ICCJ. Decizia nr. 1510/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1510/2011
Dosar nr. 85/1/2011
Şedinţa publică de la 7 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 209 din 22 februarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 3005/30/2009, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiş, secţia comercială, a respins excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA, reprezentată de Primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA în contradictoriu cu pârâta SC B. & C. SRL.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 131.064 lei, reprezentând penalităţi calculate conform HCL nr. 42/2000 calculate pentru perioada 01 ianuarie 2001 â€" 28 februarie 2003 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 până la data plăţii; reclamanţii au arătat că potrivit contractului de închiriere încheiat cu pârâta pentru un spaţiu comercial, chiria lunară urma să fie actualizată conform hotărârilor Consiliului Local, o asemenea modificare intervenind prin HCL nr. 42/2000. Judecătorul fondului a apreciat natura comercială a litigiului, nefiind dovedit că spaţiul închiriat făcea parte din domeniul publica al unităţii administrativ teritoriale. În ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtă, judecătorul a reţinut că procedura prealabilă impusă de art. 7201 C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod rigid, fiind obligatoriu doar ca reclamantul să aducă la cunoştinţa pârâtului pretenţiile sale şi temeiul acestora. În acest context, a apreciat că s-a realizat procedura de conciliere prealabilă, conform înscrisurilor depuse la dosar.
Judecătorul a apreciat temeinicia excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, pentru următoarele considerente: pretenţiile reclamantei s-au limitat la perioada 01 ianuarie 2001 â€" 28 februarie 2003, în condiţiile în care raportul juridic dintre părţi nu se înscrie în sfera creanţelor fiscale, veniturile rezultate din închiriere neavând regimul acestor creanţe, chiar dacă sumele obţinute sunt vărsate la bugetul local. În acest context, raportat şi la prevederile Decretului nr. 167/1958, judecătorul a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil raporturilor dintre părţi este cel de 3 ani, acţiunea reclamantei fiind introdusă după expirarea acestui termen (calculat prin raportare la perioada asupra căruia este imputat debitul solicitat prin acţiune).
Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA, reprezentată de Primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, care au solicitat admiterea apelului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile lor vizând greşita soluţionare a cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care a intervenit o cauză de suspendare a cursului prescripţiei prin atacarea în contencios administrativ a HCL nr. 42/2000; reclamanta a mai invocat şi întreruperea cursului prescripţiei prin plăţile efectuate de pârâtă.
Prin Decizia civilă nr. 167 din 19 octombrie 2010, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, cu următoarele considerente: a înlăturat apărarea reclamantei vizând caracterul de creanţă bugetară al veniturilor realizate din închirierea bunurilor aflate în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, reţinând că în mod legal şi temeinic a apreciat judecătorul fondului cu privire la natura raporturilor juridice dintre părţi în sensul unor raporturi de drept privat â€" ca relaţie comercială, întemeiată pe contractul de închiriere. A apreciat în acest context că în mod legal şi temeinic s-a stabilit că termenul de prescripţie aplicabil în raporturile dintre părţi este cel general de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958, iar nu cel special pentru creanţele bugetare, prevăzut de Codul de procedură fiscală.
Completul de apel a reţinut, totodată că potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, când este vorba de prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită. Raportat la această prevedere legală şi ţinând seama de perioada suspendării termenului de prescripţie în timpul soluţionării acţiunii în contencios administrativ, judecătorii apelului au apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 28 februarie 2003, fiind împlinit la data de 28 februarie 2006.
Judecătorii apelului au înlăturat apărarea reclamanţilor privind o prorogare a calculării penalităţilor (adoptată printr-o altă hotărâre a Consiliului Local, prin care s-a stabilit această derogare în condiţiile în care se efectuează plata chiriei majorate până la un anumit termen), apreciind că nu se poate lăsa la latitudinea uneia dintre părţi momentul începerii termenului de prescripţie, acest mod eludând însuşi scopul pentru care au fost edictate normele legale în această materie.
Judecătorii apelului au mai precizat că şi dacă s-ar aprecia că a intervenit o asemenea prorogare prin hotărârea Consiliului Local, termenul de prescripţie ar fi împlinit la data introducerii acţiunii (5 mai 2009), el expirând la data de 31 decembrie 2007.
Decizia de apel a fost recurată de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA, reprezentată de Primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, aceştia solicitând în principal casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, respingerea excepţiei prescripţiei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile reclamanţilor, subsumate prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au vizat nelegala soluţionare a cauzei prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului material al acţiune, atât din perspectiva neanalizării criticii sale vizând întreruperea cursului prescripţiei prin plăţile efectuate de pârâtă, cât şi din perspectiva neobservării perioadei diferite pentru care s-au calculat accesoriile la debitul principal, majorările de întârziere fiind calculate de la data de 01 ianuarie 2005. De asemenea, reclamanţii au reiterat apărările invocate şi în faţa completului de apel referitoare la suspendarea cursului prescripţiei prin atacarea hotărârii Consiliului Local în contencios administrativ, la faptul că pârâta şi-a însuşit fără obiecţiuni clauza contractuală referitoare la reactualizarea chiriei prin hotărâri al Consiliului Local, la prorogarea termenului de plată al accesoriilor, în condiţiile achitării chiriei majorate până la un anumit termen.
Deşi legal citată, pârâta nu a depus întâmpinare la dosar, apărătorul acesteia formulând doar concluzii orale în faţa completului de apel.
Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală, pârâta depunând doar un set de decizii, cu titlu de practică judiciară.
Analizându-se legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor formulate, se apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente: criticile reclamanţilor în faţa completul de apel au vizat, pe lângă aspectele legate de suspendarea termenului de prescripţie prin atacarea hotărârii consiliului local în contencios administrativ şi de prorogarea începerii calculării accesoriilor la chirie printr-o altă hotărâre a Consiliului Local, şi faptul întreruperii termenului de prescripţie prin plăţile efectuate de pârâtă. Din analiza considerentelor expuse de judecătorii apelului nu rezultă că aceştia au verificat şi aspectul legat de întreruperea termenului de prescripţie prin plăţile efectuate de pârâtă. În acest context, soluţia pronunţată în apel şi care a vizat exclusiv modalitatea de soluţionare a cauzei în baza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală, judecătorii apelului nepronunţându-se cu privire la toate criticile reclamanţilor.
În consecinţă, în raport de prevederile art. 304 pct. 7, coroborat cu art. 312 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ. (modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi), Decizia de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului. În rejudecare, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., judecătorii apelului au obligaţia de a administra probe noi din care să rezulte plăţile efectuate de pârâtă, urmând ca din analiza acestui probatoriu să stabilească dacă a intervenit sau nu o întrerupere a cursului prescripţiei, aşa cum susţin reclamanţii. În măsura în care probatoriul nu este edificator, judecătorii apelului, în condiţiile în care apreciază că se impune, pot dispune şi efectuarea unei expertize de specialitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 167 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1414/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1841/2011. Comercial → |
|---|
