ICCJ. Decizia nr. 1350/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1350/2011
Dosar nr.26531/3/2009
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că:
Prin cererea adresată Judecătoriei Cornetu, înregistrată la data de 26 septembrie 2008, sub nr. 3668/1748/2008, reclamantul Consiliul Local J. a chemat în judecată pe pârâta SC P.A. SRL, solicitând ca prin hotărârea ca va pronunţa să dispună evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea sa, situat în comuna J., judeţul Ilfov şi obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data predării efective a imobilului, cu cheltuieli de judecată, invocând în drept dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 2 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998.
În motivarea acestei cereri reclamantul a arătat că SC P.N.D.S. SRL a încheiat cu pârâta un contract de subînchiriere având ca obiect imobilul în litigiu, compus din construcţii şi teren, pe o durată de 10 ani, respectiv până la data de 15 decembrie 2004, şi că, prin HG nr. 930/2002, acest imobil a fost atestat ca aparţinând domeniului public al comunei J., dată de la care pârâta refuză să îl elibereze, folosindu-l fără niciun titlu legal.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului, atât la respectarea contractului de închiriere nr. 05 din 1 septembrie 2004, pe care l-a încheiat, în calitate de locatar, cu SC P.N.D.S. SRL Bucureşti şi G.V., în calitate de locatori, având ca obiect imobilul în litigiu, pe o durată de 10 ani, cât şi la plata sumei de 2.000.000 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor pe care le-a efectuat în obiectivele ce compun imobilul închiriat, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1236, pronunţată la data de 13 aprilie 2009, Judecătoria Cornetu a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, cu motivarea că, potrivit art. 4 coroborat cu art. 56 C. com., contractului de închiriere a unui spaţiu comercial îi este aplicabilă legea comercială, iar competenţa soluţionării cauzei având ca obiect evacuare şi pretenţii rezultând din folosirea spaţiului comercial în litigiu aparţine, conform art. 2 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalului.
Învestită cu soluţionarea cauzei, înregistrată la data de 19 iunie 2009 sub nr. 26531/3/2009, secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 12105, pronunţată la data de 29 octombrie 2009, a respins excepţia de necompetenţă materială funcţională, invocată de reclamant, considerând că, faţă de calitatea de comerciant a pârâtei şi de faptul că spaţiul în litigiu este chiar sediul social al acesteia, operează prezumţia de comercialitate, instituită de art. 4 C. com.; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului, invocată din oficiu, a respins acţiunea principală, ca introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, şi a anulat cererea reconvenţională, ca insuficient timbrată.
Spre a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul este o autoritate deliberativă a administraţiei publice locale, care, potrivit art. 36 din Legea nr. 215/2001, are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date de lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale, dar nu are buget propriu şi personalitate juridică, astfel că nu are capacitate procesuală de folosinţă şi nu poate sta în judecată.
Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile invocate de reclamant în combaterea excepţiei, având în vedere că prin HG nr. 930/2002 s-a atestat apartenenţa la domeniul public al comunei J. a imobilului în litigiu; că dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză, întrucât reclamantul nu este titular al dreptului de administrare la care se referă aceste prevederi spre a putea sta în judecată în nume propriu şi nu poate invoca nici prevederile alin. (5) al menţionatului art., deoarece nu a formulat acţiunea în calitate de reprezentant al comunei J., ci în nume propriu.
Cu referire la cererea reconvenţională, Tribunalul a reţinut că aceasta este insuficient timbrată, cu toate că pârâta a fost încunoştiinţată de obligaţia plăţii taxei judiciare de timbru suplimentare în cuantum de 6.121 RON, motiv pentru care a făcut aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului, motivat pe greşita soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a excepţiei necompetenţei materiale a acestei instanţe, a fost admis de secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 199, pronunţată la data de 19 aprilie 2010, cu consecinţa desfiinţării acestei hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, cu privire la critica admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Local J., că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, consiliul local este autoritate deliberativă, iar primarul reprezintă în justiţie comuna sau oraşul, fapt ce „presupune ca în justiţie să figureze, în calitate de reclamant/pârât, şi consiliul local”, iar, potrivit art. 36 alin. (2) lit. c) din aceeaşi lege, consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, or, în conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, titularul acestui drept va sta în instanţă în nume propriu.
Cu referire la critica privind necompetenţa materială funcţională de soluţionare a cauzei, instanţa de apel a apreciat că aceasta revine în primă instanţă secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, întrucât, în speţă, operează prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., faţă de calitatea de comerciant a pârâtei şi de faptul că spaţiul din care se solicită a fi evacuată este chiar sediul său social.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs, atât apelantul reclamant cât şi intimata pârâtă.
Recurentul reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în principal, în dezvoltarea acestui motiv, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 4 C. com., reţinând că, în speţă, operează prezumţia de comercialitate, întrucât nu a încheiat niciun contract privind imobilul în cauză cu pârâta sau cu vreo altă societate comercială, susţinând competenţa materială a Judecătoriei Cornetu, ca instanţă civilă, în cauză.
Recurenta pârâtă a invocat în susţinerea recursului său motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esenţă, în motivarea acestei cereri, că, respingând excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului, instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod greşit, prevederile art. 12 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/1998, precum şi cele ale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, reţinând eronat că acesta este titularul dreptului de administrare a bunurilor imobile ce aparţin domeniului public al comunei J., în litigiu, întrucât atribuţiile pe care consiliul local le exercită în administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, nu sunt în sensul unei administrări directe – critici care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul apelantului reclamant este nefondat.
Având în vedere calitatea de comerciant a pârâtei şi faptul că imobilul în litigiu a constituit obiectul contractelor de sublocaţiune, respectiv, de locaţiune, acte pe care aceasta le-a încheiat, în calitate de locatar, cu scopul de a servi exerciţiului profesiunii sale de comerciant şi utilităţii comerţului său, de care se prevalează în prezentul litigiu, conform cererii reconvenţionale, în justificarea refuzului de a elibera acest imobil, se constată că – reţinând competenţa materială funcţională de soluţionare a cauzei ca revenind, în primă instanţă, secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti – instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 4 C. com., care vizează toate actele unui comerciant, prezumate a fi subiectiv comerciale, în considerarea faptului că sunt accesorii operaţiunii comerciale principale, şi care instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, considerente pentru care susţinerea competenţei materiale a Judecătoriei Cornetu ca instanţă civilă, în cauză, nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a înţeles să atace cu recurs sentinţa prin care această instanţă s-a dezinvestit, declinându-şi competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Recursul intimatei pârâte este fondat.
Astfel, capacitatea procesuală de folosinţă este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în plan procesual, fiind determinată de însăşi capacitatea civilă de folosinţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 121 din Constituţia României şi art. 23 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale, republicată, autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii, sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti, şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
În sensul acestor reglementări legale, atât consiliul local, cât şi primarul, nu sunt persoane juridice, ci organe ale comunei, oraşului, municipiului, după caz.
Rezultă aşadar că are capacitate procesuală numai colectivitatea teritorială locală, învestită cu personalitate juridică proprie, care este reprezentată în justiţie prin unul dintre organele sale: primarul sau consiliul local, iar nu acestea din urmă, care sunt lipsite de personalitate juridică.
În calitatea lor de autorităţi ale administraţiei publice, prin care se înfăptuieşte autonomia locală, primarul şi consiliul local dispun de o capacitate juridică proprie, pe care o pot exercita însă, doar în numele şi în interesul persoanei juridice pe care o reprezintă, or, în speţă, nu s-a făcut dovada unei asemenea reprezentări, întrucât consiliul local a formulat acţiunea dedusă judecăţii în nume propriu şi nu în calitate de reprezentant al comunei, conform prevederilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, care permit ca unităţile administrativ - teritoriale să fie reprezentate în litigiile privind dreptul de administrare şi în cele referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, prevăzute la alin. (4) al precitatului articol, de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, comunale, orăşeneşti, municipale, care dau mandat scris, după caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului.
Reţinând că, în speţă, consiliul local are capacitate procesuală de folosinţă în temeiul acestor prevederi şi deopotrivă, în temeiul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, în conformitate cu care consiliul local are atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului, municipiului, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale, întrucât, nefiind deduse judecăţii raporturi juridice de drept public, consiliul local nu justifică, în temeiul unor dispoziţii legale speciale în raport cu prevederile generale C. proc. civ. şi Decretul nr. 31/1954, capacitate procesuală de drept administrativ şi nu are personalitate juridică, care conţine dreptul de a sta în proces în nume propriu, de care beneficiază unitatea administrativ - teritorială, respectiv comuna J., titulara dreptului în litigiu.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză de reclamantul Consiliul Local J., împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel şi va admite recursul formulat de pârâta SC P.A. Jilava SRL împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va modifica, în tot, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantul Consiliul Local J., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 199 din 19 aprilie 2010, ca nefondat.
Admite recursul formulat de pârâta SC P.A. J. Ilfov SRL, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul Consiliul Local J., împotriva sentinţei comerciale nr. 12105 din 29 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1349/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1354/2011. Comercial → |
|---|
