ICCJ. Decizia nr. 1577/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1577/2011
Dosar nr. 3281/112/2008
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa, la data de 31 ianuarie 2005, sub nr. 1139/2005, reclamanţii B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I. şi B.L.N. au chemat în judecată pârâta Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 250.000.000 lei, cu titlu de daune, sumă ce se compune din: 210.000.000 lei, reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe picior de circa 50-70 de ani, de pe o suprafaţă de 3,63 ha, aflată pe teritoriul administrativ al comunei Livezile, identificată în U.P.IV Cuşma u.a. 110A, pe care au încredinţat-o spre pază pe durată de un an, şi care a fost tăiată fără nici o formă legală în iarna şi primăvara târzie a anului 2002; 20.000.000 lei daune, reprezentând pierderi de creştere a masei lemnoase pe picior, ce urma să fie tăiată la data când pădurea ajungea la maturitate; obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000.000 lei, reprezentând cheltuielile de împădurire pe respectiva suprafaţă de teren, conform devizelor de lucrări, pe care nu le pot cuantifica actualmente sau obligarea acesteia la efectuarea lucrărilor de împădurire conform regulilor silvice în materie, pe cheltuiala sa, cu aplicarea prevederilor art. 580 ind. 3 C. proc. civ., dacă aceasta nu le efectuează într-un termen stabilit de instanţă; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată (timbrare, onorariu de expert tehnic, deplasare de la domiciliu la instanţă, onorarii de avocat, care vor fi precizate în cuantum pe fiecare componentă la ultima zi de înfăţişare.
La data de 14 mai 2008, reclamanţii M.M., B.F., B.R.I. şi B.L.N. au depus la dosar note de şedinţă, prin care au precizat acţiunea, în sensul de a obliga pârâta Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud la plata sumei de 195.038 lei, reprezentând despăgubiri, din care: 186.667 lei, contravaloarea pierderii de masă lemnoasă în cuantum de 3394 mc; 8371 lei, contravaloarea costului reîmpăduririi suprafeţei în litigiu. Cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 50.559.000 lei, reprezentând taxa de timbru, onorariu expert tehnic (ing. Petruţa), onorariu avocat, etc.
La data de 7 octombrie 2008, reclamanţii M.M., B.F., B.R.I. şi B.L.N. au depus la dosar note de şedinţă, prin care au precizat că acţiunea este întemeiată juridic pe răspunderea civilă delictuală, pe de o parte, cât şi pe răspunderea contractuală, pe de altă parte.
În ce priveşte natura litigiului, au arătat că Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud est atât un organ cu activitate administrativă, dar arc şi atribuţii comerciale, potrivit art. 3 C. com.; pe de altă parte, contractul încheiat cu reclamanţii are o natură comercială.
La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2008, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea cauzei, excepţie pe care a pus-o în discuţia părţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 3682/2008, pronunţată la data de 16 octombrie 2008, în Dosarul nr. 1139/190/2005 (număr în format vechi: 1139/RG/2005), judecătoria Bistriţa, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei, invocată de instanţă, din oficiu, şi a declinat competenta de soluţionare a acţiunii comerciale formulate de reclamanţii B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I. şi B.L.N., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Silvică Bistriţa-Năsăud, în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia comercială şi de contencios administrativ.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Raportat la obiectul material al contractului invocat de reclamanţi, respectiv, prestarea de către pârâtă a serviciilor de pază a terenurilor cu vegetaţie forestieră aflate în proprietatea privată a reclamanţilor, este vădit caracterul comercial al raporturilor juridice care iau naştere între părţi în temeiul acestuia, prestaţiile la care se obligă pârâta fiind calificate drept fapte obiective de comerţ, conform art. 3 pct. 5 C. com.
În acord cu prevederile art. 56 C. com., potrivit cu care „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, cât priveşte acest act, legii comerciale (..)”, instanţa a apreciat că, în cauză, litigiul dedus judecăţii are natură comercială, astfel încât competenţa de soluţionare urmează regulile statornicite de art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Astfel, conform criteriului valoric reglementat de aceste texte de lege, judecătoria este competentă a soluţiona procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare mai mică de 100.000 lei, peste această valoare competenţa de soluţionare revenind tribunalului.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 decembrie 2008, sub nr. 3281/112/2008.
Prin sentinţa comercială nr. 102/2009, pronunţată la data de 24 februarie 2009, în Dosarul nr. 3281/112/2008, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea precizată a reclamanţilor B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I., B.L.N., în calitate de moştenitori legali ai lui B.V., decedat la 6 ianuarie 2004, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Silvică Bistriţa-Năsăud, pentru plata de daune, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Reclamanţii au cunoscut că, contractul de prestări servicii de pază din data de 23 ianuarie 2002, înregistrat la pârâtă sub nr. 637 din 29 ianuarie 2002, nu a intrat în vigoare, drept urmare s-au adresat Poliţiei, care a formulat răspunsul din adresa nr. 96/52 din 3 aprilie 2002.
Şi din ordonanţa nr. 588/P/2003, dată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa, rezultă că pădurea proprietatea reclamanţilor a fost tăiată ilegal încă din perioada ianuarie- februarie 2002, iar la data topirii stratului de zăpadă, când se putea efectua controlul de fond, contractul a rămas fără obiect, pădurea fiind tăiată în întregime.
Întrucât contractul a fost afectat de o condiţie suspensivă, de a cărei împlinire a depins perfectarea acestuia, şi întrucât procesul verbal de predare-primire nu s-a putut încheia, condiţia nu s-a împlinit, iar contractul nu a luat fiinţă (art. 1017 C. civ.).
Cu privire la achitarea sumei de 857.789 lei, s-a arătat că aceasta reprezintă o plată nedatorată, respectiv, o încasare necuvenită, întrucât serviciul nu a fost prestat şi, în consecinţă, pârâta s-a obligat a restitui această sumă.
Aşa cum rezultă din clauzele contractului de prestări- servicii încheiat la 23 ianuarie 2002, acesta a fost afectat de o condiţie suspensivă care nu s-a îndeplinit, această condiţie privind data intrării în vigoare a contractului, care era determinată de data încheierii procesului- verbal de predare- primire asupra suprafeţei de pădure. Procesul verbal nu s-a încheiat, deşi ambele părţi, potrivit art. 7 din contract, au convenit că predarea- primirea suprafeţei de pădure se va face după efectuarea unui control de fond, care să stabilească şi să marcheze toate cioatele rezultate în urma unor tăieri în delict şi să constate toate aspectele din pădurea proprietatea beneficiarului (a reclamanţilor), aspecte care vor fi înscrise în procesul- verbal de predare-primire, proces verbal care nu s-a mai încheiat şi, datorită din încheierea acestuia, contractul nu s-a perfectat legal între părţi şi nici nu a intrat în vigoare, tocmai datorită a neîndeplinirii acestei condiţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen, reclamanţii B.C., B.Ma., B.M., T.L., T.M., M.M., B.F., B.R.I., B.L.N., B.A..
La termenul de judecată din data de 17 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, a pus în discuţie recalificarea căii de atac ca fiind apelul, raportat la art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., în contextul obiectului pricinii deduse judecăţii- respectiv, pretenţii-, şi la valoarea acestuia, şi a recalificat calea de atac exercitată de reclamanţi din recurs în apel, urmând a se relua cauza în compunere de doi judecători.
Prin decizia civilă nr. 126, pronunţată la data de 6 octombrie 2010, în dosarul nr. 3281/112/2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de cntencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de reclamanţii B.C., B.Ma., B.M., T.L., moştenitori ai defunctului B.M., precum şi apelurile declarate de T.M., M.M., B.F., B.R.I., B.L.N., B.A. împotriva sentinţei comerciale nr. 102 din 27 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în Dosar nr. 3281/112/2009, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţi împotriva pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Bistriţa-Năsăud, şi a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamanţilor, a sumei de 195.038 lei, despăgubiri; a obligat intimata la plata, în favoarea apelanţilor, a sumei de 7.851,9 lei, cheltuieli de judecată la fond, şi 9.568,45 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Pornind de la regulile de interpretare a convenţiilor, consacrate în Secţiunea III a Codului Civil, art. 977-985, şi, respectiv, art. 982 C. civ., care statuează asupra faptului că „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”, în acest sens, prezentând o deosebită relevanţă data încheierii contractului, 23 ianuarie 2002, data înregistrării lui la prestator, 29 ianuarie 2002, data menţionată în contract ca fiind data intrării în vigoare -29 ianuarie 2002, modalitatea de plată a preţului -semestrial, prima rată, achitată anticipat, iar a doua, cu scadenţă la 10 iulie anul curent (2002), Curtea a considerat că, toate aceste clauze, cât şi cele stipulate la art. 2 din contract, interpretate unele prin altele, conduc la concluzia că acordul de voinţă al părţilor a produs efecte juridice începând cu 29 ianuarie 2002.
Clauza menţionată la art. 10, referitoare la intrarea în vigoare a contractului la data semnării procesului verbal de predare-primire, a apreciat Curtea că nu poate fi analizată ca incluzând o condiţie suspensivă, potrivit art. 1017 C. civ., deoarece, în cazul reclamanţilor, nu este vorba de un eveniment viitor şi nesigur, predarea- primirea suprafeţei de pădure consdtuind un fapt cert şi neechivoc, şi nu se poate vorbi despre o suspendare a angajamentului uneia dintre părţi -prestator, concomitent cu exigibilitatea angajamentului beneficiarilor-plata primei rate.
Sub acest aspect, Curtea nu a împărtăşit nici poziţia exprimată de către reclamanţi, cu privire la existenţa unei condiţii potestative simple din partea prestatorului, potrivit art. 1066 C. civ.
Procesul verbal de predare-primire trebuia întocmit în prezenţa beneficiarului, a pădurarului şi a şefului de ocol, astfel încât nu poate fi acreditată ideea că realizarea aşa-zisei condiţii depindea exclusiv de voinţa celui care s-a obligat. Cel mult, contractul încheiat între părţi poate fi afectat de un termen cert suspensiv, eveniment viitor şi sigur, beneficiu din care, însă, prestatorul este decăzut.
Interpretând voinţa părţilor, materializată în contractul încheiat, Curtea a constatat că, de la data încheierii contractului, 23 ianuarie 2002, si până la data intrării sale în vigoare, 29 ianuarie 2002, Direcţia Silvică Bistriţa avea la dispoziţie 6 zile pentru primirea suprafeţei de pădure proprietatea reclamanţilor, şi, prin urmare, contractul de prestări servicii de pază în discuţie a intrat in vigoare la termenul stabilit de comun acord prin art. 2, respectiv, la data de 29 ianuarie 2002.
S-a reţinut că, ideea acreditată de către pârâtă, potrivit căreia, la 1 februarie 2002, întreaga pădure aparţinând reclamanţilor fusese deja tăiată, nu este confirmată de probele dosarului, respectiv: procesul verbal de cercetare la faţa locului, întocmit de reprezentanţii Postului de Poliţie Livezile, la data de 01 februarie 2002, în prezenţa martorilor J.V. şi B.Ca., pădurar, precum şi în prezenţa proprietarilor B.M. şi B.I.; răspunsul dat Postului de Poliţie Livezile, în 26 martie 2003, de către Ocolul Silvic Livezile, si depoziţia martorului B.Ca..
Prin urmare, controlul de fond s-ar fi putut realiza, în aceleaşi condiţii, şi în luna ianuarie, în ciuda unui eventual strat de zăpadă, cu atât mai mult cu cât, ulterior, s-a constatat de către experţi că tăierea arborilor s-a făcut la 0,7-1 metru de sol, astfel că numărarea cioatelor nu ar fi fost imposibilă.
Instanţa de apel a mai reţinut că suma achitată de către reclamanţi reprezintă contravaloarea prestaţiei pe care Direcţia Silvică Bistriţa trebuia să o realizeze în favoarea acestora, în cazul reclamanţilor, plata sumei pentru prestările de servicii de pază nefiind făcută din eroare, aşa cum prevede arc. 1092 C. civ., ci în temei contractual. Reţinând culpa contractuală a pârâtei, Curtea a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 969 C. civ., aceasta trebuie să suporte prejudiciul cauzat reclamanţilor ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate, şi, dat fiind principiul disponibilităţii, s-a constatat că reclamanţii şi-au precizat pretenţiile, raportat la prima lucrare efectuată în cauză de către expert Pctruţa loan.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud, solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a deciziei atacate, şi, pe cale de consecinţă, rejudecând cauza în fond, respingerea acţiunii prin care s-a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri.
În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 si pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud a invocat, în esenţă, următoarele motive:
1. În motivarea deciziei atacate, instanţa a pornit de la regulile de interpretare a convenţiilor, consacrate în Secţiunea a IlI-a a Codului Civil, art. 977-985, pe care, însă, în opinia recurentei-pârâte, le-a interpretat în mod total eronat, şi nicidecum în concordanţă cu acordul real de voinţă al părţilor.
Susţine recurenta-pârâtă că, această interpretare a clauzelor contractuale nu este în acord cu voinţa părţilor, deoarece atât aceasta, cât şi intimaţii, cunoşteau dispoziţiile art. 10 din O.G. nr. 15/1988 privind aprobarea Regulamentului de pază, privitoare la faptul că orice suprafaţă cu vegetaţie forestieră se preia în pază urmare a efectuării unui control de fond şi a predării-primirii respectivei suprafeţe, acesta fiind motivul pentru care intimaţii au acceptat semnarea contractului cuprinzând clauza de la art. 10 din contract.
În consecinţă, instanţa de apel a tras nişte concluzii din interpretarea eronată a pieselor dosarului, concluzii care au creat premisele apariţiei unei hotărâri lipsite de temei.
Mai arată recurenta-pârâtă că este cert că obligaţiile părţilor sunt afectate de modalităţi, însă nici sub acest aspect nu împărtăşeşte reţinerile instanţei privitoare la existenţa termenului „cert suspensiv”, în opinia recurentei putându-se vorbi, cel mult, despre un termen suspensiv, prin prisma clauzelor de la art. 10 din contract, însă este evident că acesta nu este unul cert, şi, în speţă, nu se regăsesc elemente care să permită determinarea momentului naşterii raportului obliga ţional.
Din sintagma „contractul (...) intră în vigoare la data încheierii procesului verbal de predare-primire” (art. 10 din contract), nu reiese o dată certă la care părţile să fi convenit şi nu există nici elemente care să facă determinabilă data, rezultând că termenul suspensiv nu poate fi decât unul incert, adică este sigur că se va produce, însă data împlinirii sale nu a fost cunoscută la momentul naşterii raportului juridic.
În acest sens, susţine recurenta-pârâtă, fiind în prezenta unui termen suspensiv incert, nu se află în situaţia sancţiunii civile a decăderii din acesta, în accepţiunea art. 1025 C. civ., şi, la împlinirea termenului, atunci când condiţiile meteorologice au permis, recurenta nu-şi mai putea executa obligaţia urmare a dispariţiei arborilor.
2. Instanţa de apel a constatat că suma achitată de intimaţi reprezintă contravaloarea prestaţiei pe care recurenta-pârâtă trebuia să o realizeze în favoarea acestora şi că nu a fost făcută din eroare, aşa cum prevede art. 1092 C. civ.
Or, arată recurenta, nu se poate reţine că intimaţilor le-a fost impus să achite vreo sumă şi, în plus, art. 3 din contract prevede plata contravalorii serviciilor de pază la data încheierii contractului, care, în speţă, este 29 ianuarie 2002, respectiv, data înregistrării contractului.
În consecinţă, intimata a făcut o plată nedatorată la data de 21 ianuarie 2002, cum, de altfel, a întreprins mai multe acţiuni din dorinţa de a-şi păzi vegetaţia forestieră pe care o avea în proprietate („minuta din 10 ianuarie 2002”, încheiată cu pădurarul B.Ca.), care, din punctul său de vedere, este un act ce nu îi este opozabil, iar eventualele obligaţii asumate prin respectivul document nu pot fi considerate a fi asumate decât în nume propriu de către respectivul pădurar.
La data de 7 aprilie 2011, intimaţii- reclamanţi M.M., B.A., T.M., B.F., B.R.I., B.L.N., B.C., B.I., B.Ma., B.M. şi T.L. au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 126 din 06 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, şi menţinerea acestei decizii ca fiind legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată în recurs, onorar avocaţial.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin primul motiv de recurs formulat, ce poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud susţine că interpretarea dată clauzelor contractuale de către instanţa de apel (respectiv, art. 2 şi art. 10 din contract) nu este în acord cu voinţa părţilor, în opinia sa putându-se vorbi, cel mult, despre un termen suspensiv, dar acesta nu este unul cert, din sintagma înscrisă la art. 10 din contract nereieşind o dată certă la care părţile să fi convenit, şi nu există nici elemente care să facă determinabilă data.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.
Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează situaţia în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, interpretare prin care schimbă „natura” actului sau „înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, prin nesocotirea sau aplicarea greşită a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenţii, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978-979 şi art. 980-984 C. civ.
Se poate reţine o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa.
În speţă, deşi recurenta- pârâtă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, fiind nefondate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin clauza înscrisă la art. 2 din contractul de prestări servicii încheiat la data de 23 ianuarie 2002, părţile au stabilit, ca dată de intrare în vigoare a contractului, data de 29 ianuarie 2002, iar nu „data încheierii procesului verbal de predare-primire a suprafeţei de pădure”, cum în mod eronat susţine recurenta-pârâtă, însă, faptul că a considerat clauza menţionată la art. 10 din contract ca neincluzând o condiţie suspensivă, ci, cel mult, un eveniment viitor şi sigur, nu înseamnă că instanţa a interpretat eronat clauzele actului dedus judecăţii ori piesele dosarului. În consecinţă, instanţa de apel a interpretat în mod corect clauzele prevăzute în contract, având în vedere ansamblul raporturilor juridice contractuale, cât şi voinţa reală a părţilor la încheierea contractului, în acord cu prevederile art. 969, 977 şi 982 C. civ.
Examinând clauza art. 2 din Contractul de prestări servicii încheiat la data de 23 ianuarie 2002 şi înregistrat la recurenta-pârâtă Direcţia Silvică Bistriţa sub nr. 637 din 29 ianuarie 2002, prin care s-a stipulat: „Contractul se încheie pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data de 29 ianuarie 2002, până la data de 29 ianuarie 2002, (...)”, rezultă, cu evidenţă, că, la încheierea contractului, părţile au avut în vedere o dată certă de „începere” a contractului, de intrare în vigoare a acestuia, dată convenită pe cale convenţională, astfel cum, cu justeţe, s-a apreciat prin decizia atacată.
Deopotrivă, potrivit dispoziţiilor art. 977 si art. 982 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, iar clauzele acestora se interpretează unele prin altele.
Clauzele, într-adevăr, trebuie interpretate uncie prin altele, insă. din această interpretare, nu se poate reţine că, în speţă, nu a fost făcută în acord cu voinţa părţilor exprimată prin actul încheiat, aşa cum in mod eronat susţine recurenta- pârâtă.
În speţă, clauzele contractului sunt clare, precise, neîndoielnice, de natură să înlăture necesitatea unei operaţii speciale de interpretare.
Se reţine, astfel, că art. 2 din Contract este vădit neîndoielnic sub aspectul datei intrării sale în vigoare, 29 ianuarie 2002, iar nu data încheierii procesului- verbal de predare-primire a suprafeţei de pădure, necunoscută şi nesdpulată în contract, cum în mod eronat susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel făcând o interpretare legală a acestei clauze, fără a-i schimba natura sau înţelesul cât se poate de clar.
Este adevărat că, potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, însă această intenţie comună trebuie să rezulte din termenii contractului; or, aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, din cuprinsul contractului rezultă, cu evidenţă, intenţia părţilor de a stabili o dată certă a intrării în vigoare a contractului, după cum rezultă şi că durata contractului a fost stabilită în mod clar, pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data de 29 ianuarie 2002, şi nicidecum de la data încheierii procesului verbal de predare-primire, care, dacă ar fi luată în considerare, ar afecta durata de 1 an a contractului, durată care, de asemenea, a fost stipulată în termeni clari şi precişi: „până la data de 29 ianuarie 2003”.
Prin modul de interpretare solicitat, recurenta- pârâtă tinde la modificarea clauzelor contractuale (clar exprimate şi pe care şi le-a asumat, semnându-le), în sensul schimbării datei intrării în vigoare şi a duratei contractului, situaţie inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 962 C. civ.
Aşa fiind, din convenţia părţilor, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că data intrării în vigoare a contractului este data de 29 ianuarie 2002, si, ca urmare, din moment ce părţile au convenit astfel, în termeni precişi, stipulaţi în mod expres în actul juridic încheiat, iar convenţia părţilor era în vigoare, în mod justificat instanţa de apel a reţinut că, „contractul de prestări servicii de pază în discuţie a intrat în vigoare la termenul stabilit de comun acord prin art. 2, respectiv, la data de 29 ianuarie 2002”, întrucât contractul reprezintă legea părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenţiei încheiate de părţi, instanţa de recurs înlăturând susţinerile recurentei-pârâte în sensul că, în cauză, ar fi incidente clauzele art. 10 din Contract, deşi acestea reglementează o altă situaţie.
Nefiind aplicabile, aşadar, prevederile mai sus- arătate, incidente sunt, în realitate, prevederile art. 2 din Contract, în sensul că, pe de o parte, cele două categorii de prevederi reglementează, distinct, întinderea duratei contractului şi data începerii acestuia, şi, respectiv, o dispoziţie finală, privitoare la întocmirea „procesului- verbal de predare- primire a suprafeţei de pădure”, iar pe de altă parte, fiind vorba de o convenţie încheiată între părţi, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părţilor.
Nefiind vorba, aşadar, de vreo interpretare greşită a clauzelor actului juridic dedus judecăţii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud este nefondat.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud critică decizia instanţei de apel sub aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că plata efectuată cu chitanţa nr. 6777566 din 21 ianuarie 2002, nu a fost făcută din eroare, aşa cu prevede art. 1092 C. civ.
Şi acest motiv de recurs este nefondat.
Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit ori a aplicat o normă generală, nesocodnd existenţa normei speciale sau o normă care nu este incidenţă în speţă, ceea ce, în cauză, nu se reţine.
Astfel, Înalta Curte reţine că plata efectuată de recurenta- pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud, cu chitanţa nr. 6777566 din 21 ianuarie 2002, în sumă de 857.789 lei, s-a realizat în sensul încheierii, de către recurentă, a Contractului de prestări servicii nr. 637 din data de 23 ianuarie 2002, care reprezintă titlu de creanţă, la art. 4 alin. (1) lit. a) stipulându-se că „preţul stabilit se va plăti după cum urmează: 857.789 lui anticipat, la data încheierii prezentului contract, pentru semestrul I al anului curent”.
Aşa fiind, cum, de altfel, în mod judicios şi legal a constatat şi instanţa de apel, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 1092 alin. (1) Cod civil, invocate de către recurenta- pârâtă, întrucât ceea ce s-a plătit a presupus o datorie existentă în temeiul clauzei contractuale mai sus-evocate, în realitate devenind incidente prevederile art. 1092 alin. (2) C. civ., suma fiind achitată de bună-voie de către recurentă, nefiind constrânsă de vreo împrejurare, sumă care reprezintă o plată datorată.
Clauza stipulată la art. 3 din contract, invocată de către recurenta -pârâtă în susţinerea acestui modv de recurs, nu poate fi avută în vedere, întrucât, prin aceasta, este prevăzut preţul din contract: „Pentru serviciul prestat, beneficiarul va plăti suma de 857.789 lei/semestru (...)”, art. 4 având incidenţă sub acest aspect, prin prevederea stipulată părţile reglementând modalitatea de plată a preţului.
Aşa fiind, instanţa de apel a aplicat corect clauzele contractuale stipulate de părţi şi a respectat întocmai prevederile legale evocate de recurentă, respectiv, art. 1092 C. civ., pronunţând o hotărâre legală.
Nefiind vorba, aşadar, de vreo interpretare greşită a clauzelor actului juridic dedus judecăţii de către instanţa de apel, ori de vreo încălcare sau aplicare greşită a legii, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud este nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta- pârâtă sa plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Bistriţa Năsăud împotriva deciziei civile nr. 126 din 6 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1574/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1590/2011. Comercial → |
|---|
