ICCJ. Decizia nr. 1395/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1395/2011
Dosar nr. 9083/30/2007
Şedinţa publică de la 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 decembrie 2007, reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara au solicitat în contradictoriu cu pârâta SCB. SRL să se dispună obligarea acesteia la plata sumei totale de 547.093 lei cu titlu de chirie restantă, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, în baza Ordinului de repartiţie nr. 839 din 2 septembrie 1999 s-a atribuit spre închiriere spaţiul cu altă destinaţie decât cea de locuinţă în suprafaţă de 368,69 mp, înscris în C.F. 155 Timişoara, nr. top 414 către pârâta SCB. SRL; că, potrivit clauzelor contractuale respectiv la art. 4 alin. (2) s-a prevăzut posibilitatea reactualizării chiriei pe toată durata contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, procedându-se astfel şi în cazul pârâtei care a refuzat plata chiriei majorate, termenul de scadenţă fiind 1 ianuarie 2005, faţă de care reclamanţii au calculat penalităţi şi majorări de întârziere.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la prevederile art. 3 alin. (1), art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune al reclamanţilor putând fi valorificat în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune iar în cazul prestaţiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripţie deosebită. Consideră că acest drept a fost deja îndeplinit încă din anul 2003, termen care nu poate fi supus suspendării sau întreruperii, reclamanţii nefăcând dovada existenţei unor astfel de situaţii. Totodată s-a invocat şi excepţia lipsei procedurii prealabile de conciliere directă potrivit art. 720 indice 1 C. proc. civ., adresele şi somaţiile la care fac referire reclamanţii nu au ajuns niciodată în posesia pârâtei fiind întocmite pro causa.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ,prin sentinţa nr. 648 din 1 iunie 2010 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea ca prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond analizând cu prioritate excepţiile invocate, prin prisma dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. care fac de prisos cercetarea cauzei în fondul său, instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii, dovada efectuării concilierii directe prevăzută de art. 720 indice 1 C. proc. civ. fiind depusă la dosar (Adresa nr. SC 2007 â€" 7572 din 30 aprilie 2007).
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune va fi admisă motivat de faptul că, şi în situaţia în care Decizia civilă nr. 471/2002 a Curţii de Apel Timişoara ar fi întrerupt cursul prescripţiei, din nota de calcul al pretenţiilor existentă la fila 7 dosar rezultă că, s-a solicitat chiria restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 â€" 28 februarie 2003, astfel că, fie termenul de 3 ani, fie cel de 5 ani sunt în ambele variante prescrise, acţiunea fiind înregistrată la data de 3 noiembrie 2008, dar varianta corectă este aceea că, în speţă se aplică termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) din OG nr. 92/2003, aspect juridic tranşat definitiv de către instanţa supremă.
Răspunzând criticilor formulate de reclamantă prin cererea de apel, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr. 155 din 11 octombrie 2010 a respins apelul ca nefondat.
În fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut că pretenţiile solicitate, derivând dintr-un raport de drept privat, nu reprezintă creanţe bugetare pentru a fi aplicabile dispoziţiile Codului fiscal şi respectiv termenul general de prescripţie de cinci ani. Împrejurarea că sumele de bani datorate în temeiul contractului de închiriere devin venituri la bugetul local şi sunt considerate venituri bugetare, nu prezintă relevanţă sub aspectul calificării naturii lor, câtă vreme, astfel cum s-a menţionat, izvorăsc dintr-un raport de drept privat.
Prin urmare, normele aplicabile în materie de prescripţie extinctivă sunt cele stabilite prin art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani, al cărui calcul a fost corect determinat de către instanţă, în considerarea perioadei în care aplicarea HCL nr. 42/2000 a fost suspendată, cu consecinţa că termenul general de prescripţie a început să curgă de la 1 octombrie 2002 şi s-a sfârşit la data de 1 octombrie 2005 pentru diferenţele neachitate până la acest termen, iar pentru cele ulterioare, dat fiind caracterul succesiv al prestaţiilor, termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract şi s-a sfârşit la expirarea duratei de trei ani de la scadenţa fiecărei chirii lunare.
În acest context, este eronată susţinerea apelanţilor în sensul că a început un nou termen de prescripţie la data de 1 octombrie 2005, pentru că prin HCL nr. 13/2004, s-a stabilit această dată ca fiind momentul de la care pot fi încasate penalităţile şi majorările de întârziere, fără a se modifica însă data scadenţei obligaţiilor de plată, astfel cum au fost stabilite prin art. 5 alin. (1) din contractul de închiriere.
Aşa fiind, prin înregistrarea acţiunii la data de 13 decembrie 2007, pentru pretenţii aferente perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, s-a depăşit în mod evident termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Dat fiind faptul că s-a prescris dreptul la acţiune pentru debitul principal, acelaşi regim este aplicabil şi în privinţa sumelor solicitate cu titlul de majorări şi penalităţi de întârziere, care au caracter accesoriu în sensul art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Municipiul Timişoarareprezentat prin Primar, Primăria Municipiului şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa a reţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la prevederile art. 3 alin. (1), art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, necatalogând în mod corect creanţele solicitate de instituţie. S-a menţionat faptul că, în categoria obligaţiilor fiscale locale nu intră numai impozitele, taxele şi contribuţiile la bugetul local ci şi orice alte sume ce se constituie venituri la bugetul local, chiriile datorate în baza unei hotărâri a consiliului local făcând parte din categoria creanţelor bugetare, conform art. 28 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în speţă nu subzistă, fiind aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanţe bugetare.
De asemenea, recurenta susţine că în speţă termenul prescripţiei a fost întrerupt, urmare faptului că HCLMT nr. 42/2000 a fost contestată în instanţă, iar termenul scadent de plată a diferenţelor reprezentând chirie stabilită potrivit acestui act administrativ, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31 decembrie 2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferenţe, fără a se calcula majorări şi penalităţi de întârziere.
Recursul este nefondat.
Pretenţiile solicitate de către reclamante nu au natura unei creanţe fiscale. Raportul de drept material fiscal este un raport de subordonare şi nu un raport juridic civil în care părţile să fie situate pe poziţie de egalitate cum este cel din speţa de faţă deoarece prezentul contract de locaţiune este guvernat de dispoziţiile legii civile/comerciale şi nu de prevederile Codului fiscal.
În recursul formulat se face referire la prevederile OG nr. 45/2003, or, prevederile mai sus menţionate nu se refera la finanţele publice locale. Şi în măsura în care ar fi vorba despre OUG nr. 45/2003, aceste prevederi au fost abrogate de Legea nr. 273/2006, încă de la data de 18 iulie 2006.
Nu trebuie confundată în acest sens, noţiunea de venituri bugetare cu un caracter fiscal, cum sunt taxele, impozitele cu alte venituri bugetare însă cu un caracter nefiscal, cum sunt veniturile din închirieri. Decretul-lege nr. 167/1958 prevede la art. 3 alin. (1), art. 7 şi art. 12 ca dreptul la acţiune pentru valorificarea unui drept de creanţă, cum este şi dreptul locatorului de a solicita chiriaşului plata chiriei, se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, iar în cazul prestaţiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Recurentele confundă natura juridică a sancţiunilor contractuale stabilite într-o convenţie comercială, în cazul de faţă contractul existent între părţi, cu cele stabilite printr-o lege sau un alt act normativ, neobservând că aceste accesorii nu au cuantumul reglementat pentru creanţele fiscale accesorii omonime.
Noţiuni de majorări de întârziere folosită vis-a-vis de un contract de drept privat cum este şi contractul de faţă, care are natura juridică a unei clauze penale nu se identifica cu noţiunea de majorări de întârziere prevăzută de Codul de procedură fiscală ca desemnând accesorii ale unei creanţe fiscale.
În cazul de faţă este creanţă bugetară nefiscală, iar art. 1 alin. (1) din OUG nr. 92/2003 dispune: prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.
Totodată, recurentele nu observa că având o pretinsă creanţă bugetară stabilită printr-un contract comercial, care prevede o clauză penală pentru întârzierea în executarea obligaţiilor, nu mai poate aplica şi o sancţiune administrativ-fiscală, în cazul de faţă fiind vorba de penalităţile de întârziere, acestea fiind aplicabile numai în cazul în care s-ar fi aplicat dobânzile, respective, majorările de întârziere fiscale.
Se va înlătura susţinerea că nu se aplică în speţă Decretul-lege nr. 167/1958 precizând că impozitele şi taxele datorate statului precum şi primele asigurări prin efectul legii, rămân supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţiile din legile speciale. În cazul de faţă, sumele solicitate nu se încadrează nici în categoria impozitelor şi nici în cea a taxelor datorate statului, deoarece sumele solicitate sunt diferenţe aferente chiriei ce trebuiau plătite în temeiul contractului de închiriere.
Veniturile provenite din închirierea bunurilor municipiilor constituie venituri bugetare conform anexei nr. 1 Cap. II pct. 10 lit. e) al OUG nr. 45/2003, dar acestea nu se încadrează în categoria creanţelor fiscale, aşa cum sunt definite în art. 21 C. proCod Fiscal şi nu fac obiectul procedurii speciale de recuperare prevăzute de acest act normativ, fapt recunoscut implicit de către reclamante în momentul formulării petitului acţiunii în pretenţii conform procedurii de drept comun.
De asemenea recurentele fac vorbire de faptul că termenul de prescripţie a fost întrerupt, prin introducerea unei acţiuni în instanţă de către Asociaţia Patronilor din Comerţ, Alimentaţie publică şi Turism, fără să observe faptul că intimata nu a fost parte în acel dosar. Ca atare nu poate fi apreciat că acest termen de prescripţie a fost întrerupt faţă de subscrisă.
Faţă de cele arătate, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 155/A din 11 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţiacomercială.
Obligă în solidar recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 5828 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte SCB. SRL Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1390/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1396/2011. Comercial → |
|---|
