ICCJ. Decizia nr. 1322/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1322/2011
Dosar nr. 1812/118/2009
Şedinţa publică din 29 martie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată în cauză de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca primă instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 11/MF din 11 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu pârâta SC B.C.G. SRL şi în consecinţă a obligat pârâta la plata sumei de 229.235,27 RON cu titlu de preţ prestaţii portuare şi la 16.632,75 RON penalităţi de întârziere.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă, având ca obiect plata de către reclamantă a contravalorii unei cantităţi de 790,758 tone marfă recepţionată, dar nelivrată pârâtei şi compensarea datoriilor reciproce născute astfel între părţi, până la concurenţa celei mai mici, a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din analiza probelor cu înscrisuri administrate în cauză că reclamanta, în temeiul Contractului nr. 866 din 29 iunie 2007, încheiat cu pârâta, s-a obligat să efectueze în beneficiul pârâtei, prestaţii portuare privind derularea de mărfuri vrac destinate exportului, operaţiuni constând în transbord direct şi indirect (depozitare magazie - teren - navă), prestaţii pe care le-a executat potrivit contractului, emiţând în acest sens facturi fiscale însoţite de deconturi şi comunicate pârâtei.
Din verificarea sumelor achitate de pârâtă tribunalul a constatat că aceasta datorează o diferenţă de preţ în cuantum de 229.235,27 RON precum şi penalităţi de întârziere potrivit clauzei penale înscrise la art. 4.3 alin. (2) din contract.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtă, prima instanţă a constatat că diferenţa în minus de 790,758 tone marfă rezultată din confruntarea documentelor privind recepţia şi depozitarea mărfii în magaziile reclamantei, cu înscrisurile care atestă cantităţile de marfă încărcate pe nave, nu poate fi imputată reclamantei, în raport de clauza înserată la art. 5.9 din contract, conform căreia prestatorul nu răspunde de eventualele diferenţe ce pot apărea între marfa determinată prin cântărire la intrarea în magazie sau în transbord direct şi cea determinată prin draft la încărcarea pe navă.
2. Apelul declarat de pârâta SC B.C.G. SRL. Decizia instanţei de control judiciar.
Pârâta a susţinut, în esenţă, prin cererea de apel, că nu datorează toată suma de bani la care a fost obligată având în vedere lipsa cantitativă rezultată în urma manipulării şi depozitării efectuate de reclamantă. Cu privire la clauza de nerăspundere din art. 5.9 din contract pârâta a arătat că ea devine aplicabilă numai în cazul în care diferenţele în minus constatate se încadrează în procentul de pierdere acceptat şi instituit de lege.
Prin Decizia civilă nr. 18/MF din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanţa, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, constatând că prin clauza înscrisă în art. 5.9 din contract părţile au convenit în mod valabil ca reclamanta, operator portuar, să nu răspundă indiferent de procentul constatat lipsă şi prin urmare pârâta datorează întreaga sumă la care a fost obligată de prima instanţă, respectiv diferenţa de preţ şi penalităţi de întârziere.
3. Recursul. Motivele de recurs.
3.1. Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2010, pârâta SC B.C.G. SRL a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligării reclamantei la plata sumei de 1.471.276,43 RON reprezentând contravaloarea cantităţii de marfă lipsă.
Recurenta a invocat în susţinerea recursului trei motive de nelegalitate, întemeiate în drept pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut următoarele.
- Instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, constatând cu de la sine putere, în dezacord cu situaţia de fapt existentă, că societatea ar datora şi suma de 1.471.276,43 RON contravaloare marfă lipsă, deşi o asemenea solicitare nu a făcut obiectul acţiunii principale.
- Hotărârea pronunţată de prima instanţă şi menţinută în apel încalcă dispoziţiile art. 1 din HG nr. 111/2002 după care pierderile tehnologice maxim admise în cazul depozitării pentru marfa de natura celei în litigiu, sunt situate la procentul de 0,5% aplicabil asupra cantităţii totale de marfă specificate în documentul de transport, iar în cauză pierderea înregistrată a fost de 5,95% din totalul mărfii.
Potrivit recurentei dispoziţia contractuală din art. 5.9 pe care instanţele îşi întemeiază dezlegarea dată, are aplicabilitate numai în cazul în care diferenţa în minus se încadrează în procentul de pierdere acceptat şi instituit prin lege.
- Interpretarea clauzei din art. 5.9, ca o exonerare totală de răspundere, nu are justificare, deoarece ar încălca toate regulile stabilite în ceea ce priveşte răspunderea contractuală a depozitarului.
3.2. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că determinarea cantităţii de marfă încărcate pe nave s-a făcut, conform instrucţiunilor pârâtei prin metoda draft-survey, iar la depozitare în magazie prin cântărire, cele două metode complet diferite, explică diferenţele apărute, împrejurare acceptată de pârâtă la încheierea contractului prin clauze de la art. 5.9.
3.3. Asupra recursului.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate Decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în ipoteza de plus petita, ca expresie a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, are în vedere situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucrări care nu s-au cerut.
Or, în cauză, recurenta pârâtă, prin întâmpinare şi cererea reconvenţională şi-a formulat apărări şi pretenţii proprii cu privire la plata sumei de 1.471.276,43 RON reprezentând contravaloarea mărfii constatate lipsă, solicitând compensarea acestei sume cu diferenţa de preţ datorată reclamantei.
Ambele instanţe, au examinat în mod efectiv pretenţiile pârâtei recurente statuând că suma solicitată nu este datorată şi prin urmare nu operează compensarea invocată, context în care susţinerea recurentei privind incidenţa motivului de plus petita apare ca vădit nefondată.
Cu alte cuvinte, cadrul procesual a fost stabilit de reclamanta prin acţiunea principală şi de către pârâtă prin cererea reconvenţională, susţinerile şi apărările părţilor fiind examinate de prima instanţă, şi de instanţa de apel în limitele investirii, aşa cum rezultă fără putinţă de tăgadă din considerentele celor două hotărâri.
În sfârşit, motivele de apel formulate de pârâta se circumscriu pretenţiei sale cu privire la contravaloarea mărfurilor lipsă şi a compensării, aşa încât, susţinere ce instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei chestiuni plus petita nu are suport faptic şi juridic.
Motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. vor fi analizate împreună datorită interdependenţei şi conexiunii argumentelor pe care le invocă recurenta în susţinerea lor.
În esenţă, recurenta pune în discuţie interpretarea şi aplicarea clauzei de nerăspundere convenită de părţi şi înserată în art. 5.9 din contract, după care prestatorul nu răspunde de eventualele diferenţe ce pot apărea intre cantitatea de marfă determinată prin cântărire la intrarea în magazie sau în transbord direct şi cea determinată prin draft la încărcarea pe navă.
Clauza astfel convenită are un conţinut clar şi explicit, şi reprezintă în mod incontestabil voinţa părţilor în sensul exonerării de răspundere a prestatorului în ipoteza expres determinată de părţi.
Circumstanţele cauzei relevă că părţile au stabilit două sisteme de cântărire diferite la intrarea mărfii în magazia prestatorului şi respectiv la încărcarea navei, care justifică apariţia unor diferenţe scriptice, motiv pentru care părţile au înserat şi clauza de nerăspundere.
Că, aceasta a fost intenţia reală, comună a părţilor, rezultă incontestabil şi din examinarea celorlalte clauze respectiv cea de la art. 6.5 – referitoare la obligaţiile prestatorului în care se prevede in terminis că prestatorul nu răspunde de eventualele diferenţe rezultate din utilizarea unor sisteme diferite de determinare a cantităţii.
În sfârşit, potrivit clauzei de la art. 5.8 din contract, beneficiarul de prestaţii are obligaţia de a asigura un reprezentant care să asiste la toate operaţiunile de cântărire şi care să confirme documentele justificative, aspect necontestat de pârâta recurentă.
Susţinerea recurentei în sensul că, această clauză de nerăspundere operează numai în limita procentului maxim admis de 0,5% prevăzut de HG nr. 111/2002 pentru pierderi tehnologice în cazul depozitării, nu poate fi primită în condiţiile în care diferenţele in minus sunt datorate unor sisteme diferite de cântărire utilizate şi acceptate de părţi, distinct de fapt că în contract, deşi părţile reglementează în detaliu în art. 5, modul de operare al navelor şi obligaţiile ce revin fiecăreia, nu fac trimitere la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 111/2002 pentru diferenţele cantitative maxim admise, aşa cum fără temei legal susţine recurenta.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte constatând că Decizia atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B.C.G. SRL Constanţa împotriva Deciziei nr. 18/MF din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1289/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1579/2011. Comercial → |
|---|
