ICCJ. Decizia nr. 1848/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1848/2011
Dosar nr. 28125/3/2008
Şedinţa publică de la 12 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 12.067 din 11 noiembrie 2008 a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârât prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC D.T.Z.E.C. SRL Bucureşti şi pe pârâtul M.S.L. domiciliat în oraş Eforie localitatea Eforie Nord judeţul Constanţa în favoarea Tribunalului Constanţa, cu motivarea că în contractul de intermediere ce constituie obiectul prezentului litigiu nu se menţionează locul încheierii contractului şi nici locul unde se va face plata, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., instanţa competentă fiind cea de la domiciliul pârâtului.
Tribunalul Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 2749/COM din 4 mai 2010 a admis în parte acţiunea reclamantei SC D.T.Z.E.C. SRL în contradictoriu cu pârâtul M.S.L., în sensul că a obligat pârâtul către reclamantă la plata comisionului de 2% inclusiv TVA calculat asupra preţului de 385.000 Euro aferent apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti sector 1 având număr cadastral 17886/4 înscris în Cartea Funciară nr. 44329 a localităţii Bucureşti sector 1.
A fost respinsă ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata comisionului aferent garajului nr. 11 precum şi cererea la plata sumei de 85.952,22 lei reprezentând daune contractuale.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de intermediere nr. CD02 din 19 martie 2007, atât reclamanta cât şi pârâtul reclamând neîndeplinirea de către partea adversă a obligaţiilor asumate în temeiul art. 942 şi art. 969 C. civ., astfel interpretând în mod diferit clauzele şi efectele convenţiei.
Înţelegerea dintre părţi constituie un act juridic nenumit, nereglementat explicit de lege, ale cărui efecte trebuie cercetate prin corelarea tuturor clauzelor sale deficitare.
Din coroborarea art. 1 pct. 1 şi 2 din contract s-a reţinut că reclamanta, în calitatea de prestator, s-a obligat nu numai la propunerea în vederea cumpărării a imobilelor menţionate expres, ci şi la oferirea de asistenţă pentru vizionare, în timpul perioadei de negociere pentru stabilirea sumei de vânzare, concepţia, întocmirea şi legalizarea contractului între proprietar şi pârât.
În egală măsură, beneficiarul s-a obligat să plătească prestatorului comisionul menţionat în contract, în cazul în care cumpără una din variantele cuprinse în art. 1, asupra preţului negociat cu proprietarul.
A fost menţionată expres şi răspunderea beneficiarului la plata comisionului în cazul încheierii antecontractului/contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, cu distincţiile prevăzute la art. 4 pct. 2 din contract, sub sancţiunea plăţii daunelor în cuantumul inserat la art. 4 pct. 2.
S-a reţinut ca pertinentă apărarea pârâtului conform căreia datorează un comision de 2% inclusiv TVA, calculat asupra sumei de 385.000 Euro.
S-a avut în vedere şi bogata corespondenţă purtată între părţi, în care se pretindea iniţial, plata unui comision de 2%, erorile materiale efectuate de angajaţii reclamantei neputând fi imputate pârâtului, pentru care devin incidente dispoziţiile art. 983 C. civ. şi anume, când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
Plata daunelor contractuale, constând în dublul comisionului stabilit la pct. 1 a fost respinsă, obligaţia de plată fiind imprecisă şi interpretabilă, o veritabilă obligaţie afectată de modalitatea unei condiţii suspensive, de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare la notariat.
Reclamanta nu şi-a dat concursul pentru asistarea pârâtului în vederea finalizării actelor de vânzare-cumpărare, acestea fiind încheiate prin apelarea la concursul justiţiei, în cadrul acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. 16511/299/2007 al Tribunalului Bucureşti.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.S.L. împotriva sentinţei civile nr. 2749/COM din 4 mai 2010 şi a încheierii de şedinţă din 12 mai 2009 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, fiind preluate toate argumentele expuse anterior.
Instanţa de apel a apreciat că în ceea ce priveşte natura juridică a cauzei, obiectul litigiului vizează executarea contractului, care independent de calificarea ca fiind unul numit sau nenumit, nu ar putea avea o natură civilă în condiţiile în care este încheiat de o societate comercială în scopul desfăşurării activităţii ei comerciale.
Împotriva deciziei civile nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs pârâtul M.L.S. care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei date în fond, cu consecinţa respingerii şi a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata comisionului calculat asupra preţului apartamentului.
Cauza este de natură civilă şi faţă de valoarea cerută de reclamantă, sub 500.000 lei, competenţa revine judecătoriei, în baza art. 1 pct. 1 cu referire la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Chiar dacă una dintre părţi este societate comercială, calitatea de comerciant trebuie dată de săvârşirea actelor de comerţ enumerate în art. 3 C. com., în lipsa acestora aplicându-se dispoziţiile art. 4 C. com.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurentul-pârât, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au stabilit o corectă situaţie de fapt şi de drept, dovedind rol activ în aflarea adevărului, respectând în egală măsură părţilor dreptul la apărare şi accesul deplin la un proces echitabil, finalizând cu determinarea riguroasă a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc potrivit contractului de intermediere nr. CD02 din 19 martie 2007 având ca obiect dobândirea imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
Nu poate fi primită teza acreditată de recurentul-pârât potrivit căreia prezenta cauză este de natură civilă şi că ar atrage competenţa materială şi teritorială a Judecătoriei Constanţa, greşit fiind soluţionat litigiul de Tribunalul Constanţa, secţia comercială.
Reglementările cuprinse în art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. conduc la teza potrivit căreia procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este sau nu evaluabil în bani, raţione materie, sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale.
Codul comercial român în art. 3 stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică fapte de comerţ, prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ născându-se raporturi juridice reglementate în exclusivitate de legile comerciale.
În continuare, art. 4 C. com. expres arată că se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi operaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.
În final, art. 56 C. com. mai precizează că dacă un act este comercial, numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Doctrina şi jurisprudenţa, adoptând teza potrivit căreia enumerarea faptelor de comerţ, expusă anterior potrivit art. 3 C. com. are un caracter enunţiativ, se admite că pot fi considerate ca fapte de comerţ şi alte acte şi operaţiunii care nu se regăsesc în enumerarea acestui text.
Din expunerea şi coroborarea reglementărilor Codului comercial, rezultă că este consacrat sistemul obiectiv al dreptului comercial, completat cu un criteriu subiectiv, astfel că prin stabilirea faptelor de comerţ se ajunge la determinarea calităţii de comerciant şi implicit, la determinarea domeniului dreptului comercial.
Din verificarea întregii documentaţii existente la dosarul cauzei, rezultă că societatea reclamantă, în calitatea de prestator al contractului de intermediere şi-a îndeplinit parţial obligaţiile menţionate la art. 1 şi art. 2 din contract, prin aceea că a prezentat beneficiarului ofertele de imobile cu propunerile la acel moment, încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare sub semnătură privată care are determinat preţul vânzării şi asistarea la încheierea contractului de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1703 din 11 iunie 2007 de BNP M. şi S.
Din această perspectivă a fost primită şi apărarea pârâtului expusă în întâmpinarea depusă la instanţa de fond, cu referire la cuantumul comisionului şi anume că părţile au convenit asupra unui comision de 2% inclusiv TVA din preţul de achiziţie al imobilului, fapt atestat de înscrisurile şi corespondenţa anexată cererii.
Pentru aceste raţiuni urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.L.S. împotriva deciziei criticate, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.L.S. împotriva deciziei civile nr. 163/COM din 24 noiembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1843/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1853/2011. Comercial → |
|---|
