269 din data de 15 decembrie 2008 Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunile în anulare conexate, formulate de reclamanta-pârâtă SC M.C. SA şi pârâta-reclamantă SC M.M.I. SRL, a anulat hotărârea arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 şi rejudecând pe fond cauza, a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei 95.559,35 lei contravaloare lucrări executate, a respins cererea cu privire la penalităţi, a compensat în parte cheltuielile de judecată (onorariu experţi şi taxă judiciară de timbru până la valoarea de 3154 lei) şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 9864 lei cu acelaşi titlu, rest după compensare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din verificarea actelor dosarului rezultă că cererea arbitrală a fost depusă la data de 21 noiembrie 2007, primul termen de judecata având loc la data de 13 decembrie 2007, când arbitrajul a fost legal constituit, iar hotărârea a fost pronunţată la data de 11 iulie 2008, deci cu depăşirea celor 5 luni prevăzute de art. 3533 C. proc. civ. Cum dispoziţia art. 3533 C. proc. civ. reprezintă o normă imperativă, încălcarea ei duce la sancţiunea prevăzută de art. 364 alin. (1) din acelaşi act normativ şi anume la desfiinţarea hotărârii arbitrale.
Aplicând dispoziţiile legale sus-enunţate, de altfel invocate de ambele părţi, în raport cu prevederile art. 366 C. proc. civ., prima instanţă a admis ambele acţiuni în anulare, a anulat hotărârea arbitrală şi, constatând litigiul în stare de judecată, a rejudecat cauza pe fond.
Pe fond, s-a apreciat că cererea reclamantei cu privire la plata contravalorii lucrărilor executate este întemeiată în limita în care pârâta recunoaşte o parte din datorie, aşa cum rezultă din concluziile scrise depuse în primă instanţă, datorie în cuantum de 95.559,35 lei, sumă menţionată de altfel şi de reclamantă prin precizările formulate la acţiunea în anulare (filele 23-24 dosar nr.896/2008..
Cererea reclamantei cu privire la penalităţile de întârziere a fost însă apreciată ca nefondată, întrucât părţile, prin contractul încheiat, au prevăzut, prin art. 13.2, că în cazul neîndeplinirii în termen de 10 zile de la data scadenţei a obligaţiilor prevăzute la art. 8.5 alin. (2), beneficiarul va plăti, în afara sumei datorate, penalităţi în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că executantul nu a întocmit procese-verbale de recepţie lucrări pe faze de execuţie şi nici situaţii de plată care să fie prezentate beneficiarului pentru acceptare.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC M.C. SA a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii Curţii de Apel Ploieşti, în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la plata integrală a sumei, respectiv 239.044,32 lei, reprezentând contravaloare lucrări şi penalităţi de întârziere.
Recurenta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a susţinut că sentinţa recurată este netemeinică, întrucât instanţa a anulat hotărârea tribunalului arbitral, a rejudecat cauza şi a obligat pârâta numai la plata sumei de 95.559,35 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate, fără însă să arate care este raţionamentul instanţei şi cum s-a ajuns la această sumă, în condiţiile în care pârâta a recunoscut datoria de 27.890 Euro, ce echivalează cu 100.404 lei.
Hotărârea instanţei cuprinde o motivare contradictorie întrucât instanţa a respins cererea de penalităţi şi a reţinut că în lipsa proceselor-verbale de recepţie lucrări şi a situaţiilor de lucrări, nu se poate stabili dacă pârâta nu a respectat termenul contractual privind plata preţului lucrărilor executate. În acelaşi timp s-a reţinut că prin acordul părţilor s-au modificat verbal anumite dispoziţii contractuale referitoare la modalitatea de plată.
S-a susţinut că sentinţa recurată este nelegală şi lovită de nulitate conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa a încălcat dispoziţiile art. 125 şi urm. Cod Fiscal privind T.V.A, art. 969 C. civ. şi art. 3 şi urm. din Legea nr. 469/2002, privind măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.
Instanţa nu putea modifica termenii contractuali şi obliga pârâta la plata unui preţ mai mic, decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. Prin soluţia pronunţată instanţa a redus obligaţiile contractuale ale pârâtei, deşi aceasta era în culpă şi astfel au fost nesocotite prevederile art. 3 din Legea nr. 469/2002, conform cărora părţile contractante au obligaţia efectuării tuturor plăţilor la data scadenţei.
Prin Decizia nr. 638 din data de 17 februarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta SC M.C. SA împotriva sentinţei nr. 269 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamanta şi pârâta au formulat acţiuni în anulare împotriva hotărârii arbitrale, iar prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Ploieşti, deşi în dispozitiv a admis ambele acţiuni conexate, din considerente rezultă că a fost analizată numai acţiunea reclamantei.
Criticile invocate de pârâtă în acţiunea în anulare formulată de aceasta împotriva hotărârii arbitrale şi care au format obiectul dosarului nr. 919/42/2008, ce a fost conexat la dosarul privind litigiul dedus judecăţii, nu au fost examinate, iar prima instanţa nu s-a pronunţat pe această cerere, aşa încât nu se poate exercita, de către instanţa de recurs, controlul judiciar. S-a mai reţinut că, soluţionând acţiunile în anulare, Curtea de Apel Ploieşti a respins capătul privind penalităţile de întârziere şi prin aceasta i-a creat reclamantei-recurente în propria cale de atac o situaţie mai grea decât acea din hotărârea arbitrală.
Prin sentinţa nr. 203 de la 28 septembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 896.8/42/2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunile în anulare conexate, formulate de reclamanta SC M.C. SA şi pârâta SC M.M.I. SRL împotriva hotărârii arbitrale nr. 3 din data de 11 iulie 2008 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova, a anulat hotărârea arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 şi, rejudecând pe fond, a admis acţiunea reclamantei SC M.C. SA şi a obligat pârâta SC M.M.I. SRL la 171.581,96 lei contravaloare lucrări executate şi 67.462,36 lei penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Acţiunea în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ. reprezintă mijlocul procedural prin care se realizează un control judecătoresc cu privire la hotărârea pronunţată în arbitraj, prin care se poate solicita instanţei de judecată competente să desfiinţeze soluţia atacată, dacă este incident vreunul dintre motivele prevăzute de acest text de lege.
În susţinerea acţiunilor în anulare ambele părţi au invocat prevederile art. 364 lit. e) şi i) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: (…) e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
În ceea ce priveşte primul motiv de anulare, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3533 C. proc. civ., dacă părţile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale.
Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate instanţei judecătoreşti prevăzute de art. 342 C. proc. civ., părţile putând consimţi în scris la prelungirea termenului arbitrajului. De asemenea, tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului cu cel mult două luni, termenul prelungindu-se de drept cu două luni în cazul prevăzut de art. 3603, precum şi în cazul decesului uneia dintre părţi.
În cauză, părţile au consimţit la prelungirea duratei de soluţionare a cererii cu 60 de zile, aşa cum rezultă din încheierea arbitrală din data de 21 aprilie 2008, însă acest termen a fost depăşit. La termenul din 7 iulie 2008, tribunalul arbitral a pus în discuţia părţilor prelungirea termenului de soluţionare a litigiului, însă reclamanta nu a fost de acord cu prelungirea termenului.
Având în vedere faptul că cererea a fost depusă la data de 21 noiembrie 2007, primul termen de judecată fiind la 13 decembrie 2007, iar pronunţarea la 11 iulie 2008, cu depăşirea celor 5 luni prevăzute de art. 3533 C. proc. civ., în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 364 lit. e) C. proc. civ., care prevăd desfiinţarea hotărârii arbitrale.
Pe fond, s-a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de execuţie nr. 19 din 26 iunie 2007, în raport cu care reclamanta, în calitate de constructor, s-a obligat să execute în favoarea pârâtei, în calitate de beneficiar, lucrări constând în - construire service auto şi magazin de prezentare SC M.M.I. SRL - Proiect nr. 141 din iunie 2007.
Părţile, prin contractul încheiat, au prevăzut, prin art. 13.2, ca în cazul neîndeplinirii, în termen de 10 zile de la data scadenţei, a obligaţiilor prevăzute la art. 8.5 â€" alin. (2), beneficiarul va plăti, în afara sumei datorate, penalităţi în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere.
Valoarea lucrărilor realizate conform proiectului a fost stabilită iniţial de expertul N.C. la 172.945 Euro (fila 148 dosar arbitraj), expertul făcând precizarea că a realizat expertiza având în vedere actele existente la dosar la data efectuării expertizei, constatările şi măsurătorile făcute la obiectiv în prezenţa părţilor şi a experţilor consilieri, precum şi a actelor şi planurilor prezentate de părţi (precizare fila 235 dosar arbitraj).
În completarea la raportul de expertiză tehnică, expertul a stabilit un total al lucrărilor realizate conform proiectului în sumă de 175.167 Euro.
Expertul a precizat că nu a fost realizată întreaga hală pe toată suprafaţa prevăzută în proiect, ci a calculat numai lucrările realizate de reclamantă.
Reclamanta şi pârâta şi-au însuşit valoarea stabilită de expert, ambele părţi recunoscând că pârâta a achitat reclamantei suma de 479.553,25 lei, neînţelegerea dintre reclamantă şi pârâtă datorându-se diferenţei de achitat, fiecare susţinând a altă valoare.
Astfel, prin acţiunea în anulare reclamanta a precizat că pârâta îi datorează suma de 171.581,96 lei, diferenţa dintre 651.135,21 lei echivalentul a 175.167 Euro şi 479.553,25 lei suma achitată, la care se adaugă 67.462,36 lei penalităţi de întârziere.
Pârâta SC M.M.I. SRL a precizat în acţiunea în anulare că valoarea lucrărilor executate este conform expertizei de 175.167 Euro, însă nu au fost executate toate lucrările de către reclamantă, recunoscând că mai are de plată faţă de aceasta suma de 91.621.439 lei.
În ceea ce priveşte suma datorată ca penalităţi de întârziere, pârâta a precizat că nu o datorează, întrucât nu a fost stabilită de un expert, iar reclamanta a calculat penalităţi şi la facturile ce cuprind sume depuse drept garanţie.
Deşi prin acţiunea în anulare pârâta a solicitat completarea probelor cu o expertiză constructor, care să stabilească valoarea real executată, când reclamanta a solicitat instanţei efectuarea altei expertize care să stabilească suma datorată, pârâta s-a opus.
Instanţa a respins cererea privind efectuarea altei expertize de specialitate având în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de casare a sentinţei şi faptul că valoarea lucrărilor executate este necontestată, ambele părţi recunoscând valoarea de 175.167 Euro.
La data la care reclamanta a formulat acţiunea în anulare, având în vedere că plăţile s-au făcut în lei, a precizat că echivalentul în lei este de 651.135,21 lei. Ambele părţi au recunoscut suma achitată de 479.553,25 lei, rezultând o diferenţă de 171.581,25 lei, sumă pe care pârâta o mai are de achitat reclamantei.
Aceeaşi sumă rezultă şi din facturile neplătite de pârâtă, respectiv 122652,11 lei în factura nr.48/25 septembrie 2007, 7311,75 lei în factura nr.49/25 septembrie 2007, 39.537,11 lei în factura nr.105 din 11 octombrie 2007 şi 2080 lei în factura nr. 106 din 11 octombrie 2007.
Mai mult, valoarea totală a contractului a fost stabilită la 245.680 Euro, din care reclamanta a executat lucrări în valoare de 175.167 Euro, aşa cum a stabilit expertul, care a precizat că reclamanta nu a executat lucrările în totalitate.
Tribunalul arbitral, deşi a reţinut corect valoarea lucrărilor executate, a greşit când a făcut transformarea în lei a sumelor respective şi a acordat reclamantei o sumă mai mică, respectiv 103.640,39 lei.
Reclamanta a făcut dovada pretenţiilor sale, cu actele depuse şi expertiza efectuată în cauză, conform art. 1169 C. civ., răsturnarea probei revenind pârâtei, care nu a înţeles să administreze probe în acest sens.
Cu privire la penalităţile de întârziere, prima instanţă a reţinut că acestea au fost prevăzute în contractul încheiat între părţi, aşa cum s-a precizat anterior, care, potrivit art. 969 C. civ., reprezintă legea părţilor şi trebuie executat cu bună-credinţă de acestea.
Faptul că penalităţile nu au fost calculate de un expert nu înseamnă că acestea nu sunt datorate, calculul putând fi făcut şi de pârâtă, întrucât penalitatea se calculează la suma datorată, de la scadenţă, pentru fiecare zi de întârziere.
Calculul făcut de pârâtă prin concluziile scrise depuse la arbitraj cuprinde o perioada mai scurtă, în instanţă precizând nejustificat că nu datorează penalităţii de întârziere.
Reclamanta a solicitat penalităţi pentru perioada cuprinsă între data scadenţei şi data formulării acţiunii în anulare, fără a efectua şi solicita calculul la zi a penalităţilor datorate de pârâtă.
În hotărârea arbitrală au fost calculate penalităţi de întârziere la suma reţinută de arbitraj ca fiind datorată, respectiv 103.640,9 lei până la pronunţarea hotărârii.
Prin acţiunea în anulare, reclamanta a solicitat numai penalităţi în cuantum de 67.462,36 lei, pentru primele facturi, calculate la 266 de zile de întârziere, pentru următoarele facturi, calculate la 250 de zile de întârziere, suma ce urmează a-i fi acordată, având în vedere clauza contractuală şi calculul făcut de aceasta.
Susţinerile pârâtei urmează a fi înlăturate ca nedovedite şi contrare propriului angajament din contractul încheiat între părţi, în care se stipulează clar penalităţile de întârziere de 0,15%.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC M.M.I. SRL, aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, în mod greşit prima instanţă a apreciat că acţiunea în anulare formulată de reclamantă este admisibilă şi că s-ar încadra în prevederile art. 364 lit. e) C. proc. civ.
Recurenta precizează că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 3533 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că trecerea termenului de 5 luni prevăzut de alin. (1) nu poate să constituie un motiv de caducitate al arbitrajului, afară de cazul în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la prima zi de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea.
 Se susţine că până la data de 13 decembrie 2007, care este prima zi de înfăţişare, niciuna dintre părţi nu a notificat tribunalul arbitral cu privire că ar înţelege să se prevaleze de caducitate.
Mai mult, această caducitate trebuia notificată atât părţii adverse cât şi tribunalului, însă în speţa de faţă ambele părţi, la data de 21 aprilie 2008, au consimţit la prelungirea termenului arbitrajului cu încă 60 de zile.
Prima instanţă a făcut şi o greşită aplicare a prevederilor art. 101 C. proc. civ., privind modul de calcul al termenelor procedurale, deoarece termenul arbitrajului nu trebuie calculat de la data depunerii cererii arbitrale ci de la data constituirii tribunalului arbitral, în speţă acesta constituindu-se la data de 13 decembrie 2007, când a avut loc prima zi de înfăţişare.
Raportat la această dată, termenul de 5 luni s-ar fi împlinit la data de 13 mai 2008, însă la data de 21 aprilie 2008 părţile au convenit prelungirea termenului arbitrajului cu 60 de zile, astfel termenul iniţial de 5 luni nu mai era aplicabil, cum eronat a constatat prima instanţă.
Şi după aceea, niciuna dintre părţi nu a notificat tribunalul arbitral şi nici partea adversă, că invocă problema caducităţii dacă nu se respectă noul termen, singura opoziţie a reclamantei fiind exprimată în şedinţa de judecată din 7 iulie 2008.
Recurenta mai precizează că termenul de 60 de zile a început să curgă de la data de 13 mai 2008, când ar fi expirat cele 5 luni, iar nu de la data de 21 aprilie 2008, când părţile şi-au exprimat acordul cu privire la prelungire, astfel încât termenul arbitrajului s-ar fi împlinit la data de 14 iulie 2008, data de 13 iulie 2008 fiind o zi nelucrătoare, astfel încât hotărârea arbitrală a fost pronunţată în termenul prevăzut de art. 3533 C. proc. civ.
Hotărârea primei instanţe este nelegală şi sub aspectul că nu se încadrează în prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ., toate argumentele invocate de către reclamantă privind doar aprecierea probelor, aplicarea dispoziţiilor legale privind TVA sau disciplina contractuală.
2. Hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 C. proc. civ.
Recurenta apreciază că, deşi, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 638 din 17 februarie 2010 a statuat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acţiunii în anulare promovată de pârâtă, nici în al doilea ciclu procesual prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acţiunii sale în anulare, astfel încât hotărârea primei instanţe încalcă prevederile art. 315 C. proc. civ.
În cuprinsul sentinţei recurate, prima instanţă nu a analizat criticile aduse de pârâtă hotărârii arbitrale.
3. Sentinţa primei instanţe este netemeinică, nefiind susţinută de probele administrate în cauză.
Astfel, în mod greşit a statuat prima instanţă că valoarea totală în lei, a lucrărilor efectuate de reclamantă, trebuie stabilită la cursul valutar solicitat de aceasta prin acţiunea arbitrală, de vreme ce, prin două rapoarte de expertiză, se stabilea valoarea lucrărilor la un curs valutar mediu.
Necontestând respectivele rapoarte de expertiză, reclamanta nu mai putea contesta valorile stabilite de experţi.
În măsura în care prima instanţă a reţinut valoarea de 175.167 Euro, rezultată din rapoartele de expertiză trebuia să reţină şi valoarea în lei avută de experţi la cursul mediu calculat.
De asemenea, deoarece reclamanta a emis facturi în lei pentru toate serviciile prestate în temeiul contractului nr. 19 din 26 iunie 2007, valoarea contractului trebuia stabilită prin însumare facturilor în lei, şi nu prin aplicarea, la valoarea în Euro, a cursului de schimb solicitat de reclamantă.
Recurenta apreciază că în acest fel a fost prejudiciată de două ori, deoarece plăţile efectuate de pârâtă au fost calculate la cursul stabilit de reclamantă, în Euro, la momentul emiterii facturilor, respectiv perioada iunie-octombrie 2007, iar prin sentinţa primei instanţe valoarea totală a lucrărilor efectuate de reclamantă, stabilită la 175.167 Euro, a fost recalculată conform cursului solicitat de partea adversă, la data introducerii acţiunii în anulare, respectiv la 25 august 2008, iar nu la cursul din ziua emiterii facturilor.
Pentru perioada cuprinsă între data emiterii facturilor şi data introducerii acţiunii în anulare, pârâta a fost obligată şi la plata de penalităţi în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, fiind obligată astfel să suporte atât deprecierea de curs valutar, cât şi penalităţi de întârziere.
Se mai susţine de către recurentă că în mod greşit prima instanţă a obligat-o la plata penalităţilor de întârziere stabilite prin contract, deoarece facturile nr. 49 din 25 septembrie 2007 şi nr. 106 din 11 octombrie 2007 nu erau aferente lucrărilor efectuate de reclamantă, acestea reprezentând sume constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie şi care trebuiau restituite în termen de 6 luni de la data finalizării lucrărilor, aşa cum se prevede în contract.
Având în vedere că reclamanta nu a finalizat lucrarea, termenul de 6 luni începea să curgă de la data ultimei lucrări efectuată de reclamantă, respectiv din luna octombrie 2007, astfel că pentru sumele arătate în facturile menţionate penalităţile trebuiau calculate începând cu luna aprilie 2008 şi nu din lunile septembrie şi octombrie 2007.
De asemenea, recurenta mai susţine că potrivit prevederilor art. 8.3, art. 8.5 şi art. 8.6 din contractul de execuţie nr. 19/2007, decontarea lucrărilor se putea face pe baza situaţiilor de plată lunare întocmite de executant şi acceptate de beneficiar, însă în speţă, intimata-reclamantă nu a întocmit situaţii de lucrări pentru facturile neachitate şi nici nu le-a predat pe bază de proces verbal, astfel că nu există criterii în raport de care să se poate stabili momentul scadenţei facturii.
Mai mult, o parte dintre facturi nu a fost acceptate de către recurentă.
În ce priveşte penalităţile de întârziere, era necesară o expertiză, deoarece scadenţa fiecărei facturi era la date diferite şi trebuia făcut un calcul doar pentru facturile acceptate de către pârâtă, pe baza unei situaţii de lucrări.
Recurenta mai apreciază că prima instanţă a răsturnat sarcina probei, punând-o pe pârâtă în ipoteza de a contesta ceea ce a afirmat reclamanta, în loc să o oblige pe aceasta să-şi dovedească pretenţiile, încălcând astfel dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Intimata SC M.C. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
 1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Recurenta-pârâtă dezvoltă pe larg motivul de nelegalitate privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3533 C. proc. civ., deoarece termenul de 5 luni prevăzut de alin. (1) al acestui articol, termen prelungit de ambele părţi la data de 21 aprilie 2008, nu ar fi fost depăşit, pe motiv că la data pronunţării hotărârii arbitrale, respectiv 11 iulie 2008, nu s-ar fi scurs cele 7 luni rezultate din textul de lege şi din prelungirea la care s-a ajuns prin acordul părţilor, dacă ne raportăm la prima zi de înfăţişare, care este 13 decembrie 2007.
Raţionamentul recurentei-pârâte ar fi corect, dacă însăşi această parte nu ar fi formulat acţiune în anulare, invocând exact argumentele pe care, acum, în motivele de recurs, le combate.
Prin urmare, recurenta-pârâtă nu-şi poate invoca propria culpă în susţinerea recursului, deoarece şi acţiunea în anulare formulată de ea a fost admisă, iar dacă susţine că acţiunea în anulare nu era admisibilă, pe fond, pentru reclamantă, atunci ea nu era admisibilă nici pentru pârâta-recurentă şi, prin urmare, nici calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a admis o acţiune în anulare ce nu era admisibilă, nu este, la rândul ei, admisibilă.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
Deşi este adevărat că prin Decizia nr. 638 din 17 februarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acţiunii în anulare formulată de pârâtă, cele susţinute de recurenta-pârâtă, că nici în al doilea ciclu procesual prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra acţiunii sale în anulare, nu corespund adevărului, deoarece la pag. 5 a hotărârii recurate (fil.13 din dosarul primei instanţe - al doilea ciclu procesual) se analizează ambele acţiuni în anulare, mai ales că ambele părţi au invocat prevederile art. 3533 C. proc. civ. raportat la art. 364 lit. e) C. proc. civ., arătând că se vor admite ambele acţiuni în anulare, că va fi anulată hotărârea arbitrală şi că litigiul va fi soluţionat pe fond.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Astfel, ambele părţi au acceptat faptul că valoarea lucrărilor executate se ridică la suma de 175.167 Euro.
Este firesc ca această valoare să fi fost calculată iniţial la cursul de schimb existent în momentul formulării acţiunii în anulare, şi la fel de firesc este ca suma în lei la care a fost obligată pârâta să fie calculată la cursul de schimb existent la data pronunţării hotărârii, pentru ca aceasta este valoarea reală, reactualizată, a sumei pe care o datorează pârâta, reclamantei.
Aceasta, deoarece pârâta este cea care nu şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile contractuale, ea fiind în culpă pentru nerespectarea contractului şi prin urmare, ea este cea care trebuie să suporte evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb valutar, numai în acest fel reclamanta fiind despăgubită la valoarea reală a prejudiciului suportat din culpa pârâtei.
Prin faptul că prima instanţă a acordat şi penalităţi de întârziere nu s-a produs o prejudiciere a pârâtei, penalităţile de întârziere fiind prevăzute în contractul nr. 19 din 26 iunie 2007, reprezentând o sancţiune convenită de părţi, pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor contractuale, în timp ce reactualizarea sumei datorate de către pârâtă reclamantei, prin raportare la cursul de schimb valutar, nu reprezintă altceva decât stabilirea prejudiciului real, pe care la suportat reclamanta de la pârâtă.
Nu se poate reţine nici susţinerea că pentru facturile nr. 49/2007 şi nr. 106/2007, calculul penalităţilor de întârziere trebuia făcut începând cu 6 luni de la data finalizării lucrărilor, penalităţile de întârziere fiind datorate de la termenul scadent al fiecărei facturi, or, cât timp s-a stabilit că pârâta datorează contravaloarea facturilor respective, aceasta datorează şi penalităţile de întârziere aferente fiecărei facturi.
Susţinerile recurentei-pârâte cu privire la faptul că pentru anumite lucrări reclamanta nu ar fi întocmit situaţii de plată care să fie acceptate de pârâtă, nu pot fi reţinute, deoarece prin expertizele efectuate în cauză s-a stabilit, în mod cert, contravaloarea lucrărilor executate, fapt ce a fost acceptat de către ambele părţi, or, penalităţile de întârziere au fost calculate doar pentru facturile emise de reclamantă ce au acoperire în lucrările deja executate.
Nu sunt reale cele susţinute de către recurentă, în sensul că prima instanţă ar fi răsturnat sarcina probei, în sensul că ar fi pus-o pe pârâtă în situaţia să combată susţinerile reclamantei, în loc să o oblige pe aceasta să-şi dovedească pretenţiile, în cauză administrându-se atât proba cu înscrisuri, cât şi proba cu expertize tehnico-ştiinţifice, prima instanţă afirmând doar că pârâta nu a reuşit să combată probele administrate de către reclamantă.
În ce priveşte necesitatea unei expertize contabile pentru calculul penalităţilor de întârziere, cea în culpă este tot pârâta, deoarece în faţa primei instanţe, a susţinut în mod constant că nu datorează penalităţi de întârziere, nesolicitând administrarea probei cu expertiză pentru calculul acestora.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâta-recurentă va fi obligată la plata sumei de 4340 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC M.M.I. SRL Ploieşti împotriva sentinţei nr. 203 de la 28 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pârâta la plata sumei de 4340 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1176/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 119/2011. Comercial → |
|---|
