ICCJ. Decizia nr. 1645/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1645/2011
Dosar nr. 4219/2/2010
Şedinţa publică din 18 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Constată că, prin acţiunea înregistrată sub nr. 4219/2 din 13 mai 2010, reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE – OFICIUL DE PLĂŢI ŞI CONTRACTARE PHARE a solicitat anularea hotărârii arbitrale pronunţată de arbitrul unic în dosarul nr. 16182/GZ constituit la Curtea Internaţională de Arbitraj ICC Paris, în contradictoriu cu pârâta J.V.A.B.G.M.B.H.T. ROMANIA SRL.
Prin întâmpinarea depusă la data de 2 septembrie 2010, pârâta J.V.A.B.G.M.B.H.T. ROMANIA SRL a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare în raport de regulile speciale de procedură ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris care instituie caracterul obligatoriu pentru părţi al hotărârii pronunţate de arbitru.
Prin sentinţa nr. 127 din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea în anulare, formulată împotriva hotărârii arbitrale pronunţată de arbitrul unic constituit la Curtea Internaţională de Arbitraj ICC Paris.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. şi a reţinut următoarele:
Reclamanta, recunoscută ca fiind asocierea în participaţiune formată din A.B.G.M.B.H. şi T. ROMANIA SRL a iniţiat procedura de arbitraj în temeiul clauzelor de arbitraj cuprinse în contractul semnat de părţi la 3 octombrie 2007 pentru proiectarea şi construirea unei staţii de tratare a apelor reziduale în Drobeta Turnu Severin, respectiv sub-clauza 20.6 a Condiţiilor generale ale contractului şi sub-clauza 20.6 a Condiţiilor speciale ale contractului.
În condiţiile în care părţile au recunoscut competenţa de soluţionare a cauzei de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ, prima instanţă a considerat acestea au înţeles să se supună regulilor de procedură specifice acestei curţi, respectiv dispoziţiilor art. 28 alin. (6) din Regulile ICC, care stabilesc caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale pronunţate şi faptul că se va considera că părţile au renunţat la dreptul la orice cale de recurs (contestare) împotriva acesteia.
De asemenea, s-a avut în vedere că acest aspect nu a fost contestat de reclamantă, aceasta neformulând concluzii cu privire la excepţie, iar respectarea forţei obligatorii a clauzei compromisorii, inclusiv cu privire la efectele alegerii competenţei în favoarea unei asemenea instituţii de arbitraj, nu poate fi considerată ca încălcând ordinea publică de drept intern sau internaţional.
Împotriva acestei sentinţe, Ministerul Finanţelor Publice – Oficiul de Plăţi şi Contractare „Phare" a declarat recurs pe care l-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia a adus următoarele argumente:
I. Sentinţa este nelegală pentru că instanţa nu a ţinut cont de sub-clauzele 1.4 şi 20.6 din Condiţiile speciale ale contractului, la care se face trimitere la punctul 11 şi 13 din hotărârea arbitrală, prin care părţile au convenit că soluţionarea prezentului litigiu în faţa instanţei arbitrale, nu exclude sesizarea ulterioară de către părţile litigante a instanţelor judecătoreşti.
Recurentul consideră că prima instanţă a făcut abstracţie de aceste prevederi, care demonstrează fără putinţă de tăgadă că nu a renunţat nici tacit şi nici expres la dreptul de a se prevala de sesizarea instanţei judecătoreşti competente cu o eventuală acţiune în anulare (denumită greşit în cerere „contestaţie în anulare").
- Soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în anulare s-a bazat pe art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris, prevederi ce se referă la caracterul executoriu al sentinţei arbitrale, în sensul că părţile sunt prezumate că se angajează să execute în mod voluntar şi fără întârziere hotărârea arbitrală, prezumţie ce are caracter relativ ce poate fi răsturnată prin proba contrară, aceasta fiind chiar promovarea acţiunii în anulare.
În acest sens se arată că, din actele de la dosar rezultă fără echivoc că nu a existat nicio renunţare expresă sau tacită ori prezumată, care să fie rezultatul unei stări de pasivitate, în ceea ce priveşte renunţarea la căile de atac împotriva hotărârii arbitrale.
De asemenea, recurentul învederează că potrivit sub-clauzei de la 1.4 din contract, părţile au convenit, iar arbitrul unic a judecat cauza potrivit legii române, ca lege aplicabilă litigiului.
Recurenta mai susţine că prezumţia instituită prin art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris este operabilă numai în ipoteza în care „părţile pot renunţa în mod legal la toate căile de atac" or, potrivit art. 364 C. proc. civ., părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, deoarece nu se poate renunţa la un drept procedural înainte de naşterea lui, ci eventual numai după pronunţarea hotărârii.
II. Pe fondul cauzei, recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea arbitrală încalcă prevederile Memorandumului de finanţare şi cele ale contractului încheiat între părţi.
De asemenea, se susţine şi încălcarea art. 358 C. proc. civ., în contextul în care arbitrul unic şi-a întemeiat soluţia pe un document care nu a făcut obiectul dezbaterilor, nefiind pus în discuţia părţilor, situaţie ce denotă că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru motivele şi în limitele ce se vor arăta în continuare:
Prima instanţă, sesizată cu acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale pronunţată de arbitrul unic, în dosarul nr. 16182/GZ, constituit la Curtea Internaţională de Arbitraj ICC Paris a considerat că acţiunea este inadmisibilă, fundamentându-şi soluţia pe dispoziţiile art. 28 alin. (6) din Regulile ICC, apreciind că „acestea stabilesc caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale şi faptul că se va considera că părţile au renunţat la dreptul la orice cale de recurs (contestare) împotriva acesteia", aceasta reprezentând de fapt singura motivare a instanţei.
Raţionamentul instanţei este total eronat pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris, cuprinse în secţiunea „Notificarea, comunicarea şi caracterul executoriu al sentinţei" – orice sentinţă arbitrală are caracter obligatoriu pentru părţi, iar prin supunerea soluţionării litigiului dispoziţiilor regulamentului, părţile se angajează să execute fără întârziere sentinţa ce va fi pronunţată şi sunt prezumate a fi renunţat la toate căile de recurs (contestare) la care pot renunţa în mod legal.
Din prevederile enunţate rezultă în mod incontestabil caracterul executoriu al sentinţei arbitrale şi faptul că părţile îşi asumă obligaţia de a executa în mod voluntar hotărârea arbitrală.
De asemenea, normele în discuţie instituie şi o prezumţie potrivit cu care - prin executarea voluntară a hotărârii arbitrale - se consideră că părţile au renunţat la orice cale de atac la care pot renunţa în mod legal.
Ceea ce este esenţial de reţinut este faptul că prezumţia stabilită prin aceste norme, aceea că prin executarea de bună voie a sentinţei arbitrale se consideră că partea a renunţat la orice cale de contestare a acesteia, nu este una absolută, ci relativă, fiind necesar ca partea să fi putut renunţa în mod legal la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală.
Pe de altă parte, este evident că atâta timp cât partea nu execută hotărârea ori procedează la contestarea acesteia, prezumţia este răsturnată, devenind neoperantă.
În cauza dedusă judecăţii, din actele de la dosar nu rezultă că s-ar fi produs o renunţare la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală astfel încât să poată fi atrasă inadmisibilitatea acţiunii în anulare, iar prezumţia să devină operantă.
În concluzie, sensul normelor pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia nu este cel reţinut de aceasta, ele reglementând caracterul executoriu al hotărârii arbitrale date conform Regulamentului ICC, iar atâta timp cât partea adversă nu a produs o dovadă că a existat o renunţare expresă la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală, renunţare care să fi fost făcută cu respectarea legii, instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii în anulare nu avea a respinge acţiunea ca inadmisibilă.
De asemenea, având în vedere şi că prezumţia instituită de art. 28 alin. (6) din Regulamentul ICC are caracter relativ şi că a fost răsturnată prin refuzul executării voluntare a hotărârii arbitrale, precum şi prin promovarea acţiunii în anulare a acesteia, Înalta Curte constată nelegalitatea sentinţei atacate, motiv pentru care va admite recursul ca fondat.
Având în vedere că instanţa a soluţionat cauza pe cale de excepţie, fără a intra în cercetarea fondului pricinii, instanţa va da eficienţă prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi va casa sentinţa atacată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind de prisos analizarea celorlalte critici.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - OFICIUL DE PLĂŢI ŞI CONTRACTARE „PHARE" Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 124 din 07 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea acţiunii în anulare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1644/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1660/2011. Comercial → |
|---|
