ICCJ. Decizia nr. 1349/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1349/2011
Dosar nr.5689/100/2009
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 541 din 8 februarie 2010 a Tribunalului Maramureş s-a respins acţiunea formulată de către reclamantul A.B.I.V. – Administrator al caruselului pentru copii împotriva pârâtei SC F.T.N. SA – Agenţia Baia Mare, având ca obiect obligarea pârâtei de a proceda la rebranşarea imobilului reclamantei la reţeaua de distribuţie a energiei electrice şi la plata de despăgubiri în valoare de 34.560 RON, respectiv 1.619,52 euro.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că nu au fost respectate dispoziţiile contractuale referitoare la întreruperea furnizării energiei electrice, conduita pârâtei fiind abuzivă.
Prin Decizia civilă nr. 103 din 10 septembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală, temeiul întreruperii furnizării energiei electrice constând în rezilierea contractului pentru lipsa titlului valabil al reclamantei pentru utilizarea terenului pe care este amplasată instalaţia ce necesită furnizarea de energie electrică, acest motiv de întrerupere fiind prevăzut de art. 90 alin. (2) lit. d) din Regulamentul aprobat prin HG nr. 1007/2004, astfel că nu este întemeiată nici cererea de acordare a despăgubirilor faţă de caracterul accesoriu al acesteia în raport cu petitul principal.
Ca urmare, reclamanta a formulat, în termen, recurs împotriva acestei hotărâri invocând critici pe care le-a încadrat în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
A susţinut că hotărârea este nelegală, deoarece cauza a fost soluţionată cu încălcarea competenţei materiale în primă instanţă, litigiul fiind evaluabil în bani, critica încadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În al doilea rând a arătat că şi prima instanţă şi instanţa de apel au încălcat dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. deoarece nu au pus în discuţie şi nu s-au pronunţat mai întâi asupra excepţiei de necompetenţă materială deşi a fost formulată şi în faţa primei instanţe şi în calea de atac, hotărârea instanţei de apel nefiind motivată conform cerinţelor art. 261 C. proc. civ.
Aceste critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a pct. 7 din precitatul articol, limite în care recursul urmează a fi analizat.
În fine, pe fondul litigiului a arătat, în esenţă, că hotărârea este nelegală, deoarece la data sistării energiei electrice şi rezilierii contractului – 25 septembrie 2009, recurenta îndeplinea condiţiile impuse de lege, art. 84 din HG nr. 1007/2004, aceasta deţinând terenul conform H.C.L. Baia Mare nr. 192 din 27 mai 2006, care atestă dreptul de folosinţă asupra spaţiului care a făcut obiectul locului de consum, măsura sistării fiind, deci, una abuzivă.
Intimata – pârâtă a formulat, în termen, întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
În privinţa criticilor de recurs circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. privitor la încălcarea competenţei materiale a primei instanţe, se constată că cererea introductivă de instanţă are două capete, primul şi cel principal privind obligaţia de „a face”, al cărei temei de drept îl constituie art. 1075 C. civ., ce nu este evaluabil în bani faţă de obiectul acestuia constând în obligarea intimatei – pârâte de a proceda la rebranşarea imobilului recurentei – reclamante la reţeaua electrică, iar capătul al doilea de cerere priveşte despăgubirile civile cauzate de întreruperea energiei electrice şi este accesoriu decurgând din cel dintâi, deoarece acordarea despăgubirilor nu putea avea loc decât dacă s-ar fi stabilit legitimitatea dreptului recurentei – reclamante de a solicitat rebranşarea imobilului la reţeaua electrică.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. potrivit căruia Tribunalele judecă în primă instanţă cererile comerciale neevaluabile în bani, combinat cu art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia cererile accesorii sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, se constată că Tribunalul a fost legal învestit ca primă instanţă.
Analizând criticile subsumate punctelor 9 şi 7 ale art. 304 C. proc. civ. se constată în ceea ce priveşte încălcarea art. 137 C. proc. civ. că nu recurenta – pârâtă a invocat la fond această excepţie, ci partea adversă, iar prin apelul promovat nu a formulat o astfel de excepţie, pentru a se putea reţine instanţei o culpă procesuală, dar partea nici nu justifică o vătămare în acest sens atât timp cât nu s-a încălcat competenţa materială pentru considerentele de fapt şi de drept deja expuse în analiza primului motiv de recurs, astfel că nici această critică nu poate fi reţinută.
Cât priveşte încălcarea art. 261 C. proc. civ., privitor la nemotivarea hotărârii se constată, de asemenea, că nu poate fi primit hotărârea instanţei de apel fiind motivată atât în fapt cât şi în drept cu respectarea cerinţelor acestui text de lege aşa cum s-a arătat mai sus.
Pe fond, soluţia pronunţată în apel este legală, deoarece ceea ce are relevanţă juridică în cauză este lipsa contractului care a fost reziliat, astfel că recurenta – reclamantă nu avea un suport legal în a solicita rebranşarea în lipsa unui contract de furnizare energiei electrică, iar motivele rezilierii şi caracterul abuziv al măsurii rezilierii contractului exced cadrului învestirii instanţei, aceasta nefiind învestită cu o cerere în acest sens.
Aşa fiind, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 84 din HG nr. 1007/2004 şi H.C.L. nr. 192/2009 invocate de recurenta – reclamantă, în lipsa atacării măsurii rezilierii contractului, care şi-a produs efectele juridice, fiind notificată recurentei – reclamante la 18 septembrie 2009 sub semnătură de primire, ceea ce înseamnă că a achiesat la această măsură, debranşarea fiind consecinţa acestei măsuri.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta Întreprinderea Individuală B.I.V. Baia Mare, împotriva deciziei Curţii de Apel Cluj nr. 103 din 10 septembrie 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1348/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1350/2011. Comercial → |
|---|
