ICCJ. Decizia nr. 1348/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1348/2011
Dosar nr.24729/3/2007
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanta D.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună evacuarea pârâtei SC C.C. SRL din spaţiul comercial situat la parterul imobilului din Bucureşti, în suprafaţă de 28,12 m.p. pentru lipsa unui titlu în deţinerea acestuia.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei – pârâte la plata contravalorii actualizate a îmbunătăţirilor aduse spaţiului şi instituirea unui drept de retenţie asupra spaţiului până la achitarea integrală a contravalorii îmbunătăţirilor.
Prin sentinţa nr. 6119 din 21 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis acţiunea principală, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu şi a admis în parte cererea reconvenţională, obligând reclamanta – pârâtă la plata sumei de 10.363 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor. De asemenea, instanţa a admis cererea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtei – reclamante la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, în cuantum de 111.550,87 RON, a compensat în parte cheltuielile reciproce ale părţilor şi a obligat pârâta – reclamantă la plata sumei de 101.187 RON către reclamanta – pârâtă.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta a dobândit imobilul în litigiu prin retrocedare, iar pârâta nu deţine un titlu locativ întrucât contractul de închiriere pe care aceasta l-a avut încheiat cu SC A. SA a încetat de drept, potrivit art. 3 din dispoziţia de restituire nr. 3656 din 28 decembrie 2004, emisă de Primarul General.
În urma probatoriilor administrate s-a constatat că îmbunătăţirile efectuate de pârâtă au fost strict necesare pentru asigurarea funcţionalităţii normale şi a unei necesităţi igienico – sanitare minime, valoarea acestora fiind de 10.363 RON.
Cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa a luat în considerare raportul de expertiză întocmit în acest sens şi a concluzionat că valoarea netă, după impozitare, este de 111.550,87 RON, făcând aplicarea art. 1143 şi următoarele C. civ. până la concurenţa celei mai mici creanţe.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 351 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a admis excepţia lipsei de interes a pârâtei – reclamante cu privire la capătul de cerere referitor la dreptul de retenţie şi a schimbat sentinţa în parte, în sensul că a admis acţiunea precizată şi completată a reclamantei, obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 21.914,89 RON – contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului. A admis cererea reconvenţională a pârâtei – reclamante în parte şi a dispus obligarea reclamantei – pârâte la contravaloarea îmbunătăţirilor în cuantum de 18.631 RON, respingând petitul privind dreptul de retenţie. De asemenea, instanţa a compensat creanţele reciproce ale părţilor şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.283,89 RON către reclamantă, menţinând dispoziţiile sentinţei atacate referitoare la evacuarea pârâtei din imobil.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut – cu privire la critica ce a vizat omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra capătului de cerere prin care a solicitat instituirea unui drept de retenţie – că apelanta nu mai susţine această critică deoarece a predat imobilul reclamantei, după ce a primit hotărârea primei instanţe.
Instanţa a constatat că cererea precizatoare şi completatoare formulată de reclamantă a fost luată în discuţie prin încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2008, respingându-se excepţia tardivităţii acesteia, însă a calificat-o în mod greşit ca fiind o cerere reconvenţională a reclamantei la cererea reconvenţională a pârâtei – reclamante, în contextul în care C. proc. civ. nu reglementează o asemenea situaţie.
S-a considerat că rezolvarea primei instanţe, pe acest aspect, nu poate fi menţinută şi că sub aspectul soluţionării excepţiei tardivităţii cererii completatoare, sentinţa a dobândit autoritate de lucru judecat, apelanta necriticând soluţia pe calea apelului.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că nu au fost luate în considerare toate probele şi reevaluând întregul material probator a statuat următoarele:
- greşit prima instanţă a apreciat că pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 28 decembrie 2004 – 18 noiembrie 2008 dat fiind că reclamanta a notificat-o despre retrocedarea imobilului abia la 7 mai 2007 astfel că suma datorată de aceasta pentru lipsa de folosinţă este de 21.914,89 RON pentru perioada 7 mai 2007 – 30 noiembrie 2008.
- pârâtei i se cuvine contravaloarea – reactualizată a îmbunătăţirilor efectuate la spaţiu, în sumă de 18.631 RON conform art. 992 şi 1073 C. civ.
Împotriva deciziei, reclamanta D.A. a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici:
- Instanţa trebuia să facă aplicarea art. 1073 C. civ., în sensul obligării pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului pentru toată perioada în care a ocupat imobilul fără titlu.
- Începând cu 28 decembrie 2004, spaţiul a fost deţinut fără titlu aşa cum rezultă din Dispoziţia de restituire nr. 3656 din 28 decembrie 2004 la art. 3 unde s-a prevăzut că, la data punerii în posesie, contractul de închiriere încheiat între pârâtă şi SC A. SA încetează de drept.
- În mod greşit s-a făcut aplicarea art. 992 C. civ., în sensul că dispoziţiile acestuia nu au aplicabilitate în cauză, reţinându-se eronat că îmbunătăţirile nu au fost contestate mai ales că au fost făcute fără acordul său, în calitate de proprietar şi oricum nu-i profită în vreun fel.
- În subsidiar, recurenta susţine casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probei cu expertiză contabilă determinată de necesitatea stabilirii contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului, în raport de toate înscrisurile depuse de pârâtă şi care să aibă în vedere toată perioada, respectiv 28 decembrie 2004 – 18 noiembrie 2008.
Intimata a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- Contrar susţinerilor recurentei, instanţa apelului a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1073 C. civ., în sensul cărora – creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Din argumentele folosite de recurentă în susţinerea acestei critici se deduce că aceasta a invocat greşita aplicare a art. 1073 C. civ. raportat la perioada stabilită de instanţă pentru care i se cuvine contravaloarea lipsei de folosinţă, considerând că perioada corectă este cea stabilită de prima instanţă.
Este adevărat că, prin dispoziţia de restituire nr. 3656 din 28 decembrie 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, la art. 3 s-a prevăzut că – la data punerii în posesie a proprietarei – încetează de drept contractul de închiriere încheiat de pârâtă şi SC A. SA însă, câtă vreme nu a înfăţişat instanţei un act (proces – verbal de punere în posesie) din care să rezulte în mod cert data intrării în posesia spaţiului nu se poate prevala de prevederile din dispoziţie.
Aşa fiind, raţionamentul instanţei de apel cu privire la data de începere a obligaţiei de dezdăunare a pârâtei ca fiind data notificării (7 mai 2007) este corect.
- Nici critica prin care se susţine inaplicabilitatea art. 992 C. civ. nu este fondată.
Şi de această dată reclamanta invocă la modul generic inaplicabilitatea normei anterior menţionate, critica fiind una formală, în contextul în care, în dezvoltarea criticii vorbeşte despre cuantumul îmbunătăţirilor aduse spaţiului, despre greşita menţiune din considerentele deciziei cu privire la faptul că nu ar fi contestat caracterul necesar şi util al acestora şi despre lipsa consimţământului său – în calitate de proprietară – cu privire la efectuarea lucrărilor, care nu-i profită în vreun fel.
- În ce priveşte solicitarea subsidiară a recurentei de casare a deciziei, determinată de necesitatea administrării probei cu expertiză contabilă, Înalta Curte constată că, în cauză situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită, iar o asemenea cerere depăşeşte cadrul procesual impus de prevederile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.958,6 RON, constând în taxele judiciare de timbru, onorariile de expert.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta D.A., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 351 din 21 septembrie 2010, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei – pârâte SC C.C. SRL Bucureşti suma de 4.958,6 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1332/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1349/2011. Comercial → |
|---|
