ICCJ. Decizia nr. 1478/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1478/2011
Dosar nr. 36273/3/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 408 din 19 ianuarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei T.M. de obligare a pârâtului ONRC la eliberarea unui certificat constatator privind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, conform art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, iar, în subsidiar, de suplinire a consimţământului acestuia, care să ţină loc de certificat constatator al dreptului de proprietate asupra imobilului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a deţinut calitatea de asociat unic al SC C.I.E. SRL, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului indicat în acţiune prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28597 din 18 august 1993.
Prin Încheierea nr. 7773 din 19 ianuarie 2001, judecătorul delegat la ORCTB a constatat dizolvarea de drept a acestei societăţi, în baza art. 2 din Legea nr. 314/2001, ca urmare a nemajorării capitalului social până la valoarea minimă legală a 2.000.000 ROL în termenul legal şi a dispus radierea societăţii din registrul comerţului.
Prima instanţă a apreciat că principiul neretroactivităţii împiedică aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 invocate de reclamantă, introduse prin Legea nr. 441/2006, acestea fiind ulterioare dizolvării de drept a societăţii şi trecerii bunului în proprietatea privată a statului, conform art. 7 din actul normativ ce a stat la baza încetării personalităţii juridice a societăţii.
Prin Decizia comercială nr. 383 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Curtea de apel a apreciat ca nefondat apelul reclamantei pentru următoarele considerente:
A arătat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi cadrul legal în care s-a constatat dizolvarea de drept a societăţii la care reclamanta deţinea calitatea de asociat unic şi s-a dispus radierea acesteia ca urmare a nemajorării capitalului la valoarea minimă instituită prin Legea nr. 314/2001.
A mai constatat că, în raport de această situaţie, atât dispoziţiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, invocate în cererea iniţială, cât şi cele din art. 237 alin. (8) - (10), adăugate în considerentele apelului de faţă, sunt ulterioare şi se referă la alte premise juridice.
Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel a îmbrăţişat punctul de vedere al primei instanţe potrivit căruia dizolvarea şi radierea societăţii, precum şi efectele acestora în ceea ce priveşte patrimoniul social nu puteau fi guvernate decât de legile în vigoare la data desfiinţării societăţii, neputând fi aplicate retroactiv dispoziţii legale ulterioare.
În ceea ce priveşte calificarea acţiunii, a constatat că aceasta era clară şi nu necesita lămuriri, iar instanţa de fond a analizat-o prin prisma temeiului juridic indicat, ce constituia în opinia reclamantei izvorul obligaţiei pârâtului de a emite actul solicitat.
Totodată, în absenţa unor dispoziţii legale incidente în cauză, care să instituie obligaţia unei anumite conduite din partea pârâtei, a apreciat că aceasta nu poate fi obţinută prin forţa coercitivă a unei hotărâri judecătoreşti, nici direct, nici indirect.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta T.M., întemiendu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea în totalitate a hotărârii recurate, iar pe fond, admiterea acţiunii.
Recurenta consideră că instanţa de judecată şi-a încălcat rolul activ, principiu fundamental care conduce la aflarea adevărului şi în consecinţă la pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale, ceea ce presupune că judecătorul este în drept să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt şi de drept.
În opinia recurentei, cererea introductivă a fost greşit calificată, ea trebuind să fie rezolvată conform art. 84 C. proc. civ., adică ţinând cont de pretenţiile solicitate, de scopul şi finalitatea ei. Instanţa trebuia să observe că a acţionat nu în calitate de reprezentant al societăţii radiate, ci în nume propriu şi a urmărit prin demersul judiciar un interes propriu distinct.
Susţine că un alt aspect greşit soluţionat de către instanţa de judecată este dat de conflictul legilor în timp, astfel, la data radierii SC C.I.E. SRL, art. 7 din Legea 314/2001 prevedea ca bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acestora din Registrul Comerţului, le sunt aplicabile prevederile art. 477 C. civ. Ulterior însă, prin modificări repetate, inclusiv prin Legea 360 din 21 septembrie 2006, Legea 441 din 21 septembrie 2006 şi-a modificat articolul mai sus menţionat stabilindu-se că bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului revin asociaţilor.
Arată că ceea ce trebuie examinat în cauză, printre altele, este şi faptul de a stabili dacă există sau nu un conflict de legi în timp, în ipoteza în care s-ar accepta că nu ne aflăm în prezenţa unui conflict de legi în timp ar avea aplicabilitate norma juridică în reglementarea veche, iar dacă s-ar aprecia că există un conflict de legi în timp, în cauză trebuie determinată legea aplicabilă.
Mai arată că, în speţă, situaţia juridică a bunului litigios, respectiv a apartamentului proprietatea persoanei juridice, a rămas incertă din momentul radierii societăţii comerciale din Registrul Comerţului, neexistând un act sau un fapt juridic care să dovedească preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului.
Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Din examinarea criticilor exprimate în recurs, în raport de actele dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente speţei, se constată următoarele:
Ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză au dat relevanţă juridică principiului neretroactivităţii legii, apreciind că dizolvarea şi radierea unei societăţi comerciale, precum şi efectele acestora asupra patrimoniului social al societăţii nu pot fi guvernate decât de legile aflate în vigoare la data desfiinţării societăţii, neputând fi aplicate retroactiv dispoziţiile unei legi ulterioare.
Or, în speţă, se observă că s-ar fi impus ca, într-adevăr, aşa cum întemeiat susţine recurenta, instanţa de judecată să-şi exercite rolul activ, având în vedere că din momentul radierii societăţii comerciale situaţia juridică a bunului în discuţie a rămas incertă, neexistând un act sau fapt juridic care să dovedească preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului, în acord cu dispoziţiile art. 4 din OG nr. 14/2007.
Neexistând o manifestare de voinţă în acest sens, statul neacţionând pentru definitivarea situaţiei juridice a bunului apreciat ca abandonat potrivit textului de lege iniţial, respectiv art. 7 din Legea nr. 314/2001, era necesar ca instanţa să aibă în vedere şi posibila intervenţie a unei legi noi cu dispoziţii legale diferite faţă de cele în vigoare la momentul calificării bunului ca fiind abandonat, - ceea ce s-a şi întâmplat prin apariţia Legii nr. 360/2006, potrivit căreia vocaţia proprietăţii aparţine asociaţilor, fiind suprimat dreptul statului de a-şi manifesta dorinţa în sensul apropierii bunurilor.
Trebuia avut în vedere, cu alte cuvinte, conflictul de legi apărut în timp şi desluşit efectul legii noi asupra situaţiei ivite anterior.
Aceasta cu atât mai mult cu cât şi Curtea Constituţională, prin mai multe decizii pronunţate, a constatat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.
Astfel fiind, apreciind că se impune reanalizarea probatoriului administrat şi eventual completarea acestuia, având în vedere că din actele dosarului nu rezultă că s-a stabilit exact situaţia juridică actuală a bunului imobil, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, - ocazie cu care instanţa va lua în considerare şi prevederile deciziilor Curţii Constituţionale, aşa cum au fost acestea mai sus evocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva Deciziei comerciale nr. 383 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1464/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1713/2011. Comercial → |
|---|
