ICCJ. Decizia nr. 1647/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1647/2011
Dosar nr. 140/1/2011
Şedinţa publică de la 18 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, la data de 9 mai 2007, sub nr. 16170/3/2007, reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar G.D.M. a chemat în judecată pârâta SC L. SA Bucureşti, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 3.058.380 dolari SUA (750.404,12 lei), constând in penalităţi de întârziere conform contractului de antrepriză de lucrări încheiat între pă rţi la 26 februarie 2002 şi sentinţei comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005.
La termenul de judecată din data de 12 septembrie 2007, pârâta SC L. SA Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţile solicitate până la data de 9 mai 2004, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 21 noiembrie 2007, în Dosarul nr. 16170/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la penalităţile de întârziere aferente perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004, reţinând, în esenţă, că, potrivit art. 1 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune cu privire la penalităţile aferente perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004 s-a prescris.
În cauza, nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 litera b) din Decretul 167/1958, cursul prescripţiei nefiind întrerupt pentru penalităţile mai susmenţionate prin introducerea cererii de chemare în judecată care a fost admisă în parte, prin sentinţa civilă nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, definitivă prin respingerea apelului, întrucât, deşi s-au solicitat penalităţi aferente perioadei 28 septembrie 2002 - 1 septembrie 2004, ulterior acţiunea a fost precizată în sensul restrângerii perioadei la 33 zile, începând cu data de 28 septembrie 2002, ca urmare a imposibilităţii achitării taxei de timbru şi pentru perioada ulterioară.
Prin sentinţa comercială nr. 4014, pronunţată la data de 19 martie 2008,în Dosarul nr. 16170/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC L. SA Bucureşti; a obligat pârâta la plata sumei de 780 dolari SUA către reclamantă şi a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Considerând că problemele de drept ale excepţiei de neexecutare a contractului, a incidenţei compensării şi a rezilierii au fost abordate prin considerentele sentinţei definitive comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, definitivă, şi că, în dosarul prezent, s-a pus problema completării penalităţilor deja obţinute în parte, Tribunalul a apreciat că sentinţele definitive conduc la principiul „resjudicatapro veritate habetur”.
Luând în considerare principiul „tempus regit actum”, Tribunalul a constatat că Legea nr. 469 din 9 iulie 2002 este aplicabilă contractului de antrepriză din data de 26 februarie 2002 şi limitează penalităţile la suma de 78.000 dolari SUA. Chiar dacă legea este ulterioară contractului, retroactivitatea invocată de reclamantă este aparentă. Penalităţile suni in legătură cu neexecutarea contractului, iar neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale reprezintă aspecte legate de conţinutul raportului juridic. Obligaţia de a plăti penalităţi nu s-a născut instantaneu prin semnarea contractului, ci la data de 28 septembrie 2002, când s-a semnat un proces - verbal de recepţie, iar lucrările nu au fost plătite în termen, împlinindu-se astfel ipoteza prevăzută de art. 7.3 din contract. Data de 28 septembrie 2002 este ulterioară apariţiei Legii nr. 469/2002, deci aceasta devenea aplicabilă, limitând posibilitatea de a obţine penalităţi peste cuantumul debitului principal, exceptând ipoteza unei clauze contractuale ce ar fi permis acest fapt.
Considerând ca reclamanta nu poate obţine ca penalităţi o sumă mai mare decât valoarea contractului de 78.000 dolari SUA, Tribunalul a constatat că prin sentinţa comercială nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a obţinut suma de 77.220 dolari SUA cu tidu de penalităţi, aşadar este îndreptăţită la diferenţa de 780 dolari SUA.
A mai reţinut Tribunalul că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen, reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar G.D.M., la data de 25 aprilie 2008, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 26 septembrie 2008.
Prin decizia comercială nr. 142, pronunţată la data de 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă SC M.C. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar G.D.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 16170/3/2007, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC L. SA Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Un prim aspect îl reprezintă intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune şi, respectiv, incidenţa în cauză a dispoziţiior art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia exctinctivă, în considerarea cărora dreptul la acţiune al reclamantei de a solicita penalităţi de întârziere pentru perioada 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004 apare ca fiind stins. Pentru perioada următoare, cuprinsă între 09 mai 2004 - 29 mai 2006, Curtea a analizat un al doilea aspect important, şi anume, incidenţa în cauză a normelor imperative din cuprinsul O.G. nr. 9/2000.
S-a reţinut că, creditorul nu poate pretinde decât acele daune-interese stabilite cu respectarea dispoziţiilor art. 1088 C. civ. şi a dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, ştiut fiind că prejudiciul încercat de cel care nu a primit o sumă de bani este prezumat de lege, avându-se în vedere lipsa de folosinţă a acelei sume de bani. Ca echivalent al prejudicului încercat, se pot cere numai dobânzi legale.
Prin urmare, reclamanta-antreprenor ar fi putut să solicite în speţă doar acele dobânzi din materia comercială calculate potrivit O.G. nr. 9/2000, modificată.
În speţă, nu se impunea, aşadar, cercetarea dispoziţiilor Legii nr. 469/2002, dispoziţii care nu ocrotesc un interes obştesc, de ordine publică, pentru a putea fi aplicate şi contractelor încheiate anterior apariţiei legii, dar cu efecte nerealizate încă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar G.D.M., solicitând admiterea recursului şi modificarea soluţiei atacate, în sensul admiterii pe fond a acţiunii pentru suma de 1.755.000 dolari SUA.
Prin decizia nr. 236, pronunţată la data de 26 ianuarie 2010, în Dosarul nr. 16170/3/2007, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială a admis recursul declarat de reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti - prin administrator judiciar G.D.M. împotriva deciziei nr. 142 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarc la aceeaşi instanţă.
În motivarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Deşi prima instanţă a soluţionat cauza cu respectarea limitelor învestirii şi a dreptului disponibilităţii părţii, în apel, Curtea a păstrat soluţia pronunţată, însă a procedat la o calificare nouă a obiectului acţiunii cât şi a temeiului de drept, considerând că reclamanta poate solicita doar daune interese, constând în dobânzi conform O.G. nr. 9/2000, cu toate că prevederile acestui act normativ nu au fost invocate niciodată pe parcursul procesului.
Raportat la prevederile art. 294 C. proc. civ., s-a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală mai ales, în contextul în care ea era limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate prin cererea de apel nefiind permis ca efectul devolutiv al apelului sa se răsfrângă asupra a ceea ce nu s-a judecat în primă instanţă.
În atare situaţie, Înalta Curte a constatat că modul in care a procedat instanţa de apel echivalează cu o necercetare a apelului cu care a fost învestită, devenind incidente prevederile art. 312 alin. 5 C. proc. civ.
În rejudecarc, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială la data de 23 aprilie 2010, sub nr. 161701/3/2007.
Prin decizia comercială nr. 469, pronunţată la data de 07 octombrie 2010, în Dosarul 16170/3/2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC M.C. SRL- prin administrator judiciar G.D.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 16170/3/2007, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC L. SA Bucureşti; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligai pe pârâtă să plătească reclamantei 1.755.000 dolari SUA cu titlu de penalităţi în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Curtea, respectând manifestarea de voinţă a părţii, nu a mai luat în analiză motivul de apel vizând modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune,cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe, de respingere, ca prescrisă, a cererii de acordare a penalităţilor de întârziere aferente perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004.
A doua critică a apreciat instanţa de ape că este întemeiată. Având în vedere că intimata- pârâtă însăşi a achiesat la considerentele în care prima instanţă a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, văzând şi principiul de drept res judicata pro veritate habetur (prin raportare la aceeaşi sentinţă, devenită irevocabilă prin decizia nr. 2970 din 20 octombrie 2008 a Înaltei Curte de Casaţie şi justiţie, secţia comercială fila 14 a Dosarului nr. 10170/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială), Curtea a apreciat că nici una dintre apărările formulate de intimata-pârâtă în fond şi în apel privitoare la culpa în neexecutarea contractului şi la dreptul apelantei-reclamante de a cere şi de a obţine penalităţi nu mai poate fi reiterată. Această întrucât instanţa de judecată, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, a statuat cu putere de lucru judecat că apelanta-reclamantă are dreptul la despăgubiri şi la penalităţi, reţinând culpa contractuală a intimatei-pârâte.
Referitor la cuantumul penalităţilor, Curtea a apreciat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că dispoziţiile Legii nr. 469/2002 sunt aplicabile şi contractului încheiat de părţi înainte de intrarea ei în vigoare, în primul rând pentru că s-au încălcat principiul tempus regit actum şi principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat in terminis de dispoziţiile art. 1 C. civ. şi de dispoziţiile articolului 15 alin. (2) din Constituţia României.
În ce priveşte caracterul abuziv şi imoral al penalităţilor pretinse, prin raportare la cuantumul debitului principal şi la penalităţile deja plătite, Curtea a apreciat susţinerea ca nefondată, reiterând argumentele privitoare la funcţiunea clauzei penale, anume aceea de a-l dispensa pe creditorul obligaţiei neexecutate de dovada întinderii prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării sau a întârzierii în executare a convenţiei. Or, în cauză, acest prejudiciu este real reiese şi din împrejurarea că societatea apelantă a fost supusă procedurii insolvenţei în condiţiile în care avea de recuperat de la intimata pârâtă sumele prevăzute de sentinţa comercială nr. 3970/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta S.C. 1 .aromei SA Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a apelului formulat de SC M.C. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC L. SA Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Decizia comercială nr. 469 din 7 octombrie 2010 este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea trebuie modificată, în speţă fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 469/2002 şi cele ale art. 966 şi următoarele C. civ.
1. Incidenţa art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale („Legea nr. 469/2002”).
Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare la data de 19 august 2002 şi este aplicabilă speţei întrucât dispoziţiile Legii nr. 469/2002 sunt imperative, ele privesc disciplina contractuală şi sunt de imediată aplicare.
Or, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că aplicarea în speţă a dispoziţiilor din Legea nr. 469/2002 ar încălca principiul neretroactivităţii legii şi ar îndepărta efectele contractului de antrepriză de la voinţa iniţiala a părţilor contractante.
Instanţa de fond a aplicat în mod corect principiul aplicării imediate a legii noi atunci când a constatat incidenţa dispoziţiilor din Legea nr. 469/2002 şi a limitat cuantumul penalităţilor de întârziere la valoarea debitului principal.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din legea invocată, „totalul penalităţilor pentru întârziere nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.
Solicitarea la plata unor penalităţi de aproximativ 3 milioane dolari SUA, respectiv de 40 de ori mai mari decât maximul legal admis (reduse în prezent la 1.755.000 dolari SUA ca urmare a solicitării Meijers) reprezintă un abuz de drept din partea reclamantei şi un tratament echitabil faţă de recurentă, care a achitat deja suma debitului şi penalităţi de două ori mai ridicate decât valoarea debitului pretins.
2. Nulitatea clauzei prevăzute la art. 7.3 din contractul nr. 832 din 26 februarie 2002. Cauza ilicită.
Art. 7 pct. 3 din contractul menţionat instituie pentru întârzierea executării obligaţiei de plată a preţului sancţiunea aplicării unor penalităţi de întârziere de 3 % din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere.
Cuantumul procentului de penalitate este în mod vădit abuziv, încălcând ordinea publică şi bunele moravuri. O asemenea clauză are o cauză ilicită, în sensul că oferă Meijers posibilitatea obţinerii de daune, interese (penalităţi) nejustificat de mari în raport de dimensiunea prejudiciului pe care l-ar fi putut suferi prin neexecutarea în termen a obligaţiei de către recurentă, şi invocă în susţinere prevederile art. 1085 şi art. 1086 C. civ.
Având în vedere principiul bunei-credinţe care trebuie să domine relaţiile contractuale, precum şi normele de echitate, faţă de împrejurarea că, în speţă, clauza penală pe care o invocă Meijers, în raport de inexistenţa vreunui prejudiciu dovedit, trebuie considerată ca fiind abuzivă, soluţia legală care se impune este constatarea nulităţii absolute a clauzei, cu consecinţa lipsirii acesteia de efecte juridice.
De altfel, caracterul abuziv şi cauza ilicită şi imorală a clauzei penale din speţă au fost observate în mod corect de către Curtea de Apel Bucureşti atunci când a pronunţat decizia comercială nr. 142 din 17 martie 2009, în privinţa obligaţiilor de plată a unor sume de bani prejudiciul cauzat prin întârziere trebuie stabilit prin raportare la dobânda legală.
Astfel, deşi în materie comercială valoarea clauzei penale nu este limitată la valoarea dobânzii legale, între cele două valori nu trebuie să existe o disproporţie vădită. În măsura în care clauza penală este exagerat de mare, caracterul ilicit al acesteia este evident, iar judecătorul este dator să intervină si să păstreze echilibrul contractual.
În speţa de faţă clauza penală este cu atât mai abuzivă cu cât ea se raportează val valoarea întregului contract, iar nu doar la valoarea sumelor ce nu au fost plătite la pretinsa scadenţă. Astfel, clauza penală nu mai are rolul de a stabili anticipat valoarea prejudiciului cauzat prin întârziere, întrucât ea nu se mai raportează la sumele restante, ci reprezintă veritabilă pedeapsă pe care creditorul o poate aplica debitorului său indiferent de valoarea datoriei restante. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, folosirea de către Meijers, a unei clauze contractuale pentru a „pedepsi” recurenta, iar nu pentru a-şi acoperi prejudiciul suferit, este contrară bunelor moravuri şi dovedeşte existenţa unei cauze ilicite.
Instanţa de apel a reţinut în mod complet nefondat că prejudiciul adus Meijers prin executarea cu întârziere a obligaţiilor recurentei-pârâte ar fi atras insolenţa acestei societăţi, deşi din probele administrate nu rezultă niciunde o astfel de situaţie. În realitate, Meijers nu a intrat în insolvenmtă ca urmare a neachitării unor sume imense cu titlul de penalităţi, ci ca urmare a managementului său defectuos.
Astfel, instanţa de apel se contrazice atunci când, mai întâti susţine că prin clauza penală părţile au stabilit anticipat valoarea porejudiciului cauzat de executarea cu întârziere, fiind nepermisă limitatera penalităţilor la nivelul prejudiciului efectiv, pentru ca mai apoi să se justihce arătând că, oricum, prejudiciul efectiv suferit de Meijers (intrarea în insolvenţă) ar fi valoric egal cu cel anticipat prin clauza penală. Or, dacă oricum nu ar fi fost legal ca instanţa să limiteze valoarea prejudiciului efectiv suferit, atunci instanţa de apel nu avea niciun motiv să se mai raporteze la prejudiciul efectiv (dar nedovedit) pretins suferit de Meijers. În realitate, instanţa de apel a cunoscut nelegalitatea interpretării pe care a propus-o astfel, încât s-a prevalat de o situaţie de fapt nedovedită pentru a-si susţine argumentele.
3. Soluţiile instanţelor judecătoreşti pronunţate înainte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 469/2002 sunt în sensul anulării clauzelor penale abuzive, precum cea prevăzută de părţi la art. 7.3 din contractul nr. 832 din 26 februarie 2002, evocând în acest sens decizia nr. 158 din 19 octombrie 1999, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, hotărârea arbitrală nr. 80 din 24 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Arbitrai de pe lângă Curtea de Arbitraj Cluj şi decizia nr. 98 din 17 ianuarie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a respins recursul împotriva deciziei nr. 272 din 14 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, care, în urma strămutării cauzei, a anulat sentinţa arbitrală nr. l67/2000 pronunţată de Curtea de Arbitraj Galaţi.
4. Hotărârea judecătorească atacată nesocoteşte prevederile art. l alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Dreptul la acţiune aferent penalităţilor nu poate fi exercitat independent de dreptul la acţiune corespondent sumei principale {accesoriu m sequiturprincipakm).
Nu poate fi primită susţinerea conform căreia dreptul la acţiune aferent dreptului accesoriu - dreptul la penalităţi - subzistă şi după ce dreptul la acţiune pentru dreptul principal s-a exercitat. Art. l alin. (2) elin Decretul nr. 167/1958 tocmai această ipoteză a dorit să o evite, stabilind că stingerea dreptului la acţiune pentru dreptul principal determină stingere si a dreptului la acţiune pentru accesorii.
În concluzie, dreptul la acţiune pentru dreptul principal s-a stins, ceea ce în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 a determinat si stingerea dreptului la acţiune pentru accesorii, dacă acestea nu au fost exercitate în acelaşi timp cu acţiunea principală; dreptul intimatei-reclamante de a obţine penalităţile ce exced celor 33 de zile nu poate fii exercitat independent de dreptul la acţiune principal, căci acesta s-a sdns. Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin prima critică formulată în susţinerea recursului său, întemeiată în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC L. SA Bucureşti critică decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, susţinând, în esenţă că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale şi art. 966 şi următoarele C. civ.
O asemenea critică urmează a fi respinsă, fiind nefondată, decizia atacată sub acest aspect fiind legală, deoarece invocarea a temei a legii nr. 469/2002 este de neprimit.
Fundamentul acestei afirmaţii îl constituie principiul neretroactivităţii legii, devenit, prin stipulaţie expresă, de ordin constituţional, conform art. 15 alin. (2) din Constituţia României (potrivit cu care „legea civilă dispune numai pentru viitor”), consacrat de art. 1 C. civ. („legea civilă nu are putere retroactivă”). Complinitor, art. 725 C. proc. civ. prevede că dispoziţiile legii noi se aplică din momentul intrării legii în vigoare şi dispune numai pentru viitor.
În speţă, cum la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 469/2002 din 19 august 2002, contractul de antrepriză încheiat între părţi la data de 26 februarie 2002 se afla deja în derulare, instanţa de apel a dat eficienţă în mod corect principiului neretroactivităţii legii şi a judecat cauza în baza temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, iar nu în regimul legii noi.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit dispoziţiilor art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, ceea ce înseamnă că limitarea cuantumului penalităţilor de întârziere la valoarea debitului principal, intervenite la data de 19 august 2002, conform art. 4 alin. (3) nu poate produce nici un efect asupra penalităţilor de întârziere înregistrate în temeiul contractului de antrepriză încheiat până la această dată, 26 februarie 2002, cum în mod justificat şi legal a reţinut şi instanţa de apel.
Aşadar, criticile formulate de recurenta-pârâtă SC L. SA Bucureşti, în sensul că, în speţă, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 sunt nefondate, deoarece, dacă ar fi primită teza acesteia, aplicarea acestei norme raporturilor juridice născute prin contractul de antrepriză, încheiat la data de 26 februarie 2002, nu s-ar putea face decât cu violarea principiului neretroactivităţii legii, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel.
Nefondată este şi cea da-a doua critică formulată în susţinerea recursului.
În speţă, penalităţile de întârziere în sumă de 1.755.000 dolari SUA, calculate pentru perioada 9 mai 2004 - 29 mai 2006, sunt datorate de către recurenta-pârâtă SC L. SA Bucureşti în temeiul clauzei penale (evaluare convenţională), stipulată de către părţi prin art. 7.3 din contract, în conformitate cu dispoziţiile art. 1066 C. civ., iar clauza penală, având natura unei convenţii, este obligatorie între părţi, instanţa de judecată neputând să-i modifice cuantumul, nici să verifice întinderea prejudiciului suferit de creditor şi nici să ceară creditorului să dovedească întinderea prejudiciului efectiv suferit.
Susţinerea recurentei-pârâte SC L. SA în sensul că această clauză penală ar avea o cauză ilicită, este nefondată.
Condiţie de valabilitate a actului juridic civil, cerinţa ca aceasta să fie licită este precizată de art. 968 C. civ., potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Astfel, plata de penalităţi este o obligaţie prin intermediul căreia intimata-reclamantă SC M.C. SRL Bucureşti îşi recuperează de la recurenta-pârâtă SC L. SA Bucureşti, care şi-a asumat o asemenea obligaţie, vinovată de neplata în termen a lucrărilor executate şi recepţionate, echivalentul în lei al acestui prejudiciu, iar aceasta nu poate fi considerată ca fiind abuzivă şi nici contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect că recurenta se raportează, în principal, în susţinerea caracterului abuziv şi imoral al penalităţilor de întârziere la cuantumul acestora, reiterând argumente referitoare la funcţia clauzei penale.
Referitor la reaua credinţă a intimatei-reclamante SC M.C. SRL Bucureşti, se reţine că, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se presupune întotdeauna, iar cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească.
Or, în speţă, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă SC L. SA Bucureşti nu a dovedit că buna-credinţă a antreprenorului a fost înfrântă, o simplă afirmaţie în acest sens nefiind suficientă spre a se reţine caracterul ilicit al contractului dintre părţi.
Reţinând, astfel cum rezultă din actele dosarului, că, la încheierea contractului, inclusiv sub aspectul clauzei penale stipulate în contract, au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ. cu privire la valabilitatea consimţământului şi existenţa unei cauze licite, contractul nefiind afectat de o clauză prohibită de lege sau care încalcă bunele moravuri şi ordinea publică (art. 966 şi art. 968 C. civ.), critica formulată de recurenta-pârâtă este nefondată, urmând a fi respinsă.
Înalta Curte urmează a înlătura şi cea de a treia critică formulată în susţinerea recursului, căci soluţiile unor instanţe judecătoreşti nu pot constitui izvor de drept, spre a fi aplicabil speţei, sub acest aspect susţinerea recurentei-pârâte SC L. SA Bucureşti neputând fi primită.
În fine, Înalta Curte apreciază nefondată şi ultima critică formulată în recurs, hotărârea instanţei de apel nefiind dată cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia ex fine ti vă.
Astfel, este de observat, pe de o parte, că o asemenea critică este formulată omisso medio direct în recurs. Deşi pârâta avea posibilitatea de a declara apel împotriva sentinţei, pe acest aspect, nu a făcut-o.
Mai mult, prin pasivitatea dovedită de a nu ataca sentinţa pronunţată de instanţa fondului, pârâta a achiesat la considerentele prin care prima instanţă a statuat că datorează penalităţi pentru perioada 9 mai 2004 - 29 mai 2009.
Faţă de cele de mai sus constatând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind, aşadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC L. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâta SC L. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 469 din 07 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1590/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1744/2011. Comercial → |
|---|
