ICCJ. Decizia nr. 1669/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1669/2011
Dosar nr. 1740/111/2010
Şedinţa publică din 3 mai 2011
Deliberând asupra recursurilor comerciale de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 498/COM din 27 mai 2010 Tribunalul Bihor a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiunea invocată de pârâta O.A.M. şi a admis acţiunea reclamantei SC D.V.I. SRL, prin lichidator A.C.S.P.R.L. împotriva pârâţilor S.V., S.M. şi O.A.M., dispunând revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6874 din 21 decembrie 2005, încheiat de pârâtul S.V. cu pârâta O.A.M., până la concurenţa creanţei reclamantei de 3.230.254,29 lei, la care se adaugă cheltuielile de administrare judiciară şi cele de lichidare judiciară.
Totodată, instanţa a dispus radierea menţiunilor din Cartea funciară şi a dreptului de uzufruct viager prevăzut în favoarea pârâţilor S.V. şi S.M. şi a fost respinsă solicitarea reclamantei la obligarea pârâţilor la plata cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 2002 din 26 octombrie 2004 s-a deschis procedura insolvenţei împotriva reclamantei, iar la data de 24 mai 2005 s-a dispus intrarea în faliment, fiind numit lichidator judiciar A.C.S.P.R.L.
Prin sentinţa nr. 143 din 7 martie 2006, judecătorul sindic a dispus angajarea răspunderii personale a pârâtului S.V., în calitate de administrator al societăţii reclamante-pârâte, pentru suma de 32.302.542.919 lei vechi, la care s-au adăugat cheltuielile de administrare şi de lichidare, sentinţă rămasă irevocabilă, astfel încât, a reţinut instanţa de fond, reclamanta deţine un titlu executoriu împotriva pârâtului S.V.
Tribunalul a mai reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6874 din 21 decembrie 2005, pârâtul S.V. a vândut pârâtei O.A.M. mai multe imobile, menţionându-se că acestea sunt bunuri proprii ale pârâtului-vânzător, aspect confirmat de extrasele de Carte Funciară. În contract s-a mai precizat că preţul vânzării este de 150.000 lei, preţ ce a fost achitat la data semnării contractului, instituindu-se un drept de uzufruct viager pentru două dintre imobile în favoarea pârâţilor S.V. şi S.M.
Instanţa a mai reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost precedată de un antecontract de vânzare-cumpărare înscris în Cartea Funciară la data de 5 decembrie 2005, iar din datele de stare civilă reiese că pârâta O.A.M. este fiica din prima căsătorie a soţiei pârâtului S.V.
Cât priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocată de pârâta O.A.M., tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care prevăd că prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune pentru despăgubiri rezultând din fapte ilicite, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea, acest moment fiind marcat în speţă, nu de data înscrierii contractului de vânzare-cumpărare în Cartea Funciară, ci de la data la care reclamanta a cunoscut insolvabilitatea debitorului pârât, respectiv, după declanşarea executării silite.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acţiunea este întemeiată, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat după ce pârâtul a luat cunoştinţă de formularea cererii de atragere a răspunderii sale în dosarul de faliment, intenţia de fraudare a intereselor creditoarei fiind evidentă, după cum evidentă este şi complicitatea la fraudă a terţului dobânditor.
Ca atare, tribunalul a apreciat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile art. 975 C. civ., fiind dovedit prejudiciul care constă în imposibilitatea reclamantei de a-şi recupera creanţa, deşi deţine un titlu executoriu împotriva pârâtului şi a demarat procedura de executare silită.
Cât priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a reţinut că o atare cerere nu este dovedită în faţa instanţei de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii S.V., S.M. şi O.A.M.
Prin Decizia nr. 121/C din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea intimatei reclamante şi a respins apelurile formulate de pârâţi ca nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că excepţia necompetenţei materiale a instanţei de judecată este nefondată, întrucât actul de vânzare-cumpărare a cărui revocare se solicită priveşte şi două spaţii comerciale, care sunt elemente ale fondului de comerţ atrăgând jurisdicţia instanţei comerciale.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 975 C. civ., care reglementează acţiunea revocatorie ca un mijloc la îndemâna creditorului chirografar pentru înlăturarea activităţii frauduloase a debitorului său.
Prima condiţie a acţiunii pauliene, a arătat instanţa de apel, constând în crearea unui prejudiciu creditorului, prin cauzarea sau mărirea stării de insolvabilitate, este îndeplinită. Astfel, a apreciat instanţa, contractul de vânzare-cumpărate atacat a fost încheiat la scurt timp după declanşarea procedurii de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului S.V., în dosarul de faliment, susţinerea pârâtului că procedura de citare în această cauză a fost îndeplinită la câteva zile după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nefiind dovedită pe deplin. Totodată, instanţa de apel a reţinut, pe acest aspect, faptul că în calitate de fost administrator al societăţii pârâte avea atribuţii în cadrul procedurii de faliment, fiind obligat să anunţe schimbarea de domiciliu.
Prin urmare, curtea de apel a apreciat că acest act de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu scopul creării stării de insolvabilitate a debitorului, în ipoteza în care acţiunea de atragere a răspunderii patrimoniale ar fi avut succes.
Instanţa de apel a respins apărarea pârâtului în sensul că, vânzarea imobilelor s-a făcut pentru acoperirea unei creanţe mai vechi faţă de Direcţia Regională Vamală Oradea, întrucât cuantumul acestei creanţe - 8.961,65 lei este disproporţionat faţă de preţul vânzării.
Instanţa de apel a reţinut ca îndeplinită şi condiţia privind frauda debitorului, care a cunoscut rezultatul păgubitor al actului faţă de creditorul său, dată fiind existenţa dosarului de faliment şi faptul că actul a fost încheiat cu un membru al familiei.
S-a reţinut de către instanţa de apel că reclamanta – creditoare are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ce rezultă dintr-un titlu executor reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar complicitatea la fraudă a terţului dobânditor este dovedită prin calitatea acestuia de membru al familiei şi prin faptul că locuiau în acelaşi imobil.
Instanţa de apel a respins critica apelanţilor în sen sul că reclamanta nu este titulara unei creanţe anterioare, deoarece actul fraudulos a fost încheiat de debitor cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, astfel încât reclamanta poate ataca actul anterior naşterii dreptului său de creanţă.
Curtea de apel a respins cererea intimatei – reclamante de obligarea a apelanţilor la plata unor despăgubiri cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea de bunăvoie a sentinţei nr. 498/COM/2010, întrucât conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. aceasta este o cerere nouă – inadmisibilă în apel, iar intimata nu a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, pârâta O.A.M., criticând Decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ. şi pârâţii S.V. şi S.M. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă O.A.M. a arătat că instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat motivul invocat de această parte privind necompetenţa materială a instanţei, reţinând în mod greşit că actul de vânzare-cumpărare priveşte spaţii comerciale, întrucât actul atacat este încheiat între persoane fizice. Ca atare au fost încălcate normele privind competenţa materială a instanţei de judecată, conform art. 304 pct. 3 C. proc. civ., competenţa de primă instanţă revenind Judecătoriei Oradea.
2. Recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, reţinând că prin această înstrăinare debitorul şi-a mărit starea de insolvabilitate fără să se observe că au fost reîntregirea patrimoniului vânzătorului cu preţul stabilit.
Ca atare este culpa intimatei – reclamante care a aşteptat aproape trei ani pentru punerea în executare a sentinţei de obligare a pârâtei – debitor, recurenta – pârâtă fiind cumpărător de bună credinţă, atât timp cât a plătit preţul pentru imobilele cumpărare.
3. Recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut aprecieri cu privire la existenţa unei disproporţii evidente între creanţa deţinută de Direcţia Regională Vamală şi preţul stipulat în contractul de vânzare, aprecieri care sunt irelevante, atâta timp cât nu s-a dovedit fictivitatea preţului.
4. În mod greşit a fost reţinută complicitatea la fraudă a terţului dobânditor, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenta – cumpărătoare nu cunoştea altă obligaţie de plată a vânzătorului decât aceea rezultând din sechestrul asigurător instituit de Direcţia Regională Vamală.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate formulate, recurenţii-pârâţi S.V. şi S.M., au arătat că:
1. Hotărârile instanţelor de fond au fost date cu încălcarea competenţei de ordine publică a altor instanţe conform art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Actul de vânzare-cumpărare ce face obiectul acţiunii de faţă este încheiat între necomercianţi, astfel încât natura civilă a acesteia este incontestabilă.
Recurenţii au arătat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 4 C. com. şi nici cela ale art. 56 C. com. invocate de intimata-reclamantă, întrucât reclamanta nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare atacat. În plus, acţiunea pauliană se exercită în calitate de creditor, iar nu în calitate de comerciant, calitate care este irelevantă în speţă.
2. Hotărârile atacate au fost date cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
Astfel, au arătat recurenţii-pârâţi, în cauză creditorul nu este titularul unei creanţe anterioară actului de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare fiind anterior titlului executoriu deţinut de intimata-reclamantă. Ca atare, părţile nu au cunoscut la data încheierii contractului, că ar fi declanşată împotriva vânzătorului o acţiune în răspundere conform Legii nr. 64/1995, astfel încât este exclusă frauda la încheierea actului.
În cauza aflată pe rolul judecătorului sindic s-a reţinut prin încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2005, că procedura de citare a recurentului debitor este viciată, astfel încât primul termen la care această parte a fost legal citată este ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, această încheiere având natura juridică a unei prezumţii legale care îl dezgrevează pe recurent de orice altă probă. Recurenţii au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 C. proc. civ., întrucât reclamanta din cererea de atragere a răspunderii personale a indicat alt domiciliu.
Recurenţii-pârâţi au arătat că reclamanta nu a dovedit că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, anterioară încheierii contractului, un creditor viitor neputând exercita acţiunea pauliană decât dacă la data încheierii actului de vânzare-cumpărare ar fi cunoscut existenţa unui asemenea creditor. Or, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, părţile acestuia nu au ştiut despre acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale, astfel încât nu au cunoscut calitatea reclamantei de viitor creditor. De altfel, aşteptarea unui atare creditor viitor afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, creând insecuritate juridică.
Recurenţii-pârâţi au mai arătat că buna credinţă a părţilor trebuie analizată în raport cu data notării în cartea funciară a antecontractului de vânzare-cumpărare care este anterioară încheierii contractului, o atare notare făcând imposibilă urmărirea bunului de către creditorii chirografari.
Recurenţii au mai arătat că frauda este exclusă întrucât vânzarea a fost efectuată pentru acoperirea unei creanţe datorată Direcţiei Regionale Vamale Constanţa imobilele vândute făcând obiectul unui sechestru asigurător notat în cartea funciară.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta curte reţine că recursurile declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente:
1. Cât priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă O.A.M. , Înalta Curte va respinge critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. întrucât cadrul procesual este stabilit de către recurent – în speţă, o societate comercială, care a înţeles să investească instanţele de judecată cu o acţiune revocatorie sau pauliană, întemeiată pe dispoziţiile art. 975 C. civ. Ca atare, faptul că actul de vânzare-cumpărare a cărui revocare se solicită este încheiat de persoane fizice, nu are relevanţă în stabilirea competenţei instanţei de judecată, atâta timp cât causa debendi este revocarea unui atare act juridic la solicitarea creditorului, societate comercială în virtutea raportului juridic stabilit între această parte şi una dintre persoanele fizice implicate în actului a cărui revocare se solicită, devenind aplicabile art. 4 şi art. 56 C. com.
Natura juridică a acţiunii pauliene permite unui terţ să intervină în raportul juridic stabilit între părţile contractante, prin solicitarea de revocare a acestuia, date fiind raporturile juridice dintre terţul creditor şi una dintre părţile contractante, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte prin raportare la părţile implicate în acţiunea pauliană. Cum în speţă, terţul creditor este o societate comercială, Înalta Curte, reţine că instanţa comercială este cea competentă să soluţioneze cauza, conform art. 4 şi art. 56 C. com.
2. Cea de-a doua critică de nelegalitate formulată de recurenta – pârâtă vizează greşita interpretare a actului de vânzare-cumpărare dedus judecăţii, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţele au reţinut că vânzătorul şi-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului, fără să observe că este vorba despre un act cu titlu oneros.
O atare critică este nefondată, întrucât subrogaţia reală cu titlu particular de care se prevalează recurenta atunci când vorbeşte despre reîntregirea patrimoniului vânzătorului prin încasarea preţului corect, nu a fost probată de către pârâtul-vânzător în speţă. În schimb, intimata-reclamantă a dovedit starea de insolvabilitate a debitorului său prin depunerea actelor încheiate în dosarul de executare silită, dovedind implicit şi neintervenţia subrogaţiei reale cu titlu particular.
Afirmaţia recurentei relativă la culpa intimatei care a aşteptat aproape 3 ani pentru executarea silită a creanţei sale este fără relevanţă, întrucât titlul executoriu al intimatei deţinut împotriva debitorului său este mult anterior începerii executării silite, astfel încât insolvabilitatea acestuia la momentul executării silite dovedeşte intenţia debitorului de fraudare a creditorului său.
3. Înalta Curte, va respinge şi critica privind irelevanţa aprecierilor instanţei de apel cu privire la existenţa unei disproporţii evidente între creanţa datorată Direcţiei Regionale Vamale Oradea şi preţul încasat, întrucât frauda pauliană este exclusă doar pentru sumele datorate acoperirii altor datorii, astfel încât în mod legal instanţa de apel a apreciat că disproporţia de valoare şi insolvabilitatea dovedită de creditor a debitorului său, probează intenţia de fraudare.
4. Şi ultima critică de nelegalitate privind lipsa de complicitate la fraudă a terţului dobânditor vizează aspecte ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor de către instanţele de fond, care au reţinut în mod legal, faţă de toate probele administrate în cauză, implicit existenţa gradului de rudenie între părţile contractante şi faptul că locuiau în acelaşi imobil, îndeplinirea acestei condiţii de admitere a acţiunii pauliene.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-pârâţi S.V. şi S.M., Înalta Curte reţine că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. privind invocarea competenţei de ordine publică a altei instanţe este nefondată, pentru argumentele deja expuse pe larg în analizarea primului motiv de nelegalitatea invocat de recurenta-pârâtă O.A.M. , argumente ce nu vor fi reluate, dată fiind identitatea acestei critici de nelegalitate.
Cât priveşte susţinerea recurenţilor-pârâţi, în sensul că acţiunea pauliană este exercitată de către creditor, iar nu de către comerciant, Înalta Curte reţine că aceasta este superfluă, faţă de dispoziţiile art. 56 C. com., care impune jurisdicţia comercială pentru acţiunile promovate de societăţile comerciale, cărora li se aplică prezumţia de comercialitate a actelor şi faptelor săvârşite.
2. Critica recurenţilor-reclamanţi relativă la interpretarea şi aplicarea greşită a legii, priveşte inexistenţa unei creanţe a reclamantei anterioară încheierii actului de înstrăinare ce face obiectul acţiunii de faţă, reţinerile instanţei de apel relative la posibilitatea creditorului viitor de a ataca actul fraudulos fiind infirmate de faptul că părţile nu cunoşteau existenţa unui atare creditor, faţă de data emiterii citaţiei în dosarul de atragere a răspunderii personale.
Înalta Curtea reţine că în mod legal instanţa de apel a reţinut că un creditor viitor poate să atace actul fraudulos în cazul în care actul a fost încheiat tocmai cu intenţia de prejudiciere a acestuia, aspect ce reprezintă o excepţie de la regula anteriorităţii creanţei.
Critica recurenţilor pârâţi privind data îndeplinirii procedurii de citare în dosarul de faliment, respectiv la scurt timp după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât părţilor actului atacat nu cunoşteau existenţa acestui potenţial creditor, nu poate fi primită, întrucât intenţia de fraudare a pârâtului debitor şi complicitatea la fraudă a terţului dobânditor au fost analizate de instanţele de fond prin raportare la ansamblul cauzei, reţinându-se poziţia lui S.V. de fost administrator al societăţii pârâte, calitate în care cunoştea cursul procesului de faliment, cu atât mai mult cu cât actul de înstrăinare a fost încheiat la scurt timp după înregistrarea cererii D.G.F.P. de atragere a răspunderii patrimoniale a fostului administrator, pe rolul judecătorului sindic.
Ca atare, susţinerile recurenţilor pârâţi relative la încălcarea principului securităţii juridice prin obligarea recurenţilor la aşteptarea unui potenţial creditor, nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât din evoluţia dosarului de faliment, fostul administrator al societăţii falite prezuma poziţia sa de viitor debitor faţă de acesta, având în vedere dispoziţiile fostei Legi nr. 64/1995 care reglementau posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a acestuia.
Nu poate fi primită nici critica recurenţilor-pârâţi relativă la dovada bunei lor credinţe prin notarea antecontractului de vânzare-cumpărare în cartea funciară, care face imposibilă urmărirea bunului de către creditorii chirografari, întrucât aşa cum s-a arătat anterior, contractul de vânzare-cumpărare şi, implicit, antecontractul sunt încheiate ulterior înregistrării cererii de atragere a răspunderii personale a recurentului-pârât care era implicat în dosarul de faliment al societăţii pe care o administrase anterior ridicării acestui drept de către judecătorul sindic. Ca atare, prezumţia bunei credinţe a recurenţilor a fost răsturnată de reţinerea principiului fraus omnia corrumpit.
Cât priveşte ultimul motiv de nelegalitate invocat relativ la necesitatea înstrăinării bunurilor pentru plata datoriei către alt creditor, ceea ce ar împiedica exercitarea acţiunii pauliene, Înalta Curte va respinge şi acest motiv reţinând aceleaşi argumente reţinute pentru identitate de raţiuni în soluţionarea celui de-al treilea motiv de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă O.A.M.
Pentru considerentele mai sus invocate în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursurile declarate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii O.A.M., S.V. şi S.M. împotriva deciziei nr. 121/C din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1667/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1672/2011. Comercial → |
|---|
