ICCJ. Decizia nr. 1590/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1590/2011
Dosar nr. 12890/2/2010
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială la data de 30 decembrie 2010, sub nr. 12890/2/2010, petenta SC I.G.F. SRL Bucureşti a solicitat instanţei să dispună suspendarea executării vremelnice a sendnţei nr. 13271 din 22 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 35637/3/2009, până la soluţionarea cererii de suspendare a executării sentinţei formulată în dosarul de apel, invocând, în drept, art. 280 alin. (5), art. 581 şi urm. C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 1, pronunţată la data de 05 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a admis cererea formulată de petenta SC I.G.F. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu intimata D.L.M., şi a dispus suspendarea provizorie a executării sendnţei comerciale nr. 13271 din 22 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 35637/3/2009, până la soluţionarea cererii de suspendare a executării formulate în cadrul apelului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul art. 280 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ. pentru suspendarea provizorie a executării sentinţei apelate, precum şi condiţiile generale de admisibilitate a cererii pe calea ordonanţei preşedinţiale, prevăzute de art. 581 şi urm. C. proc. civ.
Urgenţa măsurii suspendării rezultă din împrejurarea că, în cazul executării hotărârii prin care se dispune obligarea societăţii competente la plata unei sume de bani într-un cuantum substanţial (829.045, 81 lei), mai înainte de verificarea legalităţii şi temeiniciei sendnţei apelate în cadrul căii de atac de reformare a apelului, s-ar crea pentru apelantă un prejudiciu constând chiar în blocarea întregii activităţi a acesteia, chiar şi numărul mare de salariaţi ai reclamantei, care presupune plata lunară a salariilor acestora.
Vremelnicia măsurii rezultă din împrejurarea că măsura suspendării va fi dispusă numai până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în cadrul apelului.
Neprejudecarea fondului decurge chiar din vremelnicia măsurii, instanţa învestită cu judecarea cererii de suspendare provizorie în condiţiile art. 280 alin. (5) C. proc. civ. neanalizând însuşi fondul apelului, şi nici elementele care antamează discuţii asupra cererii de suspendare din cadrul apelului.
Aparenţa dreptului petentei de a obţine suspendarea executării hotărârii apelate operează în favoarea sa, din susţinerile acesteia, precum şi din înscrisurile depuse la dosar, rezultând că, în cauza de fond, petenta are şi ea calitatea de reclamantă, cererea principală fiind formulată de aceasta, suma la care a fost obligată fiind efectul admiterii cererii reconvenţionale formulate de pârâta D.L.M., astfel încât, în cazul reformării hotărârii şi al admiterii cererii principale, pretenţiile pârâtei ar putea fi paralizate, iar eventuala întoarcere a executării ar putea fi îngreunată.
În ce priveşte solvabilitatea petentei, Curtea a mai reţinut că, în raport cu certificatul de cazier fiscal al acesteia, din care rezultă că nu are fapte înscrise, şi cu certificatul de atestare fiscală, nu există temeri că societatea nu ar putea proceda la executarea hotărârii, după ce aceasta va fi verificată în calea de atac a apelului.
De asemenea, s-a constatat că petenta a achitat cauţiunea fixată de instanţă în cuantum de 182.946 lei, conform ordinului de plată de la fila 39, iar, în cazul în care creditoarea ar putea invoca în viitor un prejudiciu pentru suspendarea provizorie a executării sentinţei, aceasta se va putea îndestula din contravaloarea cauţiunii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, intimata D.L.M., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei comerciale recurate, cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării sentinţei nr. 13271 din 22 decembrie 2010.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile art. 3041 C. proc. civ., şi care poate fi încadrat în prevederile pct. 5, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta D.L.M. a invocat, în esenţă, următoarele motive:
1. Hotărârea s-a dat fără citarea sa, în mod nelegal. Dosarul s-a judecat fără citarea părţilor, în mod discreţionar, instanţa nemodvând alegerea acestei modalităţi de judecare.
Pentru judecarea cererii de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale, în acest caz, în vederea suspendării executării sentinţei, conform art. 280 alin. (5) C. proc. civ., există regula citării părţilor şi, numai ca excepţie, situaţia judecării fără citarea părţilor, ce trebuie să fie motivată în concret de o anumită urgenţă care nu ar putea suporta amânarea generată de citare.
Prima instanţă nu a justificat în nici un fel de ce a procedat la judecarea cererii fără citarea părţilor, ci a invocat un text de lege, care în opinia sa, nu are legătură cu pricina, art. 403 alin. (4) C. proc. civ., deşi şi acel text are în vedere judecarea fără citarea părţilor, tot ca situaţie de excepţie, chiar şi în acel caz judecarea făcându-se, ca regulă, cu citarea părţilor.
Hotărârea s-a dat numai fără citarea sa, petenta SC I.G.F. SRL Bucureşti fiind prezentă la judecarea pricinii.
În acest fel, instanţa a încălcat principiul egalităţii de drepturi procesuale a părţilor, generând un grav dezechilibru procesual.
Instanţa a trecut la mai multe manifestări contrare echilibrului procesual pe care trebuia să îl urmărească: a dispus efectuarea apelului nominal, deşi procesul se judeca fără citarea părţilor; a reţinut prezenţa reprezentantului reclamantei; a primit acte, taxe, cauţiuni de la avocatul petentei; a solicitat petentei să îndeplinească anumite condiţii de admisibilitate; a dat cuvântul petentei, lăsând avocatul acesteia să pună concluzii orale în susţinerea cererii.
Susţine recurenta, toate aceste manifestări ale instanţei i-au creat un prejudiciu grav, prin dezechilibrul ce i s-a creat, în condiţiile în care nici nu ştia de existenţa dosarului.
2. Cererea de suspendare trebuia respinsă, ca inadmisibilă, fiind prematur introdusă, în condiţiile în care instanţa nu putea trece la soluţionarea unei cereri de suspendare a unei executări viitoare, incerte ca realizare, suspendarea executării putând fi dispusă numai cu privire la o executare prezentă, iar nu cu privire la una viitoare şi incertă.
În acest caz, întrucât intimata SC I.G.F. SRL Bucureşti nu a putut face dovada că s-a început o executare silită în baza sentinţei nr. 13271 din 22 decembrie 2010, nu se putea cere suspendarea provizorie a unei executări imaginare.
3. Cererea de suspendare a executării a fost admisă cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 581 C. proc. civ., admiţându-se o cerere vădit inadmisibilă, în condiţiile în care 2 dintrecele 3 condiţii cumulative nu sunt îndeplinite:
Nu există urgenţă, nefîind în nici una dintre situaţiile prevăzute de art. 581 alin. (1) C. proc. civ. Nici una dintre situaţiile reţinute de instanţa de fond nu justifică o urgenţă reală, întrucât sumele din sentinţa nr. 13271 din 22 decembrie 2010 au în vedere dividendele sale pentru anul 2006, iar toate aspectele invocate de instanţă cu privire la blocarea întregii activităţi şi imposibilitatea plăţii salariilor sunt speculaţii preluate de instanţă, fără nici un document.
Consideră recurenta că instanţa a tratat-o ca pe un terţ creditor, or, aceasta este asociată şi a ajuns în postura de creditor din pricina abuzurilor administratorului şi coasociatului său, Beiu Viorel, care nu i-a plătit dividendele.
Aparenţa dreptului este în favoarea sa, în condiţiile în care actul constitutiv şi toate datele de la registrul comerţului arată că este asociat în cadrul societăţii şi are dreptul la dividendele stabilite în Adunarea Generală a Asociaţilor. Există hotărâre a Adunării Generale a Asociaţilor, prin care s-a hotărât distribuirea sumelor cu titlu de dividende, si au fost amânaţi mai mult de 4 ani de zile; în acest context, susţine recurenta, are urgenţă în a-şi recupera banii pe care trebuia să îi primească acum 4 ani.
4. Hotărârea este parţial nemotivată şi parţial cuprinde motive contradictorii. Hotărârea primei instanţe este nemotivată în ceea ce priveşte: judecarea cererii fără citarea părţilor, urgenţa, starea societăţii şi aparenţa dreptului şi cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte capacitatea financiară a intimatei-reclamante şi garanţia cauţiunii.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin primul motiv de recurs formulat, ce poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., recurenta D.L.M. critică sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate, susţinând că hotărârea s-a dat fără citarea acesteia, iară petenta SC I.G.F. SRL Bucureşti fiind prezentă la judecarea pricinii, şi, în acest fel, instanţa a încălcat principiul egalităţii de drepturi procesuale a părţilor, generând un grav dezechilibru procesual.
Acest motiv de recurs este fondat.
În lumina prevederilor art. 581 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor (...)”, cererea de ordonanţă preşedinţială se soluţionează, de regulă, cu citarea părţilor, dar, în unele situaţii apreciate de instanţă, deci, prin derogare de la regula citării, justificată de urgenţa intervenţiei, ea poate fi judecată şi fără citarea lor, dar această măsură procedurală se aplică tuturor, fie ci reclamanţi sau pârâţi, tratamentul juridic fiind egal.
S-a stabilit că această modalitate de ordonare a unor măsuri vremelnice este admisibilă numai în cazuri excepţionale, bine justificate, nedemonstrate în cauză (unde se solicită suspendarea executării provizorii a unei hotărâri care nici nu era pusă în executare), deoarece, în principiu, judecarea cererii de ordonanţă preşedinţială se face cu citarea părţilor, pentru respectarea dreptului de apărare si asigurarea contradictorialităţii dezbaterilor judiciare. În ipoteza, inexistentă în speţă, când judecarea cererii fără citarea părţilor ar fi necesară, soluţia poate fi adoptată în absenţa ambelor părţi.
Ca situaţie de excepţie reglementată prin dispoziţiile art. 581 alin. (3) C. proc. civ., judecarea ordonanţei fără citarea părţilor presupune neparticiparea acestora, situaţie ce determină ineficienta anumitor principii procesuale, cum este contradictorialitatea, dar nu şi al egalităţii de tratament a părţilor.
În acest sens, este exclusă efectuarea vreunui act de procedură ce implică activ părţile, personal ori prin reprezentant; mai mult, o atare limitare a intervenţiei lor, din raţiuni de eficienţă a măsurii adoptate de instanţă, trebuie aplicată în mod egal, deoarece prevederile evocate mai sus nu sunt aplicabile doar unei sau unor categorii de părţi, aprioric determinate, ci oricărei părţi aflate în situaţiile menţionate în ipoteza normei, ncavând caracter discriminatoriu.
Acest lucru nu s-a întâmplat în cauza de faţă, în condiţiile în care instanţa de fond, deşi a stabilit că „Cererea se judecă fără citarea părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (4) C. proc. civ.”, a consemnat prezenţa uneia dintre părţi, care a cunoscut termenul de judecată, a administrat probe şi a ascultat concluziile sale pe fondul cauzei; aşadar, a efectuat tot atâtea acte de procedură ce antrenează o dezbatere contradictorie, cu atât mai mult cu cât aceasta a avut loc fără participarea celeilalte părţi.
Or, în speţă, luându-se, cu ocazia înregistrării ordonanţei, măsura soluţionării ei fără citarea părţilor, completul de judecată trebuia să procedeze în consecinţă, neputând asculta pe nici unul din cei implicaţi, nici personal, nici prin reprezentant legal.
Dacă însă aprecia că, raportat la natura dosarului, este necesară ascultarea părţilor ori a unora dintre ele, instanţa trebuia să amâne dezbaterile şi să ia măsura citării tuturor, toate părţile fiind egale, având, deci, aceleaşi drepturi şi obligaţii, neputându-se aplica un regim discriminatoriu.
Prezenţa uneia dintre părţi la judecarea cererii, fără citarea părţilor, căreia i s-a îngăduit să pună concluzii, în sensul intereselor sale, este de natură a produce un grav dezechilibru procesual, datorită imposibilităţii unei replici argumentate din partea părţii neparticipante la judecare, care a fost, astfel, în imposibilitate de a se apăra.
De asemenea, se retine că sendnta atacată este dată cu încălcarea prevederilor legale, respectiv, a art. 581 alin. (1) C. proc. civ., acest text nefiind întrunit în speţă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Pentru admisibilitatea ordonanţei prcşedinţiale se cer îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: urgenţa, caracterul vremelnic, neprejudecarea fondului şi aparenţa dreptului.
Textul analizat nu defineşte urgenţa, însă precizează situaţiile în care aceasta se justifică. Astfel, ordonanţa preşedinţială poate fi utilizată ori de câte ori se solicită luarea de măsuri vremelnice pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara şi înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Există urgenţă ori de câte ori dreptul părţii care reclamă ar fi ameninţat să se piardă cu totul, dacă această parte ar recurge la procedura obişnuită de judecată, sau cel puţin ar suferi un prejudiciu imediat atât de grav încât să apară foarte greu de reparat.
Urgenţa trebuie motivată, în sensul indicării împrejurărilor de fapt concrete din care rezultă caracterul urgent al măsurii care se solicită a fi luată.
Prima instanţă a reţinut caracterul urgent al cererii pe considerentul că, în cazul executării hotărârii, s-ar crea pentru societate un prejudiciu constând chiar în blocarea întregii activităţi a acesteia, inclusiv numărul mare de salariaţi, care presupune plata lunară a salariilor acestora, constituind un element ce justifică urgenţa naturii.
Reţinerea caracterului urgent al cererii pe aceste considerente este greşită.
Pe de o parte, petenta nu a dovedit aceste împrejurări care, în concepţia sa, justifică urgenţa, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat în literatura şi practica judiciară, blocarea activităţii societăţii comerciale, starea de faliment, nu constituie, prin ea însăşi, un element care să justifice urgenţa.
Mai mult, celeritatea care caracterizează raporturile comerciale nu este identică urgenţei necesare în materia ordonanţei preşedinţiale, care trebuie dovedită în condiţiile prevăzute de text, nefiind, astfel, îndeplinită condiţia urgenţei în raport cu faptul că petenta desfăşoară activităţi comerciale.
Celeritatea dă dreptul numai la un mers rapid al procedurii obişnuite, pe când urgenţa nu reprezintă o caracteristică a cauzei, ci o condiţie esenţială, care ţine de însăşi natura ordonanţei preşedinţiale, instituţie de drept procesual civil, creată anume în scopul rezolvării urgente a unor litigii.
Ca atare, simpla apărare a unui drept conferit de lege nu înseamnă urgenţă care să justifice admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială, această apărare putându-se realiza pe calea dreptului comun.
Nici condiţia privind aparenţa dreptului petentei SC I.G.F. SRL Bucureşti de a obţine suspendarea executării vremelnice nu este îndeplinită în speţă, o atare măsură, deşi are caracter provizoriu, trebuind, însă, să fie conformă cu aparenţa dreptului.
Deşi prin intermediul acestei proceduri sumare nu se analizează în fond raporturile juridice dintre părţi, instanţa are obligaţia să verifice aparenţa dreptului. Faţă de obiectul cererii, prin care s-a solicitat să se dispună oprirea plăţii sumei de 829.045,81 lei, cu titlu de dividende, aparenţa dreptului nu era legată de calitatea de reclamantă a SC I.G.F. SRL Bucureşti din cererea principală, reţinând instanţa că suma la care a fost obligată fund efectul admiterii cererii reconvenţionale formulate de pârâta D.L.M., ci presupunea să se probeze faptul că plata acestei sume ar fi produs o pagubă iminentă, care nu s-ar putea repara.
În speţă, a admite că aparenţa de drept este stabilită, fără echivoc, în favoarea pretentei SC I.G.F. SRL Bucureşti, „astfel încât, în cazul reformării hotărârii şi al admiterii cererii principale, pretenţiile pârâtei -recurenta D.L.M., s.n.- ar putea ti paralizate”- retine prima instanţă, înseamnă, în ultimă instanţă, a prejudeca fondul dreptului.
Aşa fiind, greşit a reţinut Curtea că s-a făcut dovada aparenţei dreptului în favoarea petentei SC I.G.F. SRL Bucureşti şi a admis cererea de ordonanţă preşedinţială.
În fine, ultimul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., urmează a fi respins, ca nefondat, din perspectiva art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentinţa primei instanţe fiind dată cu respectarea acestei dispoziţii, in considerentele hotărârii fiind arătate motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora instanţa şi-a format convingerea, iar motivele reţinute nu sunt contradictorii, astfel încât critica recurentei D.L.M., sub acest aspect, este neîntemeiată.
Faţă de cele de mai sus, constatându-se, aşadar, că măsura suspendării provizorii a executării silite constituie o soluţie greşită a primei instanţe, ea fiind rezultatul ignorării dispoziţiilor art. 581 alin. (3) C. proc. civ. şi al încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 280 alin. (1) şi art. 581 alin. (1) C. proc. civ., deci, al aplicării greşite a legii, în consecinţă, fiind reţinute motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta D.L.M. este fondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta D.L.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 1 din 05 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o va modifica în tot, în sensul că va respinge cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei comerciale nr. 13271 din 22 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, formulată de petenta SC I.G.F. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de recurenta D.L.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 1 din 05 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei comerciale nr. 13271 din 22 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, formulată de petenta SC I.G.F. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1577/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1647/2011. Comercial → |
|---|
