ICCJ. Decizia nr. 1392/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1392/2011
Dosar nr. 3493/63/2009
Şedinţa de la 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 14787 din 05 noiembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 7725/215/2007 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia comercială, motivat de calitatea de comerciant a pârâtei B., de faptul că obiectul litigiului era neevaluabil în bani şi reprezentat de un spaţiu comercial.
Dosarul a fost înregistrat sub nr. 5279/63/2008 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, iar prin încheierea de şedinţă de la 19 martie 2008, în raport de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea către secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 1144 din 22 aprilie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 6956/63/2008, Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, pe care a invocat-o din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, secţia civilă. De asemenea, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Craiova spre soluţionare.
Prin Sentinţa nr. 35/ CNC pronunţată în camera de consiliu la data de 20 iunie 2008, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Craiova, apreciind că în prezentul litigiu contractul a cărui valabilitate a fost contestată nu este un contract administrativ, ci unul de natura civilă astfel că, instanţa de judecată competentă să soluţioneze litigiul este instanţa civilă, constatându-se în plus că numai procedura privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii a fost dată de legiuitor în competenţa instanţei de contencios administrativ prin dispoziţii exprese şi limitativ prevăzute în lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, cauza fiind înregistrată pe rolul Î.C.C.J., la data de 12 septembrie 2008.
Înalta Curte, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 398 din 27 ianuarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1095/54/2008, a admis recursul reclamanţilor şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia comercială.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că, una dintre pârâte, SC B. SRL este comerciant şi că imobilului în litigiu este un spaţiu comercial, motiv pentru care natura litigiului este comercială, iar competenţa soluţionării acestuia aparţine în primă instanţă tribunalului în cărui circumscripţie se află sediul pârâtei, respectiv Tribunalul Dolj, secţia comercială.
La data de 25 martie 2010, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 3493/63/2009.
La termenul de judecată de la data de 21 aprilie 2010, reclamanţii au formulat cerere precizatoare a acţiunii introductive prin care au solicitat introducerea în cauză a Primăriei Municipiului Craiova, în calitate de persoană notificată deţinătoare a spaţiului înstrăinat, a Consiliului Local Craiova, în calitate de vânzătoare a imobilului în litigiu şi a R.A.A.D.F.P.L. Craiova, în calitate de reprezentant al acestuia.
Prin aceeaşi cerere precizatoare, reclamanţii au invocat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 august 2005 pentru încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, art. 4 pct. 4 din Legea nr. 422/2001, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 şi a art. 47 din Legea nr. 10/2001, în care se prevede că: „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali” şi că vânzarea spaţiului s-a făcut de către un neproprietar. De asemenea au invocat frauda la lege şi reaua credinţă atât a vânzătoarei cât şi a cumpătătoarei.
Tot la termenul de judecată din data de 21 aprilie 2010, reprezentanta reclamantului B.S. a învederat că acesta a decedat şi a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor acestuia B.C.I. si B.Ş.D.
La termenul din 07 iulie 2009, reclamanţii au depus o altă precizare la acţiune, prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu garanţie imobiliară autentificat din 25 august 2005 de către B.N.P. - G.I., invocând frauda la lege, reaua credinţă a vânzătoarei şi a cumpărătoarei, încălcarea unor dispoziţii legale exprese, nulitatea titlului statului şi faptul că vânzarea s-a făcut de un neproprietar.
Prin sentinţa nr. 666 din 30 martie 2010, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii M.A., B.C.I., B.Ş.D., în calitate de moştenitori ai lui B.S. şi N.Ş.C. în contradictoriu cu pârâţii R.A.A.D.P.F.L., SC B. SRL, Consiliul Local Craiova şi intervenienta Primăria Craiova, ca fiind formulată de persoane lipsite de interes.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a reţinut că interesul, condiţie a exercitării unei acţiuni civile, reprezintă folosul practic urmărit de către reclamant prin promovarea unei cereri de chemare în judecată şi că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să fie legitim - să nu contravină legii sau regulilor de convieţuire socială, să fie născut şi actual - să existe în momentul exercitării acţiunii civile şi să fie personal şi direct - folosul practic urmărit trebuind să aparţină celui ce recurge la exercitarea acţiunii civile.
Prima instanţa a mai reţinut că, prin dispoziţia din 18 noiembrie 2003 emisă de primarul mun. Craiova, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. C.V. - imobil C.A., jud. Dolj, imobil ce constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror valabilitate a fost contestată în cauză. îl constituie.
Prin sentinţa civilă nr. 393 din 20 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, în Dosarul nr. 65/63/2004, a fost soluţionată contestaţia reclamanţilor împotriva dispoziţiei primarului, prin admiterea în parte a contestaţiei, în sensul anulării dispoziţiei şi stabilirii dreptului reclamanţilor la despăgubiri în valoare totală de 1.640.364 RON pentru imobilul „C.A.” constând în construcţie compusă din corpurile A, B, C, cu subsol, parter, trei etaje şi mansardă.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 65/63/2004, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri băneşti) şi pentru suprafaţa de 1.294,04 m.p., teren aflat sub construcţie, în valoare de 116.390 lei RON, Decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 care stabileşte regula acordării de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptăţite, care au avut calitatea de asociat la persoana juridică proprietară a imobilului la data preluării abuzive, cu excepţia persoanelor îndreptăţite care au avut calitatea de asociat unic sau asociaţi/ acţionari membri ai aceleiaşi familii şi reţinând că în cauză, SC B.C. SA Craiova, persoană juridică proprietară a imobilului C.A. a fost înfiinţată, iniţial, ca afacere de familie, dar, la data preluării abuzive a imobilului, era societate pe acţiuni cu 251 de acţionari, autorii reclamanţilor deţinând pachetul majoritar de 68% din acţiuni, instanţa de fond a apreciat că reclamanţii nu se află în ipoteza prevăzută ca excepţie de la regulă de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 care să le confere dreptul la restituirea în natură a imobilului, adică acţionari membri ai aceleaşi familii.
Instanţa a constatat astfel că, urmare rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, iar nu dreptul la restituire în natură a acestuia, reclamanţii nu mai justifică un interes actual, direct şi personal în promovarea prezentei cererii.
În condiţiile în care, aceştia nu mai justifică vocaţie la redobândirea în natură a imobilului ce a format obiectul contractelor a căror nulitate au solicitat a fi constatată, reclamanţii nu mai pot invoca un folos practic pe care l-ar realiza ca urmare a constatării nulităţii celor două contracte.
Împotriva sentinţei nr. 666 din 30 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia comercială au declarat apel reclamanţii M.A., B.Ş., B.I. şi N.C., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea apelului reclamanţi au arătat că instanţa de fond a fost în eroare cu privire la conţinutul Legii nr. 10/2001 şi la modalitatea de punere în executare a hotărârii pronunţate în Dosarul nr. 65/63/2004, precizând că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie sau dispoziţie motivată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri.
Reclamanţii au susţinut că, îşi justifică interesul în promovarea acţiunii pe dispoziţiile textului legal mai sus menţionat, arătând că, în situaţia în care, bunul înstrăinat abuziv s-ar reîntoarce în patrimoniul vânzătoarei, aceasta în calitate de deţinător ar putea să-l ofere în compensare, fiind de notorietate faptul că acordarea de despăgubiri băneşti nu funcţionează în România, astfel încât tocmai oferirea spaţiului în compensare reprezintă folosul practic urmărit.
Reclamanţii au mai criticat soluţia instanţei de fond pentru că a fost pronunţată cu ignorarea normelor legale pe care şi-au întemeiat acţiunea şi a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută, putând fi invocate de orice persoană interesată, susţinând că simpla calitate de autori ai notificării nr. 994/2001 le legitima calitatea procesuală activă şi interesul în promovarea acţiunii în anulare.
Pârâtă SC B. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului cu motivarea că soluţia instanţei de fond, care a analizat cu prioritate excepţia lipsei de interes, este temeinică şi legală, întrucât în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a statuat irevocabil că apelanţii reclamanţi au dreptul doar la despăgubiri.
Prin Decizia nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că:
Prin acţiunea precizată reclamanţii au invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare a imobilului cu destinaţie de spaţiu comercial situat în Craiova, str. T.A., întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 4 pct. 4 din Legea nr. 422/2001, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 24 din Legea nr. 550/2002, pe frauda la lege şi reaua credinţă, atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorului, care au recunoscut că imobilul aparţine altuia.
Nulitatea absolută, ca sancţiune ce afectează actul juridic încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale ce ocroteşte un interes general, poate fi invocată de oricine, oricând şi nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod.
Ca urmare, nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie, de orice persoană care justifică un interes în legătură cu cauza de nulitate, neputând fi conceput că în categoria oricărei persoane interesate ar putea intra persoane străine de actul juridic încheiat şi care ca o consecinţa a promovării acţiunii nu ar urmări un folos practic.
Referitor la justificarea interesului legitim, născut şi actual, personal şi direct al persoanei care îşi exercită dreptul prin formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au justificat un astfel de interes prin aceea că nu au dovedit existenţa unei legături directe între pretenţia concretă dedusă judecăţii şi dreptul subiectiv afirmat, respectiv folosul practic urmărit de reclamanţi în promovarea acţiunii.
În considerarea faptului că reclamanţilor li s-a stabilit prin Dispoziţia nr. 9637 din 18 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova, prin sentinţa nr. 393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj şi prin Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova pronunţate în Dosarul nr. 65/63/2004) doar dreptul la despăgubiri băneşti, deci nu dreptul la restituirea în natură a imobilului, instanţa de control a reţinut că nu există legătură între pretenţia concretă de constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare - cumpărare privind imobilul cu destinaţia de spaţiu comercial şi dreptul subiectiv afirmat de reclamanţi, respectiv că aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu ar putea conduce la obţinerea de reclamanţi a unui folos concret (drept asupra imobilului).
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii le-au dat o interpretare eronată şi că, în nici un caz, legiuitorul la edictarea acestei norme nu a avut în vedere acordarea în compensare a aceluiaşi bun cu privire la care restituirea în natură nu mai este posibilă, motiv pentru care a înlăturat susţinerea reclamanţilor potrivit căreia interesul lor în promovarea acţiunii ar consta în posibilitatea ca spaţiul să le fie oferit în compensare, în eventualitatea în care s-ar întoarce în patrimoniul pârâtei, fostă unitate deţinătoare.
De asemenea, a înlăturat această apărare, motivat de faptul că, restituirea în compensare nu ar mai fi fost posibilă având în vedere că, procedura iniţiată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a încheiat prin acordarea de despăgubiri, dispunându-se irevocabil că imobilul nu poate fi restituit în natură.
Curtea a apreciat ca nefondată şi susţinerea reclamanţilor potrivit căreia simpla calitate de autor al notificării le-ar fi conferit legitimare procesuală activă şi interes în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, reţinând că, în speţă, nu mai poate fi vorba de existenţa acestui interes pentru că notificarea a fost irevocabil soluţionată în sensul stabilirii doar a dreptului la despăgubiri.
Cât priveşte susţinerea, în conformitate cu care, soluţia de nerestituire în natură şi de acordare de despăgubiri ar fi fost generată de însăşi vânzarea imobilului spaţiu comercial, a fost de asemenea înlăturată, având în vedere că, în considerentele sentinţei nr. 393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj şi Deciziei nr. 277 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, nu şi la restituirea în natură a imobilului, deoarece persoanele îndreptăţite aveau calitatea de acţionari ai persoanei juridice proprietari ai imobilului, nefiind în situaţia de unic asociat sau asociaţi membrii ai aceleiaşi familii.
Împotriva Deciziei nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, au formulat recurs reclamanţii M.A., B.Ş., B.C.I. şi N.C., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii instanţei primei instanţe şi admiterea acţiunii introductive precizate.
Prima dintre criticile dezvoltate de reclamanţi, subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizează soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte interpretarea dată dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că prin textul legal, legiuitorul nu a avut în vedere acordarea în compensare a aceluiaşi bun, cu privire la care restituirea în natură nu mai era posibilă, susţinând că, norma menţionată le justifică calitatea şi interesul în promovarea acţiunii.
A doua critică formulată se referă la o pretinsă omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra faptului că reclamanţii au invocat prin cererea introductivă precizată, motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate au contestat-o, critică pe care au circumscris-o pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Ultimul dintre motivele de recurs invocate de reclamanţi şi încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se referă la maniera în care, Curtea de Apel Craiova a interpretat motivul de apel privind aplicarea principiului tempus regit actum, arătând că, instanţa de control ar fi trebuit să analizeze existenţa interesului în promovarea acţiunii, aşa cum a analizat şi contractele de vânzare cumpărare contestate, respectiv, raportat la data sesizării instanţei de judecată, moment la care, litigiul întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu fusese soluţionat în mod irevocabil.
Recursul este nefondat.
l. În ceea ce priveşte primul dintre motivele de recurs, care vizează pronunţarea deciziei atacate cu aplicarea incorecta a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, înalta Curte apreciază că norma legală menţionată nu este incidenţă în cauză şi va înlătura critica reclamanţilor, în considerarea următoarelor:
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.”
Din interpretarea gramaticală a textului legal, respectiv funcţie de semnificaţia termenilor folosiţi de legiuitor, rezultă cu evidenţă intenţia acestuia la edictarea normei, care este cea avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei de respingere a motivului de apel invocat de reclamanţi, şi anume: „în niciun caz, legiuitorul nu a avut în vedere acordarea în compensare a aceluiaşi bun, cu privire la care restituirea în natură nu mai era posibilă.”
Astfel, din definiţia termenului de „compensare”, care este aceea ce înlocuire, despăgubire, rezultă intenţia legiuitorului de a repara imposibilitatea restituirii în natură a bunului pretins de persoanele îndreptăţite, prin înlocuirea acestuia cu alte bunuri sau servicii, cum de altfel se desprinde şi din analiza logică a normei, care statuează expres în sarcina deţinătorului obligaţia de acordare: „persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii”.
În raport de conţinutul articolului mai sus enunţat, soluţia instanţei de apel, care a constatat inaplicabilitatea acestuia în speţă, şi pe cale de consecinţă, faptul că textul de lege nu justifică calitatea şi interesul reclamanţilor în promovarea acţiunii introductive, este apreciată de înalta Curte ca fiind o soluţie corectă.
De altfel, norma respectivă vizează o anume categorie de persoane îndreptăţite, respectiv aceea care este îndrituită la restituirea în natură, dar, pentru care nu mai există posibilitatea restituirii bunului în natură. Reclamanţii însă, nu se înscriu în această categorie, stabilindu-se prin hotărâre irevocabilă (sentinţa nr. 393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj şi Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) că ei sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii stabilite exclusiv în echivalent, conform dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi nu la restituirea în natură a imobilului C.A. din Craiova.
Ca atare, lipsa vocaţiei reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului intrând în puterea lucrului judecat este de natură să excludă existenţa interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii în prezenta cauza, prin aceea că, imobilul ce constituie obiectul contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate o contestă, nu poate intra în patrimoniul lor, în natură.
Soluţia instanţei de apel este corectă atât prin raportare la cele anterior expuse, cât şi din perspectiva analizării ei prin prisma principiului electa una via, non datur recursus ad alteram. Astfel, o soluţie contrară celei pronunţate, ar contraveni principiului enunţat, în sensul că ar permite valorificarea dreptului reclamanţilor pe calea a două acţiuni distincte - prima, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, tranşată în mod irevocabil prin hotărârile mai sus amintite, în baza cărora reclamanţii au obţinut despăgubiri băneşti şi cea de a doua, prezenta cauză, în care ar tinde la restituirea în natură.
În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte reţine că motivul de recurs invocat de reclamanţi nu se regăseşte în speţă, instanţa de apel neinterpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea atacată nefiind pronunţată în lipsa unui temei legal, ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii
2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia reclamanţii susţin că instanţa de control, prin Decizia atacată a omis să se pronunţe asupra faptului că au invocat prin cererea introductivă precizată, motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate au contestat-o, înalta Curte îl va înlătura, reţinând că instanţa de apel a făcut o detaliată şi judicioasă analiză a instituţiei nulităţii actului juridic şi a elementelor care condiţionează admisibilitatea acţiunii în anulare, argumentând temeinic lipsa interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii în prezenta cauză, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de susţinerea reclamanţilor.
3. Ultimul motiv de recurs dezvoltat de reclamanţi, constând în înţelegerea eronată de către instanţa de apel a criticii pe care au formulat-o în calea ordinară de atac cu privire la aplicarea principiului tempus regit actum, în sensul că, ar fi trebuit să analizeze existenţa interesului în promovarea acţiunii, aşa cum a analizat şi contractele de vânzare cumpărare contestate, respectiv, raportat la data sesizării instanţei de judecată, moment la care, litigiul întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu fusese soluţionat în mod irevocabil.
Motivul de recurs este nefondat.
Principiul de drept mai sus enunţat statuează că actul juridic este guvernat de legea în vigoare la data încheierii lui. In speţă, analiza interesului pârâtei a fost corect apreciată de instanţele de fond în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv de prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.”, aplicabilitatea acestei norme fiind confirmată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 8331 din 15 octombrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 665/63/2004.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii M.A., B.Ş., B.C.I. şi N.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.A., B.Ş., B.C.I. şi N.C. împotriva Deciziei nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1334/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1429/2011. Comercial → |
|---|
