ICCJ. Decizia nr. 1289/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1289/2011
Dosar nr. 10213/1/2010
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj sub nr. 252/2006, reclamanta SC T.I.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S.R. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 425.884,131 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale, emisă în baza contractului de execuţie, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,15 %, calculată asupra debitului principal, până la achitarea integrală a debitului.
Reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta două contracte de execuţie lucrări, nr. 213 şi 214, că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, pârâta neachitând integral preţul lucrărilor, rămânând de plată suma pretinsă, la care se adaugă penalităţile de întârziere, calculate de la data exigibilităţii debitului principal, până la plata integrală, în conformitate cu prevederile Cap. 7 alin. (2) din contractul de execuţie.
Cauza a fost declinată spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Maramureş (încheierea comercială nr. 1944 din 09 mai 2006), unde a fost înregistrată sub nr. 4111/100/2006.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind ca fiind împlinit aceste termen la data formulării acţiunii în justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 3317 din 10 octombrie 2007, judecătorul din cadrul Tribunalului Maramureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să achite suma de 45.440,36 lei, preţ neachitat pentru lucrări executate, cu penalităţi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la achitare.
Judecătorul a apreciat netemeinicia excepţiei prescripţiei, reţinând neîmplinirea termenului de prescripţie, în raport de faptul că pârâta nu şi-a respectat obligaţia asumată contractual, respectiv nu a cerut convocarea comisiei de recepţie, această omisiune neputând fi invocată în detrimentul reclamantei.
Pe fondul cauzei, judecătorul a apreciat temeinicia în parte a acţiunii în ceea ce priveşte debitul principal, reţinând că pârâta şi-a respectat obligaţia contractuală de efectuare a lucrărilor, pârâta fiind încunoştinţată despre finalizarea acestora; s-a reţinut că pârâta nu a încheiat actul prevăzut contractual de recepţie a lucrărilor, deşi lucrările au fost finalizate în cursul anului 2002; s-a mai reţinut din probatoriul administrat că reclamanta a executat lucrările chiar şi în lipsa recepţiilor finale, acesta fiind considerentul care a condus la concluzia că pârâta datorează contravaloarea lucrărilor. în ce priveşte penalităţile de întârziere, în raport de inexistenţa situaţiei de lucrări definitive, judecătorul a apreciat că nici obligaţia de plată pentru pârâtă nu s-a născut decât după rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate asupra debitului principal; doar din acel moment s-a apreciat că există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a reclamantei, moment care determină şi data începerii curgerii penalităţilor de întârziere.
Sentinţa de fond a fost apelată de ambele părţi, prin Decizia civilă nr. 30 din 15 februarie 2008, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, respingând apelul reclamantei SC T.I.E. SRL, admiţând apelul pârâtei SC S.R. SRL, schimbând sentinţa de fond în sensul respingerii acţiunii ca prescrisă.
În considerentele deciziei, judecătorii apelului au reţinut incidenţa prevederilor art. 1 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, constatând că există prevedere contractuală expresă care precizează că plata lucrărilor executate şi însuşite de beneficiar se efectuează pe baza situaţiilor de lucrări, recepţia lucrărilor trebuind realizată prin act însuşit de ambele părţi, intitulat recepţie parţială sau finală. In consecinţă, a apreciat că dreptul reclamantei de a pretinde executarea obligaţiei de plată este sub condiţia suspensivă a încheierii procesului verbal de recepţie, iar în situaţia în care acesta nu mai poate fi încheiat, condiţia suspensivă nu mai poate fi realizată, obligaţia fiind desfiinţată retroactiv. A fost înlăturată apărarea reclamantei bazată pe factura fiscală din 5 martie 2003, primită şi acceptată la plată de pârâtă, aspect care în opinia reclamantei a determinat momentul scadenţei obligaţiei de plată, judecătorii apreciind că nu există un text de lege care să prevadă un asemenea efect al primirii facturii, iar această operaţiune excede cadrului contractual.
Decizia de apel a fost recurată de reclamanta SC T.I.E. SRL şi de pârâta SC S.R. SRL, prin Decizia nr. 651 din 3 martie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiţând recursurile, casând Decizia recurată şi trimiţând cauza spre rejudecarea apelurilor; în considerentele deciziei s-a reţinut că judecătorii apelurilor au apreciat în mod greşit acţiunea reclamantei ca fiind prescrisă, prin considerarea procesului verbal de recepţie din 13 decembrie 2002, în condiţiile în care părţile au stabilit, de comun acord că acest act este valabil doar pentru un alt contract, iar nu şi pentru cel dedus judecăţii (contractul nr. 214/2001); s-a mai apreciat că s-a reţinut greşit că obligaţia reclamantei este afectată de o condiţie suspensivă, reţinând că în lipsa procesului verbal de recepţie emiterea facturii din 5 martie 2003 este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare a fost apreciată şi în contextul în care judecătorii apelului au hotărât doar asupra excepţiei de prescripţie, neanalizând punctul 3 al motivelor de apel; de asemenea s-a apreciat nelegalitatea deciziei de apel şi din perspectiva obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile admiterii apelului acesteia.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 80 din 12 mai 2009, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă, cu următoarele considerente: s-a apreciat temeinicia sentinţei de fond din perspectiva neîntocmirii procesului verbal de recepţie, în condiţiile în care probele administrate dovedesc că lucrările au fost executate; în acest context, s-a apreciat că în mod corect au fost acordate penalităţile de întârziere de la momentul rămânerii irevocabile a sentinţei de fond, lipsa procesului verbal de recepţie afectând exigibilitatea şi scadenţa obligaţiei de plată a pârâtei.
Decizia de apel a fost recurată de ambele părţi, prin Decizia nr. 848 din 3 martie 2010 completul de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dispunând admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu următoarele considerente: a reţinut că în rejudecare completul de apel a nesocotit calcularea penalităţilor în raport de prevederile Cap. 2 alin. (2) din contract conform cărora în cazul în care beneficiarul nu plăteşte valoarea lucrărilor executate şi recunoscute în termen de 5 zile lucrătoare, acesta va suporta o penalitate de 0,15 % pe zi lucrătoare de întârziere aplicată la valoarea situaţiei de lucrări neplătită; s-a mai reţinut că în cadrul considerentelor decizie de apel nu se regăseşte examinarea criticilor din apelul pârâtei referitoare la excepţia prescripţiei, dar nici a criticilor reclamantei referitoare la plata penalităţilor de întârziere, aspecte care determină casarea deciziei de apel, cu indicaţia de a se analiza aceste aspecte în raport de dispoziţiile contractuale menţionate şi cu administrarea de noi probatorii.
Prin Decizia civilă nr. 120 din 4 octombrie 2010, completul de apel a admis apelul reclamantei SC T.I.E. SRL, a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul că a obligat pârâta şi la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 45.440,36 lei, în cuantum de 0,15 % pe zi de întârziere, calculate conform prevederilor Cap. 7 alin. (2) din contractul de execuţie nr. 214/2001, începând cu data de 25 martie 2002 şi până la achitarea integrală; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei de fond şi a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei, obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Completul de apel a reţinut următoarele: a apreciat ca fiind dezlegată problema momentul în care a început să curgă prescripţia ca fiind data emiterii facturii fiscale din 5 martie 2003, conform deciziei nr. 651/2009 pronunţată în recurs; în raport de această dezlegare a problemei de drept, precum şi faţă de faptul că acţiunea a fost introdusă la data de 03 martie 2006, s-a apreciat că acţiunea nu era prescrisă, excepţia fiind soluţionată corect de judecătorul fondului. In plus s-a reţinut că prin plăţile parţiale efectuate de pârâtă anterior introducerii acţiunii în justiţie a fost realizată întreruperea termenului de prescripţie.
Cu privire la criticile vizând penalităţile de întârziere, s-a reţinut că pârâta a temporizat permanent orie acţiuni ale reclamantei, fiind menţionat procesul verbal nr. 267/2004, prin care pârâta şi-a asumat o obligaţie alternativă - cea de efectuare a unei expertize pentru verificarea lucrărilor executate, obligaţie nerespectată. Coroborând acest înscris cu expertiza efectuată în cauză, s-a concluzionat că lucrările au fost efectuate şi finalizate în anul 2002, pârâta fiind atenţionată că privire la finalizarea lor. A fost înlăturată apărarea pârâtei în sensul că divizele ofertă nu sunt echivalente situaţiilor de lucrări, pe baza aspectului incontestabil că lucrările au fost executate. In consecinţă, s-a reţinut că în mod greşit judecătorul fondului a apreciat că penalităţile sunt datorate doar de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în cauză, cu ignorarea prevederilor Cap. 7 alin. (2) din contract, acestea fiind datorate conform acestor clauze după expirarea termenului de 5 zile calculat de la momentul emiterii facturii din data de 25 martie 2003 şi până la achitarea integrală a debitului.
Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC S.R. SRL, acesta solicitând în principal respingerea acţiunii ca prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Criticile pârâtei, încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. au vizat următoarele aspecte:
- greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, apreciind că în mod în mod eronat s-a reţinut ca dată de începere a cursului prescripţiei data emiterii facturii la 5 martie 2003, în condiţiile în care lucrările au fost finalizate în iulie 2002 (aspect recunoscut şi de reclamantă); pârâta a mai arătat că această factură nu a fost acceptată la plată, astfel încât nu poate constitui moment de începere al cursului prescripţiei; în acest context, pârâta a arătat că în lipsa procesului verbal de recepţie finală nu există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, primirea facturii nefiind echivalentă cu întreruperea cursului prescripţiei; pârâta a mai susţinut că au fost apreciate nelegal devizele ofertă ca fiind situaţii de lucrări, în condiţiile în care contractul preciza expres ce acte trebuiau ataşate situaţiilor de lucrări pentru a fi aprobate la plată.
- nelegalitatea obligării sale la plata penalităţilor de întârziere în condiţiile în care plata lucrărilor nu a devenit exigibilă, Cap. 7 alin. (2) din contract stipulând expres că plata este condiţionată de momentul recunoaşterii exprese a lucrărilor şi numai după trecerea unui termen de 5 zile de la momentul recunoaşterii; în consecinţă, a apreciat legalitatea sentinţei de fond care a obligat la plata penalităţilor de întârziere doar de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în cauză; de asemenea, a arătat că penalităţile trebuie limitate la valoarea debitului asupra căruia se calculează, conform contractului.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele apărări: în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a invocat Decizia nr. 651/2009 pronunţată în primul ciclu procesual şi prin care completul de recurs a statuat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data emiterii facturii de plată, respectiv 5 martie 2003; cu privire la debitul principal, a arătat că acesta este datorat în condiţiile dovedirii executării lucrărilor angajate prin contractul nr. 214/2001 prin probatoriul administrat; în ce priveşte penalităţile de întârziere a arătat că acestea sunt datorate în condiţiile în care pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de solicitare a comisiei de recepţie, invocându-şi, astfel, propria culpă.
Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală.
Analizându-se legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se reţin următoarele:
Este înlăturată critica pârâtei referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei. Se observă că problema prescripţiei dreptului material la acţiune a fost obiect de analiză în cadrul primului ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 651/2009 pronunţată de completul de apel, complet ce a tranşat aspectul legat de momentul începerii termenului de prescripţie ca fiind acela al emiterii facturii fiscale din 05 martie 2003. In considerarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în urma casării cu trimitere spre rejudecare, completul de apel era obligat să respecte dezlegarea dată de instanţa de recurs problemei de drept tranşată în cadrul recursului, nemaifiind posibilă reluarea discuţiilor cu privire la momentul de debut al cursului prescripţiei. In baza considerentelor expuse, este înlăturată critica pârâtei referitoare la nelegalitatea deciziei din perspectiva greşitei considerări a momentului de începere al curgerii termenului de prescripţie, în raport de data introducerii acţiunii.
Nu poate fi reţinută nici critica vizând nelegalitatea deciziei de apel în ce priveşte obligarea sa la plata debitului principal, cu titlu de contravaloare a lucrărilor executate. Se observă că toate criticile pârâtei pe acest aspect vizează probatoriul administrat, nefiind invocate critici din care să rezulte o greşită aplicare a legii sau o greşită interpretare a actului dedus judecăţii. Or, cotrolul exercitat de instanţa de recurs este limitat la aspectele de nelegalitate, nefiind posibilă reconsiderarea probatoriului administrat în fond şi apel pentru a se ajunge la schimbarea hotărârilor pronunţate în cauză.
Este reţinută critica referitoare la penalităţile de întârziere, în considerarea prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. Astfel, se reţine că pentru a fi datorate penalităţi de întârziere, Cap. 7 alin. (2) din contractul nr. 214/2001 menţionează expres că era necesar să existe lucrări executate şi recunoscute de beneficiar. Acest text contractual trebuie interpretat prin prisma prevederilor Cap. 5 alin. (2) potrivit cărora plata lucrărilor executate şi însuşite de beneficiar urma să fie făcută pe baza situaţiilor de lucrări. Or, în speţă, nu există asemenea situaţii de lucrări însuşite de pârâtă care să determine calcularea penalităţilor de întârziere. Acest aspect rezultă din chiar poziţia exprimată de ambele părţi în sensul că procesul verbal de terminare a lucrărilor nr. 658 din 20 noiembrie 2001 şi procesul verbal de recepţie finală 858 din 13 decembrie 2002 se referă la un alt contract, nu la cel dedus judecăţii. De asemenea, nu rezultă că anterior notei încheiate la 17 iunie 2004 reclamanta ar fi încunoştinţat pârâta în vederea convocării comisiei de recepţie, la dosar nefiind depuse decât devize ofertă, neurmate de situaţii de lucrări. Totodată, se apreciază că în mod nelegal s-a acordat valoarea de situaţii de lucrări devizelor de ofertă, această asimilare nefiind permisă potrivit prevederilor contractuale.
În consecinţă, se apreciază că judecătorii apelului au interpretat şi aplicat greşit prevederile contractuale incidente în cauză, indicate de judecătorii recursului în ultima decizie de casare, neputând fi reţinute considerentele privind calcularea penalităţilor de întârziere, în condiţiile în care reclamanta nu a acţionat conform contractului prin emiterea de situaţii de lucrări care să fie însuşite de pârâtă şi care să fi determinat exigibilitatea plăţii lucrărilor executate. În condiţiile în care nu se poate reţine o exigibilitate a plăţii lucrărilor executate de reclamantă, nu se poate reţine, potrivit clauzelor contractuale nici începerea unui calcul al penalităţilor, raportat la prevederile Cap. 7 alin. (2), coroborate cu cele ale Cap. 5 alin. (2) din contractul părţilor.
Pentru considerentele reţinute, recursul pârâtei va fi admis, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., Decizia de apel urmând a fi modificată în parte în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă. Pe cale de consecinţă, va fi înlăturată obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în calea de atac a apelului, obligaţie instituită în sarcina pârâtei.
Vor fi menţinute restul dispoziţiilor deciziei de apel în ce priveşte respingerea apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 120 din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte Decizia recurată.
Respinge apelul declarat de reclamanta SC T.I.E. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3317 din 10 octombrie 2007 a Tribunalului Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
înlătură obligaţia pârâtei SC S.R. SRL privind plata cheltuielilor de judecată în apel.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1261/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1322/2011. Comercial → |
|---|
