ICCJ. Decizia nr. 1503/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1503/2011
Dosar nr. 3603/85/2009
Şedinţa publică de la 7 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta SC P.S. SA Mediaş prin administrator judiciar B.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestora la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în Mediaş.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că societatea a fost privatizată în baza Legii nr. 58/1991, conform contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 28 din 7 februarie 1995 încheiat cu Fondul Proprietatea de Stat, iar în urma încheierii acestui contract, vânzătorul a transferat proprietatea asupra acţiunilor, iar reclamanta a achitat preţul acestora. O dată cu vânzarea acţiunilor, a fost transferată proprietatea asupra terenurilor şi clădirilor înscrise în anexa 1 la contract. Ulterior, fostul proprietar al imobilului şi-a redobândit dreptul de proprietate asupra acestuia, imobilul ieşind din patrimoniul reclamantei, în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În raport de acestea, reclamanta susţine că pârâtele trebuie să răspundă pentru evicţiune, respectiv să despăgubească reclamanta cu contravaloarea imobilului în cauză.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1336 C. civ., OUG nr. 88/1997 şi Legea nr. 137/2002.
Pârâta A.V.A.S. Bucureşti a invocat excepţia lipsa concilierii directe, excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, asupra cărora tribunalul s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 2 februarie 2010, în sensul respingerii acestora ca neîntemeiate.
Pârâtul Statul Român prin Direcţia Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat tardivitatea introducerii acţiunii, respinsă de către instanţă ca neîntemeiată.
Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa comercială nr. 953/C din 18 mai 2010 a admis acţiunea formulată de reclamantă, şi a obligat pârâţii la plata sumei de 460.643 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilului restituit foştilor proprietari.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 7500/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia 1743/A/2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a restituit fostului proprietar imobilul situat în Mediaş, care a devenit proprietatea reclamantei odată cu vânzarea acţiunilor de către pârâta A.V.A.S Bucureşti. În această situaţie, devin aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G nr. 88/1997, deoarece contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, dispoziţii de care beneficiază de reclamanta. Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale Codului Civil, respectiv art. 1337 care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială, precum şi cu dispoziţiile art. 6.3 din contract.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea de circulaţie a bunului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza de specialitate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta A.V.A.S Bucureşti şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a arătat că acţiunea reclamantei este tardivă, inadmisibilă, netemeinică şi nelegală, dreptul reclamantei fiind prescris. În speţă nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege, respectiv solicitarea expresă adresată instituţiei publice implicată în privatizare, pentru acordarea despăgubirilor, refuzul instituţiei publice implicată în privatizare, în speţă A.V.A.S de a da curs solicitării.
Pârâta A.V.A.S Bucureşti a reiterat excepţia lipsei procedurii concilierii directe, acţiunea fiind netimbrată şi tardiv introdusă în raport de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, art. 3228 din OUG nr. 88/1999 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Prejudiciul trebuie limitat la valoarea contabilă a acestor bunuri şi nu la valoarea de piaţă. De asemenea, din această valoare, se cuvin despăgubiri în cuantum de 42 % , întrucât A.V.A.S prin contractul de vânzare cumpărare a vândut acţiuni în cuantum de 42% din capitalul social al SC P.S. SA.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, prin Decizia comercială nr. 112/A din 15 octombrie 2010 a respins ca nefondate ambele apeluri ale pârâtelor.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării acţiunii şi apelului, Curtea a reţinut că reclamanta este o societate comercială în reorganizare, care se supune Legii nr. 85/2006, acţiunea intrând sub incidenţa art. 77 din legea sus evocată.
Excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, Curtea a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât societatea reclamantă nu este supusă procedurii falimentului, fiind deschisă procedura reorganizării societăţii, nefiind ridicat dreptul de administrare al debitoarei, administratorul judiciar având atribuţii de coordonare şi verificare a activităţii societăţii.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Curtea a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Interesul reclamantei în promovarea acţiunii în despăgubire s-a născut la data când a pierdut posesia şi folosinţa imobilelor, respectiv în aprilie 2009.
Criticile privind întinderea despăgubirii au fost respinse ca nefondate, constatând că dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 rămân în vigoare pentru contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002. În speţă, contractul a fost încheiat la data de 7 februarie 1995, iar în raport de această dată despăgubirea se stabileşte potrivit dreptului comun.
Apărarea pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice privind lipsa calităţii procesuale pasive a fost înlăturată, întrucât Statul are obligaţia de a garanta îndeplinirea de către A.V.A.S a obligaţiei de despăgubire.
Curtea a constatat, de asemenea, că obligaţia Ministerului Finanţelor Publice este subsidiară celei a A.V.A.S, neoperând solidaritatea între pârâte în îndeplinirea obligaţiei de despăgubire.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul D.G.F.P. Sibiu în numele şi pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca fiind tardiv introdusă, inadmisibilă şi nelegală.
Recurenta nu a încadrat în drept recursul formulat.
Prin criticile formulate, recurenta a susţinut că acţiunea reclamantei a fost tardiv formulată, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la speţa de faţă în care termenul de prescripţie a început să curgă la data de 30 septembrie 2005, dată la care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 7500 din 30 septembrie 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, termenul de 3 ani fiind împlinit la data de 30 septembrie 2008, acţiunea fiind formulată peste termenul legal.
Susţine că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că termenul de prescripţie a început să curgă de la data pierderii posesiei şi folosinţei în aprilie 2009, când hotărârea sus menţionată a fost pusă în aplicare.
Pe fondul cauzei, apreciază că acţiunea reclamantei este nelegală, deoarece Statul Român garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute de art. 324 din OUG nr. 88/1997, însă în speţa de faţă această garanţie nu poate opera întrucât nu sunt întrunite condiţiile speciale prevăzute expres de lege şi anume: solicitarea adresată instituţiei publice implicată în privatizare pentru acordarea despăgubirilor stabilite, dovada dreptului de proprietate de către reclamantă, refuzul A.V.A.S de a da curs solicitării reclamantei.
În final, recurenta arată că pârâta A.V.A.S a primit imobilul în litigiu de la Statul Român cu titlu gratuit, acesta nefiind cuprins în lista anexă a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, deci imobilul nu a fost niciodată proprietatea reclamantei, aceasta având numai dreptul de folosinţă gratuită.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente :
Prealabil examinării criticilor recurentei, Înalta Curte în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că deşi recurenta nu a încadrat în drept motivele invocate conform dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., acestea se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate în consecinţă.
Prima critică din recurs se referă la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocându-se faptul că termenul general de prescripţie prevăzut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data pronunţării deciziei nr. 7500 din 30 septembrie 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu.
Această excepţie a fost în mod legal soluţionată de către cele două instanţe în sensul respingerii ei.
Art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare nu prevede un termen de prescripţie special pentru introducerea acţiunilor prevăzute de acest text de lege, fiind aplicabile prevederile dreptului comun cu privire la termenul de prescripţie. Termenul de prescripţie este cel de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi curge de la data naşterii dreptului la acţiune al reclamantei, adică de la data la care terenul a ieşit din patrimoniul reclamantei prin restituirea fostului proprietar.
Prin Decizia nr. 7500 din 30 septembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu şi a fost pusă în executare în aprilie 2009 (fila 27 dosar fond), astfel că acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.
Faţă de data introducerii pe rolul tribunalului a cererii de chemare în judecată, respectiv 23 octombrie 2010, se constată că acţiunea este formulată în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, nefiind întemeiate susţinerile pârâtei cu privire la prescrierea dreptului la acţiune al reclamantei şi la tardivitatea introducerii acţiunii.
Nici cea de-a doua critică formulată de pârâtă nu este fondată.
Prin intermediul acestei critici, pârâta reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Soluţionarea acestei excepţii nu este susceptibilă de critică, aceasta fiind în mod legal respinsă, obligaţia de garantare a pârâtei rezultând din dispoziţiile art. 324 alin. (6) din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Sibiu pentru Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei comerciale nr. 112/A din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1502/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1505/2011. Comercial → |
|---|
