ICCJ. Decizia nr. 127/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 127/2011
Dosar nr. 38876/3/2008
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 14094 din 18 decembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a constatat că prin Decizia comercială nr. 1459 din 11 aprilie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat sentinţa comercială nr. 365/C din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi Decizia nr. 101/A-C din 3 octombrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis spre rejudecare în fond litigiul declanşat între reclamanta SC I.C. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Vâlcea şi pârâţii A.V.A.S. Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, având ca obiect plata sumei de 263.337 Euro reprezentând valoarea imobilului teren în suprafaţă de 1.439 mp situat în Rm.Vâlcea, întrucât competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Bucureşti.
Soluţionând cauza Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prematurităţii, excepţia prescripţiei şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român. Pe fond a admis acţiunea formulată de reclamanta SC I.C. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Vâlcea, obligând-o pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să plătească reclamantei suma de 263.337 Euro reprezentând valoarea imobilului teren în suprafaţă de 1.439 mp situat în Rm.Vâlcea şi 1.700 lei cheltuieli de judecată. A respins acţiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a apreciat că reclamanta a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă existând un refuz clar al autorităţii implicată în numele statului în procedura de privatizare de a plăti despăgubirile, statul cunoscând intenţia reclamantei de a solicita despăgubiri pentru imobilul retrocedat foştilor proprietari şi că dispoziţiile art. 51 pct. 22 din HG nr. 450/1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a OG nr. 88/1997 nu pot impune condiţii suplimentare faţă de dispoziţiile cu putere de lege, respingând astfel ca neîntemeiată excepţia prematurităţii invocată de pârâtul Statul Român. De asemenea a respins ca neîntemeiată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta A.V.A.S. Bucureşti reţinând că termenul curge de la data naşterii dreptului la despăgubiri care este cel al rămânerii irevocabile a sentinţei prin care imobilul a fost retrocedat foştilor proprietari, termen care nu s-a împlinit anterior sesizării primei instanţe la 3 august 2006.
Instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român întrucât dispoziţiile art. 324 alin. (6) din Legea nr. 99/1999 nu fac decât să reitereze cu titlu de principiu obligaţiile ce revin statului conform art. 1, art. 135 şi art. 136 din Constituţie iar prezenţa în cauză a autorităţii implicată în numele statului, în procedura de privatizare asigură opozabilitatea hotărârii şi faţă de acesta. Ca urmare a admiterii excepţiei a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu Statul Român ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate.
Pe fondul litigiului instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă a fost privatizată în cursul anului 1999 conform contractului de vânzare-cumpărare VL/8/1999, la acea dată existând în patrimoniul său imobilul teren în suprafaţă de 1439 mp situat în Rm.Vâlcea, inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria VL nr. 0008 din 23 noiembrie 1993, motiv pentru care aceasta a figurat ca pârâtă în litigiul declanşat cu foştii proprietari, litigiul fiind finalizat prin sentinţa civilă, irevocabilă, nr. 15 din 20 februarie 2001 a Tribunalului Vâlcea potrivit căreia foştii proprietari au obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului. În împrejurarea dată, în conformitate cu dispoziţiile art. 324 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/1999 a admis acţiunea, motivând că această formă specială de despăgubire a fost prevăzută în mod expres de legiuitor în favoarea societăţii privatizate al cărui patrimoniu a fost redus prin retrocedarea imobilului către foştii proprietari şi nu în favoarea cumpărătorului acţiunilor, nefiind grevată pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune specifică vânzătorului conform art. 1337 C. civ., astfel că valoarea despăgubirilor cuvenite a fost stabilită conform regulilor generale în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului de care a fost lipsită reclamanta şi nu de valoarea înscrisă în contabilitate care nu are nicio relevanţă.
Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei mai sus menţionată a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 304 din 28 iunie 2010 conform căreia apelanta a fost obligată şi la cheltuieli de judecată cu suma de 14.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a analizat cele patru motive invocate de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, reţinând că excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată la valoarea pretenţiilor solicitate nu este întemeiată deoarece la data formulării cererii reclamanta se afla în procedura de faliment şi conform art. 77 din Legea nr. 85/2006 acţiunile introduse de administratorul judiciar sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor care a făcut obiectul celui de al doilea motiv de apel instanţa de apel a reţinut că art. 324 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 nu face nicio distincţie sub aspectul cuantumului despăgubirilor care nu poate fi limitat la valoarea contabilă a imobilului, o astfel de interpretare având semnificaţia unei adăugiri la lege, motiv pentru care se aplică regulile generale potrivit cărora despăgubirea trebuie să fie integrală şi efectivă, neputând fi reţinută aprecierea recurentei pârâte cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză întrucât ieşirea din patrimoniu a imobilului cauzează o pagubă egală cu valoarea de circulaţie a acestuia, luând exemplul faptului că dacă ar fi fost vândut preţul obţinut de societate pentru acest imobil ar fi fost echivalat cu valoarea de piaţă.
Instanţa de apel a respins şi motivul privind despăgubirea proporţională cu procentul de 88,92% al A.V.A.S. Bucureşti în capitalul social, raportat la acţiunile vândute prin contractul de vânzare-cumpărare VL/8/1999 reţinând că obligaţia de despăgubire instituită de art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu este fondată pe obligaţia vânzătorului pentru evicţiune aşa cum este reglementat de art. 1337 şi urm. C. civ. ci, aceasta este o prevedere specială care nu limitează în niciun fel cuantumul despăgubirilor pe care trebuie să le suporte instituţia publică implicată în privatizare, cea care este îndreptăţită la despăgubiri fiind societatea comercială privatizată şi nu acţionarul care a cumpărat acţiunile pentru a se aplica principiul proporţionalităţii despăgubirii raportat la acţiunile care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Analizând ultimul motiv de apel instanţa a constatat că dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 conform cărora despăgubirile nu pot depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de către cumpărător, nu sunt aplicate în speţă întrucât contractul de vânzare-cumpărare VL/8/1999 a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi astfel că rămân aplicabile dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare.
La data de 16 august 2010 pârâta A.V.A.S. Bucureşti a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel solicitând în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de A.V.A.S. Bucureşti, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii reclamantei. Odată cu cererea de recurs recurenta a solicitat suspendarea executării sentinţei instanţei de fond, cerere respinsă prin încheierea din şedinţa din camera de consiliu din 28 octombrie 2010.
În susţinerea recursului recurenta a apreciat că în mod nelegal au fost înlăturate susţinerile sale referitoare la valoarea prejudiciului deoarece nu există nicio menţiune în art. 324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor deoarece valoarea din contabilitate s-a regăsit şi în capitalul social la data privatizării, astfel că societatea ce urmează a fi despăgubită se îmbogăţeşte fără justă cauză şi că din valoarea contabilă a imobilului s-ar cuveni restituit despăgubiri în cuantum de 88,92% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni VL/8/1999 pârâta A.V.A.S. Bucureşti a vândut acţiuni reprezentând 88,90% din capitalul social al SC I.C. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Vâlcea, diferenţa urmând a fi suportată de ceilalţi acţionari ai societăţii, învederând că instanţa de apel a interpretat greşit art. 324 din Legea nr. 99/1999 întrucât acesta se referă la acoperirea unui prejudiciu cert şi real şi nu la o cale de îmbogăţire fără justă cauză pentru societate, cuantumul acordării despăgubirilor fiind stabilit incorect de instanţa de fond. Mai mult invocând dispoziţiile art. 324 alin. (6) din OUG nr. 88/1997 aşa cum a fost modificată de Legea nr. 99/1999, instanţa de fond în mod nelegal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea.
La data de 6 ianuarie 2011 intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, analizând toate motivele de recurs.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că hotărârea atacată poate fi modificată când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Analizând motivele de recurs se constată că recurenta a invocat încălcarea art. 324 din OUG nr. 88/1997 sub aspectul cuantumului despăgubirilor raportat pe de-o parte la valoarea imobilului din contabilitate, pe de altă parte la numărul acţiunilor vândute conform contractului de vânzare-cumpărare acţiuni VL/8/1999.
Art. 324 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate, de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
Se constată că dispoziţiile art. 324 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 nu limitează reparaţia, astfel că în mod corect s-a stabilit că aceasta trebuie făcută conform normelor generale pe măsura prejudiciului suferit, răspunderea pârâtei având izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun reglementat şi prin legea specială, chiar legiuitorul făcând o distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului, atunci când s-a referit la despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului şi că beneficiara despăgubirilor este societatea, nu acţionarul, context în care nu poate fi aplicat principiul proporţionalităţii despăgubirilor.
Referitor la pretinsa îmbogăţire fără just temei raportată de către recurentă la interpretarea greşită art. 324 din OUG nr. 88/1997 se constată că această teorie nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare faţă de care nu sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecinţa micşorării patrimoniului celui care devine titularul acţiunii de restituire, precum şi legătura între sporirea unui patrimoniu şi respectiv diminuarea celuilalt.
Ca urmare Curtea constată că despăgubirile solicitate de intimată au fost corect stabilite în temeiul dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 raportate la contractul de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte alin. (6) al art. 324 din OUG nr. 88/1997 cu privire la care recurenta a apreciat că a fost aplicat greşit în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, Curtea constată că acesta nu a constituit motiv de apel, împrejurare faţă de care aplicând principiul omisso medio va respinge şi acest motiv.
Pentru considerentele de mai sus în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Având în vedere că intimata a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 14.000 lei reprezentând onorariul de avocat, depunând la dosarul cauzei chitanţa nr. 3 din 4 ianuarie 2011 şi faţă de împrejurarea că se constată că onorariul este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, Curtea va admite cererea privind cheltuielile de judecată numai pentru suma de 4.000 lei, obligând-o pe recurentă să-i plătească intimatei suma mai sus menţionată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 304 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC I.M. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Valcea suma de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 13 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1273/2011. Comercial → |
|---|
