ICCJ. Decizia nr. 1676/2011. Comercial

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1676/2011

Dosar nr. 905/1/2011

Şedinţa publică din 3 mai 2011

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 2613/115/2007, reclamanta SC E.E. SA - U.T.C. Reşiţa, în calitate de succesoare a SC D.F.E.E.E.B. SA (ca urmare a divizării parţiale intervenite la 01 iulie 2007) a chemat în judecată pârâtele SC T.M.K. Reşiţa SA (fostă C.S. Reşiţa SA), SC C.E. Craiova SA, C.N.T.E.E.T. SA şi SC O. SA, pentru ca - prin hotărârea ce se va pronunţa - să fie obligate pârâtele să achite reclamantei, în solidar, suma de 6277455,25 lei, reprezentând c.val. energie electrică, penalităţi, taxe Radio şi TV, toate acestea pentru luna octombrie 2005.

În motivarea demersului său judiciar, reclamanta a arătat că prin adresa nr. 48/1121 din 05 septembrie 2005 transmisă SC E.E.B. SA, pârâta 1 şi-a anunţat intenţia de a uza de calitatea sa de consumator eligibil de energie electrică şi a solicitat renegocierea contractelor de furnizare a energiei electrice nr. 1 din 01 ianuarie 2001 (Oţelărie Electrică 220 KV); nr. 2 din 29 mai 2000 (Platou C.S.R. 110 KV); nr. 3 din 06 iunie 2000 (Staţia Aglomerare 6 KV) încheiate cu reclamanta, în conformitate cu art. 35 din contracte. La 08 septembrie 2005 s-au purtat negocieri între reclamantă şi pârâta nr. 1, astfel ca aceasta din urmă să rămână consumator eligibil al reclamantei în perioada următoare, după perfectarea unui nou contract în conformitate cu prevederile legale. Cu adresa SC C.S.R. SA nr. 57/1121 din 27 septembrie 2005 către SC E.E.B. SA, SC C.S.R. SA a revenit la adresa nr. 48/1121 din 05 septembrie 2005 şi a anunţat că - începând cu data de 05 octombrie 2005 - aceasta va încheia un contract de furnizare a energiei electrice cu SC C.E. Craiova SA. Prin adresa nr. 6129 din 28 septembrie 2005 a SC E.E.B. SA s-a comunicat consumatorului SC C.S.R. SA că nu poate trece la statutul de consumator eligibil începând cu data de 05 octombrie 2005, deoarece nu sunt îndeplinite riguros prevederile Ordinului Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei (A.N.R.E. ) nr. 36 - art. 9 şi că până la data de 28 septembrie 2005 nu s-a primit vreo solicitare de încheiere a contractelor de distribuţie pentru locurile alimentate la 110 KV şi 6 KV, drept pentru care rezilierea contractelor încheiate cu pârâta nr. 1 se va face începând cu data de 01 noiembrie 2005.

Reclamanta a pretins că SC C.E. Craiova a comunicat, la data de 30 septembrie 2005, că a perfectat un contract de furnizare a energiei electrice cu SC T.M.K. Reşiţa SA, începând cu data de 01 octombrie 2005 şi că, începând cu această dată, şi-a asumat responsabilitatea echilibrării acestui consumator. Tot la aceeaşi dată, C.E. Craiova a solicitat încheierea contractelor de distribuţie cu E.E. Banat şi celui de transport cu C.N.T. SA. Conform art. 40 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori, aprobat prin HG nr. 1.007/2004, încheierea unui contract de furnizare a energiei electrice se poate face numai în condiţiile în care furnizorul, respectiv consumatorul, au încheiat în prealabil un contract de distribuţie şi/sau de transport cu operatorul de reţea care deserveşte locul de consum, lucru care - din motive tehnice - era imposibil să se întâmple într-o singură zi. Deşi s-a comunicat atât C.E. Craiova (la 04 octombrie 2005 şi 07 octombrie 2005) cât şi SC C.S.R. SA (la 28 septembrie 2005) că, deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 9 din Ordinul A.N.R.E. nr. 36/2005, conform căruia „un titular de licenţă participant la piaţa angro de energie electrică nu îşi poate modifica statutul asumat faţă de C.N.T.E. SA privind responsabilitatea echilibrării pentru punctele de racordare proprii sau a consumatorilor pe care îi deservesc decât după minim 15 zile calendaristice de la data comunicării informaţiilor necesare şi numai începând cu prima zi a unei luni calendaristice", rezilierea contractelor de furnizare încheiate între E. Banat şi SC C.S.R. SA precum şi modificarea responsabilităţii echilibrării se va face începând cu data de 01 noiembrie 2005, nu au fost înţeleşi. SC C.S.R. SA a considerat că a încheiat un contract cu noul furnizor începând cu data de 05 octombrie 2005 şi toată responsabilitatea ulterior acestei date revine C.E. Craiova, deşi această societate insistă să susţină că asigură echilibrarea consumatorului SC C.S.R. SA începând cu data 01 octombrie 2005, iar prin adresa nr. 20.058 din 18 octombrie 2005 T. a confirmat că până la data de 12 octombrie 2005 Sucursala de măsură OMEPA nu a primit nici o cerere de modificare a contorului. Modificarea responsabilităţii echilibrării neavând loc, consumul SC C.S.R. SA din luna octombrie 2005 a fost înregistrat în P.R.E. E. Bucureşti, către care E.E. Banat şi-a delegat responsabilitatea echilibrării. E.E. Banat a înştiinţat SC C.S.R. SA că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, rezilierea contractului de furnizare se poate face doar de la 01 noiembrie 2005. În toate notificările transmise în cursul lunii noiembrie de SC E.E. B. SA nu a mai fost luat în considerare consumul SC C.S.R. SA. În cazul în care contractul de furnizare încheiat de C.E. Craiova cu SC C.S.R. SA ar fi intrat în vigoare după 1 decembrie 2005, atât SC E.E. B. SA cât şi C.E. Craiova ar înregistra costuri foarte mari pe piaţa de echilibrare în cursul lunii noiembrie.

A mai susţinut reclamanta că SC O. a cuprins, în decontarea lunii octombrie 2005 pentru E.E. Banat SA, şi energia aferentă consumatorului SC C.S.R. SA, iar C.N.T.E.E.E.T. SA a facturat contravaloarea serviciului de transport şi pentru această energie electrică tot S.D.F.E.E.E.E. Banat SA.

Notificarea C.N.T.E.E.T. SA către C.E. Craiova SA fiind făcută la 29 septembrie 2005, prin adresa nr. 2656, modificarea efectivă a responsabilităţii de echilibrare putea avea loc doar începând cu 01 noiembrie 2005. Prin adresa nr. 20.058 din 18 octombrie 2005 a C.T.E. SA se confirmă că, până la data de 12 octombrie 2005, Sucursala de măsurare a energiei electrice tranzitate pe piaţa angro OMEPA nu a primit cerere de modificare a conturului de la nici unul din PRE-urile implicate. Drept urmare, în luna octombrie 2005, SC C.S.R. SA fiind consumator captiv al SC D.F.E.E.E.B. SA, C.E. Craiova a solicitat intervenţia A.N.R.E., pentru soluţionarea neînţelegerii privind încheierea contractului de distribuţie. A.N.R.E. a tratat această problemă ca pe o divergenţă precontractuală şi a formulat o recomandare, menţionând că neînsuşirea recomandărilor va conduce la continuarea „Procedurii" şi la emiterea unei decizii, iar efectele unei decizii a Preşedintelui A.N.R.E. curg de la data semnării acestei decizii. În urma audierii avute la A.N.R.E. la data de 23 noiembrie 2005, pentru concilierea divergenţelor precontractuale apărute la încheierea contractului de distribuţie a energiei electrice nr. 270 din 04 octombrie 2005, încheiat între SC D.F.E.E.E.B. SA şi S.C. C.E. Craiova S.A., părţile au stabilit de comun acord soluţionarea pe cale amiabilă a neînţelegerilor apărute la semnarea contractului mai sus menţionat.

În data de 19 ianuarie 2006 a avut loc întâlnirea dintre reprezentanţii SC C.E. Craiova SA şi SC D.F.E.E.E.B. SA, dar nici în urma acesteia nu s-a ajuns la vreun rezultat, deoarece SC C.E. Craiova S.A. a susţinut că - începând cu data de 05 octombrie 2005 - a furnizat energie electrică consumatorului SC C.S.R. Reșița SA, chiar dacă a fost de acord cu derularea contractului de distribuţie nr. 270 din 04 octombrie 2005 începând cu luna noiembrie 2005. Comisia de Arbitraj a disputelor de pe piaţa de energie electrică nu a soluţionat corespunzător problemele apărute la decontarea lunii octombrie 2005, în urma schimbării furnizorului de către consumatorul SC C.S.R. SA Reşiţa cu un alt furnizor, emiţând numai recomandări (a se vedea procesul-verbal întocmit la 16 octombrie 2006), iar SC C.E. Craiova a refuzat o analiză comună, corectă, pentru o compensare echitabilă a daunelor. Totodată, s-a constatat că sumele aferente componentei de transport pentru SC C.S.R. SA au fost facturate, pentru luna octombrie 2005, de SC T.E. Banat, cu toate că exista un contract cu C.E. Craiova pentru această lună. De asemenea, la Operatorul Pieţei de Energie Electrică SC O., Nota de decontare a lunii octombrie 2005, privitor la „Cantităţile de energie electrică tranzacţionate, drepturi de încasare şi obligaţii de plată aferente contractului de transport energie electrică, servicii de sistem şi de administrare a pieţei încheiat între C.N.T.E. şi SC F.D.E.E.E. Banat SA, energia consumată de SC C.S.R. SA este din conturul comercial al SC F.D.E.E.E.E. Banat SA. În conformitate cu prevederile Codului Comercial al pieţei angro de energie electrică, punctele de racordare la reţea ale unui consumator eligibil pe piaţa concurenţială trebuie să fie considerate în cadrul Părţii Responsabile cu Echilibrarea din care face parte furnizorul respectivului consumator.

Potrivit punctului 9 din anexa la Ordinul A.N.R.E. nr. 36/2005, un titular de licenţă participant la piaţa en-gros de energie electrică nu-şi poate modifica statutul asumat faţă de C.N.T.E. SA privind responsabilitatea echilibrării pentru punctele de racordare proprii sau ale consumatorilor pe care îi deserveşte decât după minim 15 zile calendaristice şi numai începând cu prima zi a unei luni calendaristice. În baza prevederilor pct. 5 din anexa la Ordinul A.N.R.E. nr. 30/2005, fiecare furnizor implicit îşi asumă ca parte responsabilă cu echilibrarea distinctă, responsabilitatea echilibrării consumatorilor săi eligibili. Transferul responsabilităţii echilibrării se consideră finalizat în urma parcurgerii etapelor prevăzute în procedura operaţională: „Înregistrarea, retragerea şi revocarea unei Părţi Responsabile cu Echilibrarea", elaborată de C.N.T.E. SA şi avizată de A.N.R.E. , inclusiv reactualizarea convenţiilor de măsurare şi agregare de fiecare dintre cele două PRE (S.C. Electrica S.A. în calitate de PRE care nu-şi asumă responsabilitatea echilibrării pentru consumatorul care-şi exercită dreptul de eligibilitate şi, respectiv, SC C.E. Craiova SA, în calitate de PRE care va prelua responsabilitatea echilibrării acestui consumator). În caz contrar, ambele PRE pot suporta penalizări financiare, pentru dezechilibrele de la notificare. În concluzie, pentru schimbarea furnizorului de energie electrică trebuie parcurse toate etapele, atât din procedura operaţională menţionată cât şi din Procedura privind schimbarea furnizorului de energie electrică, aprobată de A.N.R.E. nr. 21/2005. A conchis reclamanta, învederând că pârâtele nr. 2, 3 şi 4 sunt vinovate de nerespectarea prevederilor legale privind reglementarea pieţei de energie electrică care au condus la prezentul litigiu.

Pârâta SC C.E. Craiova SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.

Pârâtele C.N.T.E.E.T. SA şi SC O. SA au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Pârâta SC T.M.K. Reşiţa SA a depus întâmpinare, cerere de chemare în garanţie şi cerere reconvenţională. Pârâta - reclamantă a invocat şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată (motivat de faptul că cererea introductivă de instanţă nu cuprinde motivele de drept, situaţia de fapt e insuficient precizată iar obiectul cererii nu este clar menţionat), excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei (motivat de faptul că reclamanta nu şi-a probat calitatea de succesoare a Electrica Reşiţa), excepţia inadmisibilităţii acţiunii (motivat de faptul că obligaţia nu ar fi solidară) şi excepţia de neexecutare a contractului.

Prin cererea de chemare în garanţie, SC T.M.K. Reşiţa SA a solicitat ca - în cazul în care va cădea în pretenţii - să fie obligată chemata în garanţie SC C.E. Craiova SA să-i plătească suma de 6277455,25 lei, cu titlu de contravaloare energie electrică, penalităţi, taxe Radio şi TV, precum şi să fie obligată aceasta la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii de chemare în garanţie, pârâta a arătat că a achitat chematei în garanţie - pentru luna octombrie 2005 - suma de 2763617,49 lei, cu titlu de contravaloare energie electrică furnizată.

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă SC T.M.K. Reşiţa SA a solicitat instanţei să constate că la data de 04 octombrie 2005 s-au reziliat contractele nr. 1, 2 şi 3. Pârâta-reclamantă a arătat că a îndeplinit toate formalităţile prevăzute de lege, în vederea rezilierii celor trei contracte de furnizare a energiei electrice.

Prin încheierea nr. 353 din 30 octombrie 2007 a Tribunalului Caraş-Severin s-a dispus scoaterea dosarului de pe rolul instanţei şi înaintarea lui la Tribunalul Iaşi, având în vedere că, prin încheierea nr. 3255 din 19 octombrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 7771/1/2007, s-a dispus strămutarea judecării dosarului. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 8328/99/2007.

Prin sentinţa nr. 1611/com din 04 noiembrie 2009, Tribunalul Iaşi a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi lipsei coparticipării procesuale pasive şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E.E. SA - Unitatea Teritorială Comercială Reşiţa în contradictoriu cu pârâta SC T.M.K. Reșița SA.

Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4352528,32 lei, cu titlu de contravaloare energie termică livrată în cursul lunii octombrie 2005, a sumei de 1924813,42 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 28 februarie 2007, a sumei de 30 lei, cu titlu de contravaloare taxă radio, a sumei de 50 lei, cu titlu de contravaloare taxă TV şi a sumei de 67950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC T.M.K. Reşiţa SA în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC E.E. SA - Unitatea Teritorială Comercială Reşiţa. A fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC T.M.K. Reşiţa S.A. în contradictoriu cu SC C.E. Craiova SA şi a fost obligată chemata în garanţie la plata către pârâtă a sumei de 2763617,49 lei, cu titlu de contravaloare energie electrică încasată fără drept şi a sumei de 30823 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 10 aprilie 2008, tribunalul a respins excepţiile nulităţii cererii introductive de instanţă, a necompetenţei materiale a Tribunalului Iaşi, a autorităţii de lucru judecat şi a tardivităţii acţiunii. De asemenea, prin încheierea din 04 iunie 2008 instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecata în contradictoriu cu pârâtele SC O. SA, C.N.T.E.E.T. SA şi SC C.E. Craiova SA.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi lipsei coparticipării procesuale pasive, instanţa a apreciat că sunt neîntemeiate, astfel:

Referitor la calitatea procesuală activă a SC E.E. SA, instanţa a reţinut că aceasta este succesoarea în drepturi a SC D.F.E.E.E. SA. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a avut în vedere HG 1342/2001, privind reorganizarea SC D.F.E.E.E. SA prin care s-au înfiinţat opt noi societăţi comerciale, denumite filiale, în care acţionar unic era „E." SA şi SC D.F.E.F..E.E. E. Banat SA. Prin HG 1000/2004, privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării, modificarea şi completarea Strategiei de privatizare a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice „E.D." SA şi „E.B." SA, la art. 3 alin. (2) se aproba încheierea contractului de privatizare a SC F.D.F.E.E.E.B. SA, acţionar majoritar urmând să devină E. S.P.A. A mai stabilit tribunalul că schimbarea de acţionariat nu a avut nici o înrâurire asupra formei de funcţionare a societăţii, singurele modificări operând la nivelul acţionariatului şi denumirii societăţii, respectiv SC F.D.F.E.E.E.B. SA. Proiectul de divizare a SC F.D.F.E.E.E.B. SA a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1339 din 26 aprilie 2007. În proiect, se prevede la Capitolul B că: „Divizarea Societăţii are loc prin desprinderea părţii corespunzătoare din patrimoniul societăţii, incluzând activul şi pasivul, aferentă activităţii de furnizare a energiei electrice. Partea din patrimoniul societăţii aferentă activităţii de energie electrică va fi transmisă cu titlu universal Societăţii Nou Înfiinţate, în conformitate cu prevederile capitolul IV din proiectul de divizare. Creanţele transferate către noua societate sunt aferente activităţii de furnizare a energiei electrice desfăşurată în prezent de societate".

Tribunalul a reţinut şi că Hotărârea AGEA a SC F.D.F.E.E.E.B. SA nr. 8 din 20 iunie 2007 a aprobat operaţiunea de divizare a societăţii, prin desprinderea unei părţi din patrimoniu şi transferul către o nouă Societate, numită E.E. SA, conform proiectului de divizare publicat în M.Of. nr. 1339 din 26 aprilie 2007. În actul constitutiv al SC E.E., în preambul, este menţionat că societatea este constituită ca urmare a divizării SC F.D.F.E.E.E. B. SA şi SC F.D.F.E.E.E. Dobrogea, în conformitate cu proiectele de divizare publicate în M.Of. nr. 1339 din 26 aprilie 2007 şi M.Of. nr. 1458 din 09 mai 2007.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi lipsei coparticipării procesuale pasive, instanţa le-a respins, motivat de faptul că reclamanta şi-a întemeiat pretenţia dedusă judecăţii pe existenţa contractelor de furnizare a energiei electrice nr. 1, 2 şi 3 încheiate cu pârâta, contracte care au fost în vigoare pe parcursul lunii octombrie 2005, Coparticiparea procesuală pasivă a S.C. C.E. Craiova S.A. nu se impunea, în condiţiile în care între reclamantă şi această din urmă societate comercială nu a existat un raport juridic direct.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia în baza raţionamentului ce va fi redat în cele ce urmează.

Tribunalul a stabilit că pe toată durata lunii octombrie 2005 reclamanta a fost cea care a furnizat energie electrică către pârâtă, în baza contractelor nr. 1 din 01 ianuarie 2001, 2 din 29 mai 2000 şi nr. 3 din 06 iunie 2000, contracte a căror valabilitate s-a menţinut şi pentru această perioadă, nefiind reziliate la data de 04 octombrie 2005. Potrivit dispoziţiilor art. 33 din HG nr. 1007/2004, furnizarea energiei electrice se face numai pe bază de contract de furnizare, încheiat de un furnizor cu consumatorul. Procedura privind schimbarea furnizorului de energie electrică este prevăzută atât în Ordinul nr. 21 din 01 iunie 2005 emis de A.N.R.E. cât şi în Ordinul nr. 35 din 19 iulie 2005, emis de aceeaşi autoritate, care a adus o serie de modificări în ceea ce priveşte procedura de urmat indicată în primul act normativ. Contractele de furnizare a energiei electrice nr. 1, 2 şi 3, încheiate între reclamantă şi pârâtă, erau pe durată nedeterminată. Este adevărat că - prin adresa nr. 57/1121 din 27 septembrie 2005 - pârâta S.C.T.M.K. Reşiţa S.A. a anunţat reclamanta că - începând cu data de 05 octombrie 2005 - încheie un contract de furnizare a energiei electrice cu SC C.E. Craiova SA, însă această denunţare unilaterală nu a putut opera, în condiţiile în care nu a fost respectată procedura A.N.R.E., de schimbare a acestui furnizor.

Instanţa a constatat că pârâta - în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor Ordinului A.N.R.E. nr. 21 din 01 iunie 2005 - a demarat această procedură de înlocuire a furnizorului. Această procedură - însă - nu s-a putut finaliza, deoarece înainte de a-şi produce efectele (05 octombrie 2005) şi în cursul termenului de preaviz a fost modificat cadrul normativ, prin apariţia Ordinului nr. 36 din 31 august 2005, care prevedea condiţii diferite. Articolul 9 din acest ultim ordin prevedea că un titular de licenţă participant la piaţa en-gros de energie electrică nu îşi poate modifica statutul asumat faţă de C.N.T.E. SA, privind responsabilitatea echilibrării pentru punctele de racordare proprii sau ale consumatorilor pe care îi deserveşte decât după minim 15 zile calendaristice de la data comunicării informaţiilor necesare şi numai începând cu prima zi a unei luni calendaristice. Or, această din urmă modificare procedurală nu a fost respectată de pârâtă.

Instanţa a apreciat că dispoziţiile Ordinului nr. 36/2005, conţinând norme procedurale de urmat în cazul manifestării intenţiei de modificare a furnizorului de energie electrică, erau de imediată aplicare şi, deci, că verificarea condiţiilor pentru încheierea unui nou contract de furnizare la data de 05 octombrie 2005 trebuie să se facă raportat la acest act normativ. Faptul că reclamanta este cea care a livrat energie electrică pârâtei - pentru întreaga durată a lunii octombrie 2005 - rezultă atât din raportul de expertiză efectuat în cauză cât şi din actele depuse la dosar. SC O. a cuprins - în nota de decontare a lunii octombrie 2005 pentru SC D.F.E.E.E.E. Banat SA - şi energia aferentă consumatorului SC C.S.R. SA iar C.N.T.E.E.T. SA a facturat contravaloarea serviciului de transport pentru această energie electrică tot Societăţii de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice E.E. Banat S.A. Adresa nr. 20058/18 octombrie 2005 a C.N.T.E.E.T. SA confirmă că, până la data de 12 octombrie 2005, Sucursala de măsurare a energiei electrice tranzitate pe piaţa en-gros OMEPA nu a primit cerere de modificare a conturului de la niciunul dintre PRE-urile implicate. Modificarea responsabilităţii echilibrării neavând loc, consumul SC C.S.R. SA din luna octombrie 2005 a fost înregistrat în PRE E. Bucureşti, către care E.E. Banat şi-a delegat responsabilitatea echilibrării. Totodată, s-a constatat că acele costuri aferente componentei de transport pentru SC C.S.R. SA au fost facturate, pentru luna octombrie 2005, de SC T.E. Banat , cu toate că exista un contract cu C.E. Craiova, pentru această lună.

Tribunalul a apreciat ca relevantă în cauză Decizia nr. 2 din 16 noiembrie 2006 a Comitetului de Arbitraj al Disputelor de pe Piaţa Energiei Electrice, în care se arată că, datorită nerespectării tuturor reglementărilor de trecere a consumatorului captiv la consumator eligibil, s-a creat următoarea situaţie: C.E. Craiova a încasat în luna octombrie atât contravaloarea energiei electrice vândute pe piaţa de energie cât şi contravaloarea energiei electrice consumate de C.S.R. SC E.E.B. SA a continuat să aibă înregistrat drept consumator captiv C.S. Reşiţa (deşi nu există un contract de furnizare energie electrică între cele două societăţi). În urma discuţiilor purtate, pentru stingerea definitivă a litigiului, C.E. Craiova este de acord ca - împreună cu SC E.E.B. SA - să găsească modalităţile legale prin care să transfere sumele facturate şi încasate pentru energia electrică consumată de C.S. Reşiţa în luna octombrie 2005.

Tribunalul a mai stabilit şi faptul că procesele-verbale de măsurare a consumului de energie electrică încheiate între pârâtă şi chemata în garanţie nu este de natură să lămurească pe deplin identitatea furnizorului de energie, aceste procese-verbale nefiind opozabile reclamantei.

S-a reţinut de instanţa de fond că - nici în situaţia în care procedura prealabilă demarată de pârâta-reclamantă ar fi fost în conformitate cu dispoziţiile Ordinului A.N.R.E. nr. 36/2005 - cererea de constatare a rezilierii celor trei contracte nu ar fi fost întemeiată dat fiind faptul că rezilierea este o sancţiune a neexecutării culpabile, de una dintre părţi, a obligaţiilor stabilite printr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, efectele producându-se doar pentru viitor. În speţă, nu s-a invocat şi nici nu s-a probat că reclamanta nu şi-ar fi executat, din culpă, obligaţiile contractuale. Constatarea intervenirii rezilierii celor trei contracte nu se putea dispune decât în situaţia în care aceasta ar fi intervenit anterior, fie ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, fie convenţional (pacte comisorii) ceea ce nu este cazul. Întreaga procedură ce a fost demarată de pârâtă viza - în concret - denunţarea unilaterală a contractelor de furnizare a energiei electrice.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, instanţa a apreciat că este parţial întemeiată. Astfel, chemata în garanţie a fost obligată la plata sumei de 2763617,49 lei, ce reprezintă suma pe care pârâta a achitat-o pentru energia electrică pe care ar fi trebuit să o primească în intervalul 05 octombrie 2005 - 31 octombrie 2005. S-a apreciat că - atât timp cât această energie electrică nu a fost livrată - preţul achitat nu îşi are vreo justificare. Chematul în garanţie nu poate fi obligat la plata întregii sume solicitate de pârâtă, la care cea din urmă a fost obligată prin hotărâre, deoarece nu are vreo culpă în ce priveşte furnizarea energiei electrice. Pârâta este aceea care a demarat procedura de schimbare a furnizorului şi - fără să îndeplinească cerinţele impuse de legislaţia specifică (Ordinul A.N.R.E. 36/2005) - a înţeles să contracteze cu chemata în garanţie.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâta-reclamantă SC T.M.K. Reşiţa SA şi chemata în garanţie SC „C.E. Craiova" SA.

1. În motivarea apelului, pârâta-reclamantă SC T.M.K. Reşiţa SA arată că înţelege să invoce opt excepţii, după cum urmează:

a) Excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Iaşi. Cadrul legal al excepţiei, susţine T.M.K. că este reprezentat de Legea nr. 318/2003, Ordinul nr. 60 din 28 decembrie 2005, privind aprobarea Regulamentului de funcţionare a Comitetului de Arbitraj, emis de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) şi Decizia Preşedintelui A.N.R.E. nr. 188/2006, pentru numirea membrilor Comitetului de Arbitraj.

Arată apelanta că - prin Ordinul nr. 60 din 28 decembrie 2005 emis de A.N.R.E. - a fost aprobat Regulamentul de funcţionare al Comitetului de arbitraj. Potrivit art. 10 din Regulament, Comitetul de arbitraj are competenţa de a soluţiona diferendele apărute pe piaţa de energie, cu respectarea legislaţiei în vigoare, inclusiv a legislaţiei secundare, iar scopul său - definit în art. 12 - este acela de a soluţiona, în mod operativ, eficient şi echidistant, diferendele care apar între agenţii economici pe piaţa de energie electrică. Comitetul de arbitraj este sesizat în baza unei cereri de arbitraj, pronunţând în scris decizii prin care se hotărăşte modul de rezolvare a diferendului şi care au caracter obligatoriu pentru părţi. Articolele 15-20 stabilesc modul în care se primesc sesizările părţilor aflate în diferend. Comitetul de arbitraj îşi desfăşoară activitatea în baza unei proceduri de arbitrare, iar deciziile sale pot fi contestate de partea care se consideră vătămată, în termen de 15 zile, la A.N.R.E. Articolul 34 alin. (3) din Regulament stabileşte că, dacă petiţionarul este nemulţumit de soluţia dată contestaţiei sale, se poate adresa Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.

Consideră apelanta că, în speţă, avem de-a face cu un arbitraj instituţionalizat, aspect reglementat de dispoziţiile art. 341¹ C. proc. civ., în această situaţie devenind, incidente şi dispoziţiile art. 353¹, art. 359⁶ şi art. 363¹ alin. (2) C. proc. civ.

Apelanta învederează că voinţa părţilor de a supune neînţelegerile dintre ele arbitrajului poate izvorî nu numai dintr-o convenţie arbitrală, ci - deopotrivă - din săvârşirea unor acte procedurale care să denote o atare intenţie, precum acceptarea neîndoielnică a trimiterii cauzei spre soluţionare Tribunalului Arbitral. Ţinând cont că părţile litigante au înţeles să soluţioneze diferendul prin intermediul Tribunalului Arbitral - aşadar printr-o procedură de arbitraj reglementată de Regulamentul din 28 decembrie 2005 - continuarea firească/obligatorie a lui era dată de dispoziţiile art. 34 alin. (3) din Regulament, aceea de a se adresa Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ. Revenirea la acceptarea neîndoielnică a soluţionării cauzei de Tribunalul Arbitral şi înaintarea acţiunii către Tribunalul Iaşi nu mai are nici o relevanţă - pretinde apelanta - de vreme ce reclamanta, în mod expres şi necondiţionat, a acceptat soluţionarea litigiului de Comitetul de Arbitraj. Aşadar, susţine apelanta că sunt aplicabile dispoziţiile art. 159alin. (2) raportat la art. 3 alin. (4) C. proc. civ. şi art. 34 alin. (3) din Regulamentul Comitetului de arbitraj, cu trimitere la excepţia de necompetenţă materială absolută a Tribunalului Iaşi, competenţa materială aparţinând Curţii de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ

b) Excepţia autorităţii/puterii de lucru judecat este argumentată de apelantă prin raportare la existenţa Deciziei nr. 2 din 16 noiembrie 2006 a Comitetului de Arbitraj, în condiţiile în care „hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive", conform art. 363 alin. (3) C. proc. civ., incidente fiind şi dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1201 C. civ., coroborate cu cele din art. 166 C. proc. civ.

Pretinde apelanta - că nu numai hotărârea irevocabilă ci şi hotărârea instanţelor de fond are putere de lucru judecat, dar puterea de lucru judecat a acestei hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluţia ce se va da în recurs. Ca atare, faţă de efectele hotărârii arbitrale - hotărâre judecătorească definitivă - există cel puţin o excepţie relativă a puterii de lucru judecat, în condiţiile în care împotriva hotărârii arbitrale nu a fost formulată - în termen - acţiune în anulare.

Referitor la abrogarea Legii nr. 318/2003 prin Legea nr. 13/2007, apelanta susţine că Decizia arbitrală a fost pronunţata la data de 16 noiembrie 2006 iar Legea nr. 13/2007 a fost publicată în M.Of. nr. 51 din 23 ianuarie 2007, intrând în vigoare în 30 de zile de la publicare. Abrogarea Legii nr. 318/2003 nu a determinat abrogarea Ordinului nr. 60/28 decembrie 2005, de aprobare a Regulamentului de funcţionare al Comitetului de Arbitraj emis de A.N.R.E., pe cale de consecinţă nici a Regulamentului din 28 decembrie 2005 de funcţionare al Comitetului de Arbitraj, acesta continuându-şi activitatea în mod independent, ca afacere a părţilor.c) Lipsa calităţii procesuale active a E. Reşiţa este susţinută de T.M.K. prin argumentul că reclamanta nu a dovedit îndreptăţirea sa în a fi succesoarea SC E. SA Bucureşti şi nu a dovedit că este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, rezultat din calitatea sa de semnatar al contractelor.

Apelanta consideră că existenţa Deciziei nr. 2 din 16 noiembrie 2006 a Comitetului de Arbitraj generează şi lipsa de calitate procesuală activă a E. Reşiţa faţă de T.M.K., aceasta având calitate procesuală activă numai faţă de C.E. , prin intermediul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

d) Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a T.M.K., invocată prin întâmpinarea depusă pentru termenul din 02 octombrie 2007 şi Notele de şedinţă din 04 iunie 2008, este motivată de apelantă cu referire la Decizia nr. 2 din 16 noiembrie 2006 a Comitetului de Arbitraj şi la cele două procese-verbale ale şedinţelor Comitetului de Arbitraj al diferendelor pe piaţa de energie electrică, din 16 octombrie 2006 şi 16 noiembrie 2006. T.M.K. susţine inexistenţa raporturilor contractuale dintre ea şi intimata-reclamantă, raportat la temeiul de drept invocat de cea din urmă, şi anume art. 969 C. civ.

e) Excepţia tardivităţii/decăderii este susţinută în directă legătură cu excepţia puterii de lucru judecat şi faţă de neexercitarea în termenul stabilit de art. 365 alin. (2) C. proc. civ. a acţiunii în anulare a Deciziei nr. 2 din 16 noiembrie 2006, raportat şi la dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

f) Excepţia inadmisibilităţii ce priveşte o obligaţie cu pluralitate de subiecte, în raport de art. 1039 C. civ.

T.M.K. susţine că a avut în vedere, la invocarea acestei excepţii, inexistenţa convenţiei părţilor privind solidaritatea.

Au fost încălcate, în opinia T.M.K., dispoziţiile art. 137 alin. (1) şi ale art. 246 C. proc. civ., întrucât renunţarea nu se putea face - în contextul procesual dat, prin prisma alin. (4) al art. 246 C. proc. civ. - decât cu exprimarea acordului de voinţă al părţilor faţă de care s-a cerut renunţarea la judecată, care, având calitatea de persoane juridice, urmau a-şi exprima acordul prin reprezentanţii lor legali sau în urma unui mandat expres dat reprezentanţilor în proces. Apelanta invocă şi principiul simetriei: actul de renunţare exprimă voinţa expresă a reprezentanţilor legali ai intimatei-reclamante. În acest caz, instanţa nu a verificat existenţa acestui mandat şi nici nu a acordat termen în vederea complinirii acestei lipse.

Prin prisma celor arătate mai sus, referindu-se tot la încălcarea dispoziţiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ., în lipsa acordului pârâţilor faţă de care s-a cerut renunţarea la judecată, având în vedere că la termenele anterioare au fost soluţionate excepţii de fond, se arată că instanţa trebuia să respingă cererea respectivă, în acel stadiu procesual. Învederează apelanta că intimata-reclamantă a formulat acţiunea de obligaţie solidară întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1039 C. civ. iar prin cererea de renunţare la judecată a modificat temeiurile de drept şi de fapt ale acţiunii introductive. Or, această modificare a cererii de chemare în judecată a intervenit după prima zi de înfăţişare - art. 132 raportat la art. 134 C. proc. civ. - ceea ce generează aplicarea sancţiunii inadmisibilităţii.

g) Excepţia lipsei de interes a acţiunii intimatei E. Reşiţa pretinde apelanta că rezultă din aceeaşi Decizie nr. 2 din 16 noiembrie 2006 a Comitetului de Arbitraj.

h) Excepţia de neexecutare a contractului susţinută de pârâtă prin indicarea faptului că obligaţia principală a vânzătorului, în prezenta speţă, este obligaţia de predare, adică de punere a lucrului vândut la dispoziţia cumpărătorului (art. 1314 - 1334 C. civ.). Cu privire la dovada predării se aplică regulile generale referitoare la executarea obligaţiilor. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de a proba predarea lucrului este materializată în excepţia de neexecutare şi ea este pe deplin aplicabilă, în condiţiile în care E. nu face dovada livrării energiei electrice la care se referă facturile nr. 1453918 din 01 octombrie 2005, 1453919 din 01 octombrie 2005, 1455730 din 03 noiembrie 2005 şi 1455739 din 03 noiembrie 2005, în cuantum total de 4.352.528,32 lei.

În legătură cu fondul litigiului, apelanta T.M.K. susţine că în anii 2000-2001 a semnat cu Enel Reşiţa „contractele de furnizare a energiei electrice la marii consumatori finali, industriali şi similari la tarife reglementate", pe o perioadă nedeterminată. În ceea ce priveşte rezilierea contractului din iniţiativa consumatorului existau dispoziţii în contracte, la art. 35 alin. (2).

Apelanta învederează că, în temeiul acestor prevederi contractuale, cu respectarea termenului de 30 de zile calendaristice, la data de 05 septembrie 2005, cu adresa nr. 48/1121 din 05 septembrie 2005, a anunţat intimata-reclamantă de rezilierea acestor contracte începând cu data de 04 octombrie 2005. T.M.K. susţine că a respectat întocmai art. 35 alin. (2) din contracte şi E. Reşiţa a luat act de iniţiativa sa. La data de 27 septembrie 2005, prin adresa nr. 57/1121 din 05 septembrie 2005, arată apelanta că a revenit şi a anunţat E. Reşiţa că, începând cu data de 05 octombrie 2005, va încheia un nou contract de furnizare a energiei electrice cu C.E. Totodată, a încunoştinţat-o că, potrivit adresei nr. 48/1121 din 05 septembrie 2005, reziliază cele trei contracte. Prin adresa nr. 65/1121 din 08 octombrie 2005 susţine apelanta că a adus la cunoştinţa E. Reşiţa că a reziliat Contractele începând cu data de 05 octombrie 2005 ora 0,00, că are alt furnizor de energie electrică şi că orice factură emisă de E. Reşiţa referitoare la un consum ce depăşeşte data de 05 octombrie 2005 ora 0,00 nu va fi onorată la plată.

T.M.K. pretinde că este dovedit că rezilierea contractelor a devenit operabilă începând cu data de 05 octombrie 2005 - ora 00:00 şi de adresa nr. 1571/1000/06 octombrie 2005 a intimatei-reclamante, prin care recunoaşte că, pe de o parte „au fost citite contoarele de decontare telecitite pentru perioada 01 octombrie 2005 ora 00:00 -05 octombrie 2005 ora 00:00, iar pe de altă parte, implicit, că nu a mai livrat energie electrică ulterior acestei date, operând predarea-primirea contoarelor cu cota „0" pentru noul furnizor de energie electrică, SC C.E. Craiova SA. În adresa nr. 6480 din 12 octombrie 2005, transmisă de către Enel Reşiţa, era stabilit că responsabilitatea echilibrării consumului, respectiv producerii de energie electrică a consumatorului eligibil T.M.K. a fost preluată de PRE Craiova. În aceeaşi adresă se consemnează că E.L. Banat (PRE E.L.) nu mai are schimb cu T.E. în staţia de 220/110 Kw Reşiţa (LEA 220 Kw Oţelărie electrică). În acelaşi timp a fost trimisă, semnată de E. Banat Timişoara, lista punctelor de măsurare a algoritmului de agregare pentru punctul de schimb între E. Banat - C.E. Craiova pentru consumatorul eligibil C.S. Reşiţa.

Apelanta susţine că dovezi în sensul că rezilierea Contractelor a devenit operabilă începând cu data de 04 octombrie 2005 sunt şi Contractul pentru serviciul de distribuţie a energiei electrice nr. 270 din data de 04 octombrie 2005, semnat de E. Reşiţa, C.E. şi T.M.K.; Avizul de racordare din 04 octombrie 2005 şi Convenţia de exploatare din 04 octombrie 2005, semnate de aceleaşi părţi; Contractul de furnizare a energiei electrice la consumatorii eligibili nr. 305 din data de 28 septembrie 2005, semnat de C.E. şi T.M.K.

Pârâta apelantă pretinde că norma aplicabilă în prezenta speţă este Ordinul nr. 21 din 01 iunie 2005 - art. 19, invocând şi Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumator, publicat în M.O. Partea I nr. 673 din 27 iulie 2004 [art. 132 alin. (3) şi art. 40].

În ceea ce priveşte penalităţile solicitate de Enel Reşiţa, în cuantum de 1.924.813,42 lei, apelanta se referă la cele menţionate de Comitetul de Arbitraj la data de 16 octombrie 2006 şi, respectiv, 16 noiembrie 2006, susţinând că a avut loc rezilierea Contractelor, ceea ce determină neaplicarea clauzei cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere, întrucât clauza penală reprezintă o daună anticipată şi evaluată convenţional (art. 1066 C. civ.) şi - în lipsa contractului - ea nu se poate aplica.

Apelanta învederează că reclamanta nu a prezentat, în mod detaliat, pentru fiecare factură, algoritmul de calcul al penalităţilor, cu respectarea termenelor scadente ale facturilor. În plus, susţine că prin achitarea sumei de 421.750,69 lei la facturile nr. 1455738 din 03 noiembrie 2005 şi 1455739 din 03 noiembrie 2005, calculul penalităţilor este greşit, urmând a fi diminuat în consecinţă.

T.M.K. critică sentinţa şi privitor la capătul de cerere vizând contravaloarea abonamentului Radio - 30 lei, cu penalităţile aferente de 12.57 lei, contravaloarea abonamentului TV - 50 lei, cu penalităţile aferente de 20,94 lei, arătând că soluţia este netemeinică, motivat de rezilierea Contractelor şi că pretenţia nu a fost dovedită.

În ce priveşte cererea reconvenţională, prin care solicitase constatarea rezilierii contractelor nr. 1, 2 şi 3 în data de 04 octombrie 2005, apelanta învederează că, prin Adresa nr. 48/1121 din 05 septembrie 2005, a anunţat reclamanta despre rezilierea Contractelor nr. 1 din 01 ianuarie 2001, nr. 2 din 29 mai 2000 şi nr. 3 din 06 iunie 2000. În acelaşi timp, a mai arătat că norma aplicabilă în speţă este Ordinul nr. 21 din 01 iunie 2005, întrucât Ordinul nr. 36 din 31 august 2005 a fost publicat în M.Of. nr. 821 din 12 septembrie 2005, producând efecte, pe cale de consecinţă, ulterior acestei datei.

T.M.K. arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a invocat şi probat că intimata-reclamantă nu şi-ar fi executat din culpă obligaţiile contractuale şi aceasta întrucât societatea a solicitat să se constate că desfiinţarea contractelor pe cale de reziliere a avut loc prin convenţia părţilor, reglementată de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Contracte. Părţile au stabilit această reziliere convenţională, în condiţiile în care contractele au fost încheiate pe perioadă nedeterminată.

Referitor la soluţia dată cererii de chemare în garanţie, apelanta T.M.K. arată că pe calea acestei cereri tinde să îşi realizeze dreptul său de regres împotriva pârâtei C.E. , având în vedere că - potrivit art. 1073 C. civ. - „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări". Principiul general este acela al acoperirii integrale a prejudiciului cauzat (art. 1084 C. civ.), pretinde apelanta pârâtă, care susţine că chemarea în garanţie, reglementată de art. 60 - 63 C. proc. civ., este definită ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care atribuie uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire, în situaţia în care partea respectivă ar pierde procesul. Realizarea unei obligaţii de despăgubire înseamnă că partea are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ, pentru a fi despăgubită în cazul în care va cădea în pretenţii.

În aplicarea acestui principiu, învederează T.M.K. că finalitatea cererii de chemare în garanţie a fost dată de rezolvarea, în cadrul aceluiaşi proces, a altui raport juridic, acela dintre pârât şi chematul în garanţie. Cât priveşte elementele răspunderii contractuale, prin care ea a solicitat obligarea Complexului Energetic la plata de despăgubiri, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutare/executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, apelanta arată că acestea sunt: existenţa unui contract valabil încheiat; existenţa unui prejudiciu datorat neexecutării/executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei; existenţa culpei intimatei-chemate în garanţie, ce se prezumă; punerea în întârziere a chematei în garanţie şi legătura de cauzalitate între fapta pârâtului - de a nu fi executat obligaţiile contractuale - şi prejudiciul cauzat, prezumat de lege (art. 1086 C. civ.). Susţine apelanta că elementele enumerate sunt întrunite fiind, în acest mod, aplicabilă dispoziţia conţinută de art. 1073 C. civ.

T.M.K. învederează că, alături de prevederile art. 3 alin. (2) din Contractul Cadru de furnizare a energiei electrice la consumatorii eligibili, nr. 305 din 28 septembrie 2005, care dispune ca ea, în calitate de consumator, va plăti furnizorului contravaloarea energiei consumate măsurate, art. 12 stabileşte că, pentru neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor prevăzute în contract, părţile răspund conform prevederilor legale în vigoare - art. 969 C. civ. Apelanta invocă şi art. 6 alin. (1) din contract, conform căruia părţile se obligă una faţă de cealaltă să obţină, pe parcursul derulării contractului, toate aprobările necesare fiecăreia pentru executarea obligaţiilor cuprinse în contract, conformându-se în acelaşi timp tuturor cerinţelor legale, alin. (2): „părţile garantează una celeilalte că prezentul contract reprezintă o obligaţie validă, legală, opozabilă în justiţie în termenii acestui contract" şi alineatul (3): „părţile se obligă una faţă de cealaltă să asigure accesul, conform legii, la informaţiile, documentaţiile şi datele necesare bunei derulări a contractului şi care sunt accesibile conform reglementărilor în vigoare tuturor autorităţilor statului, instituţiilor financiar-bancare, consultanţilor şi contractanţilor". Apelanta se referă şi la art. 7 alin. (4) din contract: „furnizorul se obligă ca în cadrul contractului încheiat cu operatorul de distribuţie să stipuleze obligativitatea acestuia din urmă să transmită consumurile realizate zilnice şi orare pe fiecare nivel de tensiune în parte consumatorului".

Pretinde apelanta că, faţă de aceste dispoziţii contractuale invocate, cererea de chemare în garanţie era pe deplin admisibilă. T.M.K. arată că, potrivit situaţiei plăţilor făcute către C.E. , rezultă că a achitat contravaloarea facturilor nr. 347903 din 31 octombrie 2005 şi 3479055 din 31 octombrie 2005, în cuantum total de 2.763.617,49 lei, aferente lunii octombrie 2005.

Ca atare, învederează T.M.K. că suma de 6.277.455,25 lei, pe care o solicită prin cererea de chemare în garanţie, reprezintă prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiilor asumate de C.E. în Contractul nr. 305.

T.M.K. susţine că în mod greşit instanţa de fond a admis doar în parte cererea de chemare în garanţie, obligând-o numai la plata sumei de 2.763.617,49 lei, deoarece - potrivit dispoziţiilor art. 68 C. com. - în condiţiile în care vânzătorul (C.E. , în această situaţie) nu-şi respectă obligaţiile contractuale, prin nelivrarea energiei electrice, cumpărătorului i se recunoaşte dreptul de a proceda direct la o "cumpărare de înlocuire", situaţie în care are posibilitatea de a cere - cu titlu de despăgubiri - diferenţa dintre preţul contractului original şi preţul cumpărării de înlocuire, caz în care dovada se face cu factura sau cu alte acte, din care să rezulte cu certitudine că s-a procedat la o asemenea cumpărare, precum şi preţul plătit.

În fine, apelanta T.M.K. critică sentinţa în ce priveşte cheltuielile de judecată, întrucât chemata în garanţie a fost obligată la plata sumei de 30.823 lei cheltuieli de judecată, fără ca instanţa de fond să precizeze cât reprezintă în cadrul acestora contravaloare taxă de timbru, onorarii expert, onorarii avocat. Or, prin admiterea - fie şi în parte - a cererii de chemare în garanţie, instanţa ar fi trebuit să se pronunţe asupra fiecărei sume ce intră la capitolul cheltuieli de judecată, în cazul său.

În termenul procedural stabilit de articolul 287 alin. (2) C. proc. civ., apelanta T.M.K. a formulat precizări la motivele de apel, invocând lipsa din hotărârea tribunalului a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Apelanta învederează că tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, care ar fi făcut de prisos cercetarea fondului şi nu a motivat respingerea excepţiilor nulităţii cererii introductive, necompetenţei materiale, autorităţii de lucru judecat şi tardivităţii.

T.M.K. mai susţine că instanţa în mod greşit a respins cererea reconvenţională, prin care s-a solicitat constatarea rezilierii contractelor nr. 1, 2 şi 3 (Contractele), în data de 04 octombrie 2005. Arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (2) din cele trei Contracte: "Rezilierea contractului din iniţiativa consumatorului, înaintea de data expirării acestuia, se face cu anunţarea prealabilă, în scris, a furnizorului, în termen de 30 de zile calendaristice. În caz contrar, el va fi urmărit pentru plata energiei electrice consumate, până la încheierea contractului de furnizare a energiei electrice cu un eventual nou consumator." În consecinţă, chiar dacă se foloseşte noţiunea de reziliere, consideră apelanta că părţile au agreat - de fapt - o denunţare unilaterală, la iniţiativa consumatorului, care poate termina contractul printr-o notificare prealabilă cu 30 de zile. Dacă părţile nu ar fi avut în vedere - de fapt - o denunţare unilaterală, arată apelanta că ar fi fost necesară o întreagă procedură, menţionată ca atare în contract, prin care să se reglementeze situaţia neîndeplinirii obligaţiilor, în ce condiţii aceste obligaţii se consideră a fi încălcate şi numai după aceea ar fi putut înceta contractul pe calea rezilierii.

T.M.K. învederează că, în situaţia în care instanţa de fond apreciază că nu sunt reziliate Contractele, înseamnă că ele sunt încă in vigoare, iar E. trebuie să-i livreze energie. Mai susţine pârâta că rezilierea acţionează în materia contractelor cu executare succesivă, ea neimplicând neapărat o neexecutare culpabilă a contractului.

Apelanta învederează că a aprecia că T.M.K. nu poate denunţa contractul presupune a încălca voinţa părţii şi a considera valid un contract care nu îndeplineşte una dintre condiţiile esenţiale pentru validitate, aceea a consimţământului. În mod greşit instanţa de fond nu a ţinut cont că - la data de 05 septembrie 2005 - T.M.K. a solicitat rezilierea Contractelor, această notificare fiind făcută atât în baza art. 35 alin. (2) din Contracte cât şi în baza Ordinului nr. 21 din 01 iunie 2005, care era în vigoare la momentul notificării.

T.M.K. pretinde că instanţa de fond a reţinut greşit că dispoziţiile Ordinului nr. 36 din 31 august 2005, cuprinzând norme procedurale de urmat în cazul manifestării intenţiei de modificare a furnizorului de energie electrică, erau de imediată aplicare şi deci verificarea condiţiilor pentru încheierea unui contract de furnizare la data de 05 octombrie 2005 trebuie să se facă raportat la acest act normativ.

2. Chemata în garanţie SC C.E. Craiova SA arată - în motivarea apelului - că în ceea ce priveşte rezilierea celor trei contracte (nr. 1, 2 şi 3 din 2000), perfectate între T.M.K. Reşiţa şi E. Reşiţa, au fost respectate prevederile contractuale şi legale în materie. Susţine că Ordinul A.N.R.E. nr. 21/2005 este actul normativ emis de autoritatea naţională în domeniu - A.N.R.E. - şi priveşte strict aprobarea Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică. Ordinul nr. 21/2005 a fost în vigoare şi a produs efecte până la data de 31 decembrie 2009, când a fost abrogat de Ordinul A.N.R.E. nr. 88/2009, intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2010.

C.E. învederează că Ordinul A.N.R.E. nr. 36/2005 a intrat în vigoare la data de 12 septembrie 2005 şi priveşte cadrul de funcţionare a pieţei en-gros de energie electrică, adică acel cadru organizat în care energia electrică este achiziţionată de furnizori de la producători sau de la alţi furnizori, de regulă, în vederea revânzării, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă. Prin urmare, ţinând cont de normele de tehnică legislativă privind modificarea unor acte normative, cuprinse în Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările si completările ulterioare [art. 57 alin. (1)], consideră că Ordinul 36/2005, care reglementează un alt domeniu decât procedura de schimbare a furnizorului, ar fi trebuit să precizeze expres dacă modifică anumite prevederi ale Ordinului 21/2005. Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât procedura aprobată prin Ordinul 21/2005 urmăreşte armonizarea regulilor de schimbare a furnizorului aplicate în România cu practica europeană precum şi transpunerea prevederilor Directivei 2003/54/EC.

Apelanta chemată în garanţie susţine că data intrării în vigoare a Ordinului nr. 36/2005, respectiv 12 septembrie 2005, la care a fost publicat în M.Of. acest ordin, este ulterioară datei de 05 septembrie 2005, când pârâta T.M.K. Reşiţa şi-a anunţat intenţia de reziliere, în deplină conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din contracte, respectând şi prevederile art. 19 alin (1) din Ordinul nr. 21/2005. Prima modificare a Ordinului nr. 21/2005 a intervenit în luna decembrie a anului 2005, dată care excede perioadei pentru care E. Reşiţa ridică pretenţii. A.N.R.E., prin aprobarea Ordinului nr. 53/2005, a dispus cu privire la art. 19 şi art. 33, sub aspectul modificării Părţilor Responsabile cu Echilibrarea.

Apelanta critică susţinerea instanţei de fond, privind faptul că rezilierea este o sancţiune a neexecutării culpabile de către una din părţi a obligaţiilor stabilite printr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, efectele producându-se doar pentru viitor, iar constatarea intervenirii rezilierii celor trei contracte nu se putea dispune decât în situaţia în care aceasta ar fi intervenit anterior, fie ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti fie convenţional (pacte comisorii) ceea ce nu este cazul. C.E. pretinde că în speţă este vorba despre o reziliere convenţională, stabilită prin voinţa părţilor la perfectarea celor trei contracte. Textul art. 35 alin. (2) din contracte a fost preluat ca atare şi respectă întrutotul contractul-cadru de furnizare a energiei electrice la marii consumatori finali, industriali şi similari, aprobat prin Decizia A.N.R.E. nr. 57/1999, decizie obligatorie.

Prin urmare, consideră chemata în garanţie că o instanţă de judecată nu poate da alt înţeles unor prevederi contractuale decât acelea stabilite prin actul normativ de aprobare a acestora şi că notificarea rezilierii - cu privire la cele trei contracte derulate între E. Reşiţa şi T.M.K. Reşiţa - a respectat atât prevederile contractuale cât şi procedura aprobată prin Ordinul nr. 21/2005, rezilierea intervenind la data de 04 octombrie 2005.

Apelanta învederează că un aspect neelucidat de instanţa de fond, dar invocat de atât de ea cât şi de pârâtă, se referă la faptul că E. Reşiţa nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de Ordinul nr. 21/2005 în art. 11, art. 20, art. 25 şi art. 28, dispoziţiile acestora fiind de strictă interpretare şi obligatorii. Tribunalul Iaşi nu a analizat dacă reclamanta a respectat aceste prevederi, ci a procedat la adoptarea în totalitate a ideii acreditate de E. Reşiţa, în sensul că T.M.K. Reşita şi C.E. Craiova au perfectat un contract de furnizare a energiei electrice fără respectarea anumitor prevederi legale în materie - art. 40 din Regulament şi Ordinul nr. 36/2005. Această analiză pretinde chemata în garanţie că se impunea cu atât mai mult cu cât la dosar există înscrisuri, prin care chiar reclamanta afirmă că a luat act de însemnările privind înregistrările contoarelor de decontare ale consumatorului C.S.R. Reşiţa, pentru data de 04 octombrie 2005, ora 24 (adresa 10485 din 05 octombrie 2005) şi că E. Banat (PRE E.) nu mai are schimb cu T.E. în staţia 220/110 KV Reşiţa (LEA 220 Oţelărie electrica)" - adresa nr. 3480/12 octombrie 2005. Un alt element care impunea o atare analiză este că, la termenul din 13 martie 2008, în dovedirea pretenţiilor sale, reclamanta E. a depus la dosar „Procedura de achiziţie a energiei electrice aplicabilă începând cu data de 15 mai 2006", adică o procedură ce a intrat in vigoare la mai bine de 6 luni după perioada care face obiectul dosarului, un document care excede lunii octombrie 2005 şi nu putea produce efecte asupra cauzei deduse judecăţii.

C.E. - în legătură cu afirmaţiile reclamantei privind pretinsa nerespectare a art. 40 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumator, aprobat prin HG 1007/2004 - arată că E. a invocat acest aspect numai cu privire la încheierea contractului de distribuţie pentru locurile alimentate la 110 KV şi 6 KV, fără să facă vreo referire la locul de alimentare la 220 KV, unde se înregistrează cea mai mare cantitate de energie electrică. E.

Apelanta chemată în garanţie pretinde că faptul că între ea şi T.E. exista un contract pentru serviciile de transport a fost confirmat inclusiv de A.N.R.E., aşa cum reiese din Procesul-verbal al şedinţei Comitetului de arbitraj al diferendelor pe piaţa de energie electrică, din 16 noiembrie 2006, pentru concilierea divergenţelor precontractuale apărute la încheierea contractului de distribuţie a energiei electrice nr. 270 din 04 octombrie 2005, încheiat între S.D.F.E.E.E. Banat SA şi C.E. Craiova S.A. Reclamanta nu a dovedit că încheierea unui contract de distribuţie şi/sau de transport cu operatorul de reţea care deserveşte locul de consum este imposibil să se întâmple într-o singură zi, din motive tehnice.

C.E. susţine că încheierea Actului Adiţional nr. 3 la contractul nr. 331/2004, prin care se introduce anexa 1 pentru consumatorul eligibil C.S.R. Reşiţa, pentru locul de consum Oţelărie 220KV, a fost posibilă într-un timp relativ scurt de la data la care a notificat T.E., arătând că - în baza unui contract - este noul furnizor de energie al consumatorului T.M.K. Reşiţa, întrucât reţelele de transport pentru locul de consum 220 KV - Oţelărie C.S.R. sunt proprietatea T.E., pe de o parte şi - pe de altă parte - C.E. Craiova şi T.E. erau deja parteneri contractuali în contractul nr. 331/2004, astfel încât nu au fost necesare negocieri prelungite.

Mai arată chemata în garanţie că dacă ea nu ar fi respectat actele normative în domeniu, la încheierea contractului cu T.M.K., A.N.R.E. - în exercitarea funcţiei de control - ar fi demarat procedura de control reglementată prin Ordinul A.N.R.E. nr. 21/2002, de aprobare a Regulamentului de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul energiei electrice. La art. 8 lit. h) din acest ordin se prevede că verificarea încheierii contractelor de furnizare constituie unul dintre principalele obiective ale controlului A.N.R.E. Cu atât mai mult cu cât A.N.R.E. a fost sesizat cu soluţionarea diferendelor privind încheierea contractului de distribuţie nr. 270/2005 privind locurile de consum de 110 KV şi 220 KV ale T.M.K. Reşiţa, s-ar fi impus declanşarea procedurii de control, dacă nu ar fi fost respectate reglementările în domeniu. Neefectuarea unui astfel de control constituie - în opinia apelantei - un argument în plus în susţinerea afirmaţiilor sale cu privire la respectarea tuturor dispoziţiilor legale în domeniu, la perfectarea contractului de furnizare cu T.M.K.

Referitor la Decizia A.N.R.E. nr. 2 din 16 noiembrie 2005, chemata în garanţie învederează că, pe de o parte, instanţa de fond a constatat şi reţinut corect că Decizia nr. 2 din 16 noiembrie 2005 a Comitetului de Arbitraj al Disputelor de pe Piaţa de Energie Electrică nu are caracter de soluţie irevocabilă, întrucât - deşi acest act a fost contestat de ea - A.N.R.E. nu a soluţionat această contestaţie. Pe de altă parte, aceeaşi instanţă de fond - în considerentele hotărârii atacate - precizează că "relevantă în cauză este şi Decizia nr. 2 din 16 noiembrie 2005, emisă de Comitetul de Arbitraj al Disputelor de pe Piaţa de Energie Electrică". Faţă de aceste aspecte, consideră apelanta că tribunalul a procedat greşit când s-a pronunţat în baza unui document care nu are caracter de soluţie irevocabilă. În opinia apelantei, din acest considerent documentul descris nu putea fi relevant în soluţionarea cauzei.

Mai arată C.E. că expertiza dispusă în cauză nu a rezolvat aspectele în litigiu. Raportul de expertiză a fost criticat de chemata în garanţie, pentru lipsă de obiectivitate şi de profesionalism, expertul însuşindu-şi punctul de vedere al reclamantei. El nu a acceptat reluarea expertizei, raportat la noile documente depuse de C.E. , acte care - în opinia sa - au legătură directă cu obiectul cauzei şi erau de natură să schimbe convingerea expertului.

C.E. mai susţine că expertiza tehnică nu a rezolvat nici aspectele invocate de pârâta T.M.K. prin cererea de chemare in garanţie, cu privire la prejudiciul cauzat ei de chemata în garanţie, prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul nr. 305/2005. Expertiza tehnică nu a avut drept obiectiv cuantificarea penalităţilor. Deşi T.M.K. a solicitat expres ca reclamanta să depună în scris modul de calcul al penalităţilor solicitate, acest lucru nu s-a întâmplat şi - în opinia apelantei, în aceste condiţii, debitul pretins de E. nu este cert.

Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de T.M.K. Reşiţa împotriva sa, C.E. învederează că, deşi în motivarea sentinţei tribunalul constată că nu are nicio culpă în ceea ce priveşte furnizarea energiei electrice, totuşi se pronunţă în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în garanţie şi obligării sale la plata sumei de 2.763617,49 lei, soluţie pe care o critică şi sub acest aspect.

Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 69 din 13 octombrie 2010, a admis apelul formulat de pârâta-reclamantă SC T.M.K. Reşiţa S.A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta SC T.M.K. Reşiţa S.A. să-i plătească reclamantei SC E.E. SA - Unitatea Teritorială Comercială Reşiţa suma de 1.836.320,9 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului principal şi suma de 67.165 lei, cheltuieli de judecată, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei Tribunalului Iaşi, care nu contraveneau prezentei decizii, a respins apelul formulat de chemata în garanţie SC E.E. Craiova SA împotriva aceleiaşi sentinţe, a obligat apelanta SC T.M.K. Reşiţa S.A. să-i plătească intimatei SC E.E. SA - Unitatea Teritorială Comercială Reşiţa suma de 2385 lei, cheltuieli de judecată în apel, a obligat apelanta SC E.E. Craiova SA să-i plătească intimatei SC E.E. SA - Unitatea Teritorială Comercială Reşiţa suma de 1988 lei, cheltuieli de judecată în apel şi a obligat apelanta chemată în garanţie SC E.E. Craiova SA să-i plătească expertului tehnic ing. E.O. (înregistrat la Biroul de Expertize Tehnice şi Contabile Judiciare al Tribunalului Dâmboviţa) suma de 2.110 lei, reprezentând diferenţă onorariu expert. Instanţa de control judiciar a reţinut în fundamentarea deciziei pronunţate, următoarele:

1. Analizând excepţiile dezvoltate de apelantă, instanţa de prim control judiciar a constatat că acestea nu pot fi primite, nefiind întemeiate.

a) Curtea de apel a considerat că litigiului dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile dispoziţiile procedurale vizând arbitrajul întrucât Comitetul de arbitraj constituit în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 138/2003 privind energia electrică nu este o instituţie de arbitraj, căreia să îi fie aplicabile prevederile art. 340 – 370³ C. proc. civ., fiind lipsite de relevanţă argumentele T.M.K. referitoare la modul în care s-a derulat procedura în faţa Comitetului de arbitraj.

Curtea de apel a constatat că este fără fundament susţinerea apelantei T.M.K., potrivit căreia voinţa părţilor ar fi fost de a supune litigiul arbitrajului Comitetul constituit în baza Ordinului nr. 60/2005 întrucât, codul de procedură civilă cere ca orice asemenea convenţie să se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii conform art. 343 alin. (1), în speţă lipsind o asemenea convenţie.

Nefondat a fost găsit şi argumentul potrivit căruia competenţa materială ar aparţine instanţei de contencios administrativ, câtă vreme în cauză nu s-a atacat Decizia pronunţată de A.N.R.E. conform art. 34 alin. (2) din Ordinul nr. 60/2005, ci reclamanta E. a învestit instanţa comercială, cu o acţiune în pretenţii.

Pe acelaşi raţionament s-a bazat instanţa de apel şi în respingerea celei de-a doua excepţii.

c) Curtea de apel al reţinut că nu poate fi primită excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei E. date fiind considerentele instanţei de fond şi faptul că anexa nr. 3 la Proiectul de Divizare - invocată de T.M.K. - nu are legătură cu clienţii SC D.F.E.E.E. Banat SA

d) Cu privire la cea de a patra excepţie invocată instanţa de apel a reţinut că poziţia procesuală pasivă aparţine în cauzele civile, celui despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Or, în speţă, tocmai conţinutul şi modul de executare al contractelor de furnizare a energiei electrice dintre T.M.K. şi E. formează obiectul cererii principale, iar rezilierea acestor convenţii se verifică în cererea reconvenţională, astfel încât este evidentă calitatea procesuală pasivă a T.M.K. în acţiunea principală, corelativ cu poziţia procesuală activă din reconvenţională.

e) Curtea de apel a apreciat că argumentele expuse la punctele a) şi b) de mai sus determină lipsa de temei a excepţiei tardivităţii ori decăderii.

 f) Instanţa de prim control judiciar a reţinut că tribunalul nu a fost învestit cu o acţiune în stabilirea unei obligaţii solidare, că modul în care s-a pronunţat Tribunalul Iaşi prin încheierea din 4 iunie 2008 a fost cenzurat - în recurs - de Curtea de Apel Iaşi, printr-o hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 471 din 27 octombrie 2008), astfel că, nu se verifică susţinerea apelantei T.M.K., potrivit căreia ar fi intervenit o modificare a cererii de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare.

g) Cât priveşte excepţia lipsei de interes, instanţa de apel a observat că nimic din cuprinsul deciziei nr. 2/2006 a Comitetului de arbitraj nu înlătură interesul legitim, juridic, născut şi actual, personal şi direct al E. de a formula cererea de chemare în judecată a T.M.K.

Referitor la pretinsa încălcare - de tribunal - a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., curtea a constatat că în această cale de atac devolutivă insuficienta motivare a sentinţei, chiar dacă ar fi stabilită, nu ar putea atrage desfiinţarea hotărârii de fond, motivarea primei instanţe urmând a fi completată.

În ce priveşte fondului litigiului instanţa de control judiciar a avut a se pronunţa asupra respectării dispoziţiilor actelor normative speciale, cu privire la schimbarea furnizorului de energie electrică la momentul la care a operat modificarea, din punct de vedere juridic şi faţă de cuprinsul cererii de chemare în judecată, care dintre cei doi furnizori în dispută a livrat energie electrică pârâtei T.M.K., în perioada 5 - 31 octombrie 2005.

Curtea de apel a constatat prin Decizia pronunţată că apelul T.M.K. este numai în parte întemeiat, în limitele expuse în continuare.

În legătură cu chestiunea de drept, curtea de apel a reţinut că este judicioasă concluzia tribunalului, potrivit cu care cele trei contracte menţionate nu au fost reziliate la 4 octombrie 2005. Este adevărat că - în fiecare dintre cele trei convenţii evocate – art. 35 alin. (2) prevede modalitatea de reziliere din iniţiativa consumatorului, prin anunţarea în scris, prealabilă, a furnizorului, în termen de 30 de zile calendaristice, constatând însă că rezilierea nu putea opera decât dacă erau observate şi prevederile speciale în materie, emise de A.N.R.E. Primul act normativ cu dispoziţii de acest gen era Ordinul nr. 21 din 01 iunie 2005 al A.N.R.E., pentru aprobarea procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică. La demararea procedurii de schimbare a furnizorului, T.M.K. a respectat dispoziţiile Ordinului nr. 21/2005, dar - înainte de expirarea termenului de preaviz de 30 de zile - A.N.R.E. a mai emis o reglementare aplicabilă în speţă şi anume Ordinul nr. 36 din 31 august 2005, publicat în M.Of. la 12 septembrie 2005, privind cadrul de funcţionare al pieţei angro de energie electrică. Articolul 9 din Ordinul nr. 36/2005 stabilea că un titular de licenţă participant la piaţa angro de energie electrică nu îşi poate modifica statutul asumat faţă de C.N. T.E. S.A, privind Responsabilitatea Echilibrării pentru Punctele de Racordare proprii sau ale consumatorilor pe care îi deservesc, decât după minim 15 zile calendaristice de la data comunicării informaţiilor necesare şi numai începând cu prima zi a unei luni calendaristice.

A mai reţinut curtea de apel că Ordinul nr. 36/2005 nu era destinat să modifice Ordinul nr. 21/2005, dar a introdus o condiţie suplimentară, ce trebuia îndeplinită pentru a interveni rezilierea contractelor dintre T.M.K. şi E., astfel cum era necesară şi îndeplinirea formelor stipulate în Ordinul nr. 21/2005, că este întemeiată concluzia tribunalului, potrivit căreia normele procedurale din Ordinul nr. 36 erau de imediată aplicare, fiind incidente şi procedurilor de schimbare a furnizorului de energie electrică în curs la data intrării în vigoare a celui din urmă act de reglementare.

În contextul celor reţinute, curtea a constatat că sunt lipsite de relevanţă trimiterile apelantei la corespondenţa cu E. din perioada 06 - 12 octombrie 2005.

În ce priveşte situaţia de fapt, curtea de apel a avut în vedere că dovezile administrate în calea de atac devolutivă confirmă cele stabilite de tribunal, referitor la identitatea furnizorului de energie electrică al T.M.K. pentru perioada în litigiu, şi anume reclamanta E. Concluziile expertului tehnic ing. E.O., confirmate de expertul consultant ing. B.P. fiind şi mai lămuritoare decât acelea avute în vedere de tribunal.

Raportat la situaţia de fapt expusă, instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată excepţia de neexecutare a contractului, invocată de T.M.K. în condiţiile în care reclamanta E. a probat livrarea energiei electrice către pârâta T.M.K., în perioada 5 - 31 octombrie 2005, soluţia de obligare a celei din urmă la plata sumei de 4352528,32 lei, fiind judicioasă art. 969 C. civ. fiind pe deplin aplicabil, coroborat cu art. 1361 C. civ.

Instanţa de apel a considerat - însă - pe baza constatărilor expertului contabil că apelul T.M.K. este fondat, în ce priveşte cuantumul penalităţilor de întârziere pe care le datorează pârâta, la debitul principal, acestea fiind în cuantum de 1836320,9 lei, iar nu de 1924813,42 lei, cum a stabilit tribunalul.

Referitor la soluţia din cererea de chemare în garanţie, curtea de apel a constatat că se cuvin a fi completate considerentele din sentinţa tribunalului, privitoare la chemarea în garanţie, în sensul că atât timp cât în raporturile dintre pârâtă şi chemata în garanţie T.M.K. a fost prima în culpă, în ce priveşte nerespectarea prevederilor speciale din materia schimbării furnizorului de energie electrică, fapt ce a condus la apariţia litigiului, documentele de lucru ale Comitetului de Arbitraj neputând fundamenta atragerea răspunderii contractuale a C.E. pentru întreaga sumă datorată de T.M.K. reclamantei E. A mai reţinut instanţa de apel că, invocarea pretinsei îmbogăţiri fără justă cauză a C.E. este fără eficienţă în apel, câtă vreme chemata în garanţie a fost deja obligată de tribunal la restituirea sumei plătite de T.M.K. fără contraprestaţie.

Curtea de apel a considerat că nu pot fi valorificate, în această cale de atac, susţinerile apelantei T.M.K. referitoare la pretinsa aplicabilitate a art. 68 C. com. întrucât în afară de observaţia evidentă că situaţia de fapt în speţă nu este aceea a unei cumpărări de înlocuire, din punct de vedere procedural invocarea art.68 C. com. reprezintă o modificare a cauzei cererii de chemare în garanţie, care - aşa cum stabileşte cu titlu de principiu alin. (1) al art. 294 C. proc. civ. - nu poate opera în apel, aceeaşi constatare impunându-se şi în ce priveşte susţinerea în calea de atac a aplicabilităţii regulilor răspunderii civile delictuale (art.998 - 999 C. civ.) împotriva chematei în garanţie, un asemenea temei legal nefiind invocat la fond.

Referitor la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a constatat că tribunalul a aplicat judicios dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată către T.M.K. realizându-se de prima instanţă proporţional cu admiterea pretenţiilor celei din urmă.

2. În ce priveşte apelul societăţii chemate în garanţie C.E. , curtea a constatat că situaţia de fapt şi cea juridică din speţă au fost prezentate în partea vizând apelul pârâtei T.M.K. S-a argumentat astfel că la rezilierea convenţiilor dintre T.M.K. şi E. era necesară respectarea dispoziţiilor Ordinului nr. 21/2005 al A.N.R.E., dar şi îndeplinirea condiţiei introduse prin Ordinul nr. 36/2005 al aceleiaşi instituţii. S-a arătat, deja, că Ordinul nr. 36 nu era destinat modificării Ordinului nr. 21, însă condiţia stabilită în art. 9 al actului normativ menţionat a determinat ca rezilierea contractelor să nu intervină la data pretinsă de T.M.K. şi C.E., ci cu efect de la 1 noiembrie 2005.

Instanţa de prim control judiciar constată şi că, în pofida susţinerilor contradictorii ale apelantei chemate în garanţie, ce utilizează numai părţile din Decizia nr. 2/16 noiembrie 2006 a Comitetului de arbitraj care consideră că sprijină punctul său de vedere, omiţând să se refere la constatările care îi sunt defavorabile.

Curtea de apel a luat în considerare criticile C.E., referitoare la neajunsurile expertizei realizate la prima instanţă, făcând aplicaţiunea dispoziţiilor art. 295 alin.(2) C. proc. civ., noua expertiză efectuată în apel confirmând situaţia de fapt stabilită de tribunal.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că nu există decât o contradicţie aparentă în considerentele sentinţei, în ce priveşte culpa chematei în garanţie, această culpă fiind definită de curte, în răspunsul la apelul pârâtei T.M.K. şi justificând admiterea în parte a cererii de chemare în garanţie, pentru suma plătită de T.M.K. C.E. în contul energiei electrice nelivrate în luna octombrie 2005.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC T.M.K. REŞIŢA SA şi chemata în garanţie SC C.E. Craiova SA, criticând-o pentru nelegalitate.

I. Recurenta – pârâtă SC T.M.K. REŞIŢA solicită în principal admiterea recursului său, casarea celor două hotărâri, trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, în subsidiar casarea celor două hotărâri, trimiterea, cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi şi, în subsidiar, Tribunalului Iaşi, iar în terţiar modificarea în tot a hotărârilor recurate şi, în principal, respingerea acţiunii E. Reşiţa şi admiterea cererii reconvenţionale a T.M.K., iar, în subsidiar, admiterea în totalitate a cererii de chemare în garanţie a Complexului Energetic, formulată de T.M.K.; obligarea intimatelor la plata procesuale: fond, apel, recurs.

Recurenta îşi subsumează criticile motivelor de recurs reglementate de art.304 punctele 3,6,7,8 şi 9 C. proc. civ. şi vizează următoarele aspecte:

I. art.304 pct. 3 C. proc. civ.; hotărârea recurată statuând asupra competenţei instanţei statale (în speţă Tribunalul Iaşi), a încălcat competenţa de ordine publică a altei instanţe.

Argumentarea acestui motiv de casare vizează următoarele aspecte:

i. Curtea de Apel consideră că în ce priveşte competenţa materială a Tribunalului Iaşi, aceasta derivă de la dispoziţiile art. 2 lit. a) C. proc. civ., raportat şi la încheierea de strămutare pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială. Or, raportarea la un asemenea temei de drept şi mai ales la încheierea de strămutare nu constituie un motiv pertinent de respingere a excepţiei, strămutarea reglementând o cu totul altă instituţie de drept decât cea referitoare la problema competenţei materiale.

ii. Criticabilă este şi argumentaţia prin care instanţa de control judiciar neagă calitatea de instituţie de arbitraj instituţionalizat a Comitetului de Arbitraj, aşa după cum s-a arătat în motivele apel şi în precizările acestei recurente făcute cu privire la întâmpinarea Enel Reşiţa.

iii. Nu pot fi reţinute nici considerentele instanţei de apel atunci când afirmă că acest Comitet nu este destinat soluţionării litigiilor patrimoniale sau atunci când defineşte diferendul ori caracterul de recomandare a celor stabilite de Comitet şi că părţile se pot adresa instanţelor de judecată, ceea ce reclamanta E. Reşiţa a şi făcut şi toate acestea deoarece Curtea de Apel Iaşi/Tribunalul laşi nu au fost investite cu o acţiune în anulare, aşa după cum Legiuitorul a definit-o în art. 364 C. proc. civ., neavând în acest mod posibilitatea de a analiza legalitatea şi temeinicia unei deciziei arbitrale. Sunt nelegale hotărârile instanţelor ce privesc un alt obiect dedus judecăţii, în cazul în speţă, acţiunea în anulare [art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ..), atributul acesta revenind Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.

iv. Aceeaşi situaţie există şi atunci când Curtea de Apel Iaşi face vorbire lipsa de fundament a susţinerilor recurentei – pârâte în privinţa voinţei părţilor de a supune litigiul arbitrajului Comitetului, câtă vreme printr-o convenţie arbitrala se exclude competenta instanţelor judecătoreşti, Codul de procedură civilă cerând ca o asemenea convenţie să se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii [art. 343 alin. (1)], în speţă lipsind o asemenea convenţie.

Or, contrazicând acest considerent al instanţei de apel, recurenta - pârâtă învederează că, potrivit art. 358¹² alin. (1) C. proc. civ.., „orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale [...] până la primul termen de înfăţişare trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt".

II. Subsumate global dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. recurenta – pârâtă formulează critici cu privire la modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat excepţia autorităţii puterii de lucru judecat, excepţia lucrului tranzacţionat, excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC E. REŞIŢA, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a T.M.K., excepţia tardivităţii sau decăderii, excepţia inadmisibilităţii ce priveşte o obligaţie cu pluraritate de subiecte, excepţia lipsei de interes, sub următoarele aspecte:

i. Excepţia autorităţii de lucru judecat. Excepţia lucrului tranzacţionat.

Soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte această excepţie, este criticabilă, susţine recurenta – pârâtă, pentru următoarele considerente:

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta precizează că în speţă este vorba de o instituţie de arbitraj şi nu un arbitraj instituţionalizat, în reglementarea dispoziţiilor art. 341¹ C. proc. civ.:

Mai mult arată recurenta, C.E. a contestat în data de 30 noiembrie 2006 sub nr.11508 Decizia arbitrală [art. 34 (1) din Regulament] şi, în mod just, A.N.R.E., făcând aplicaţiunea art. 34 alin. (2), a emis Decizia 1699 din 05 februarie 2007, comunicată E. Reşiţa şi Complexului E., prin care a soluţionat contestaţia, împotriva acestei decizii sunt incidente dispoziţiile art. 34 alin. (3) din Regulament, anume calea de atac ce urmează a fi soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.

i.2. Hotărârea este nelegala şi pentru faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat, în cadrul excepţiei autorităţii/puterii de lucru judecat şi asupra tezei privind excepţia lucrului tranzacţionat".

- Instanţa de fond, cât şi instanţa de apel trebuiau numai să „ia act" de existenţa hotărârii arbitrate, nu să procedeze le cenzurarea, la analizarea temeiniciei şi legalităţii acesteia, atribut exclusiv al instanţei precizate în „Regulamentul arbitrai" (Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ) dar şi în dispoziţiile art. 365 C. proc. civ.

ii. În analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active a E. Reşiţa, arată recurenta că instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestei părţi, cu argumentul că anexa nr. 3 la Proiectul de divizare nu are legătură cu clienţii societăţii comerciale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice E. Banat SA întrucât Proiectul de divizare publicat în M.Of. certifică legătura indisolubilă, cauzală cu aceşti clienţi.

III.-IV.- Cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a T.M.K. recurenta–pârâtă prezintă raţionamentul instanţei de apel, ca de altfel şi în cazul excepţiei tardivităţii şi decăderii.

În urma depunerii cererii de renunţare la judecată de către intimata-reclamantă, instanţa nu s-a mai pronunţat pe excepţie, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 137 alin. (I) C. proc. civ. „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii - or renunţarea la judecată este o chestiune de fond, asupra căreia excepţia arătată avea prevalentă;

Intimata - reclamantă a formulat acţiunea de obligaţie solidară întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1039 C. civ. iar prin cererea de renunţare la judecată intimata a modificat temeiurile de drept şi de fapt ale acţiunii introductive.

Or, arată recurenta, această modificare a cererii de chemare în judecată a intervenit după prima zi de înfăţişare - art. 132 raportat la art. 134 C. proc. civ. - ceea ce generează aplicarea acelei sancţiuni a inadmisibilităţii."

Este fără putinţă de tăgadă, arată recurenta, că acţiunea a avut în vedere obligaţia solidară a celor 4 pârâte trimise în judecată, situaţie în care reproşează hotărârii atacate existenţa unor considerente contradictorii (incident fiind art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Pe de altă parte se arată că recurenta T.M.K. nu a achiesat la schimbarea cadrului juridic dintr-o acţiune ce avea ca obiect obligaţia solidară. într-o acţiune îndreptată numai împotriva T.M.K.

VI. În ce priveşte critica vizând soluţionarea excepţiei lipsei de interes, recurenta – pârâtă precizează că atât Decizia nr. 2 din 16 noiembrie 2006 a Comitetului de Arbitraj cât şi excepţia lucrului tranzacţionat determină excepţia lipsei de interes a acţiunii E. Reşiţa faţă de T.M.K., cu consecinţa admiterii şi a acestui motiv de recurs.

Pe fondul cauzei recurenta-pârâtă formulează critici subsumate global art.304 pct. 5,6,7,8 şi 9 C. proc. civ. şi care se referă la următoarele dezlegarea dată de instanţă următoarelor probleme :

- excepţia de neexecutarea a Contractelor;

- efectele rezilierii Contractelor, netemeinicia pretenţiilor E. Reşiţa, cu titlu de contravaloare energie electrică;

- rezilierea Contractelor raportată la procedura arbitrală;

- penalităţile solicitate de E. Reşiţa;

- capătul de cerere cu titlu de contravaloare abonament radio şi TV;

- critica hotărârii instanţei de fond şi apel prin care a fost admisă în totalitate acţiunea intimatei-reclamante E. Reşiţa, raportat la clauzele contractuale;

- cererea reconvenţională prin care recurenta-pârâtă a solicitat constatarea rezilierii Contractelor în data de 04 octombrie 2005.

Argumentaţia adusă de recurenta–pârâtă în susţinerea acestor critici sunt următoarele:

i. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel generat de incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din cele 3 Contracte, E. Reşiţa neprobând că nu ar fi încheiat vreun alt contract cu un alt consumator, obligaţie ce-i revenea în respectul dispoziţiilor art. 1169 C. civ., situaţie în care nu puteam fi obligaţi la plata sumei de 4.352.558,32 lei cu titlu de contravaloare energie electrică.

ii. În mod greşit, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că Ordinul nr. 36 din 31 august 2005 este de „imediată aplicare cât timp acesta a fost publicat în data de 12 septembrie 2005 în M.Of. nr. 821. producând efecte ulterior acestei date, ulterior demarării de către noi a procedurilor rezilierii Contractelor, făcută prin adresa nr. 48/1121 din 05 septembrie 2005.

iii. Nu pot fi reţinute nici considerentele instanţei referitoare la respingerea cererii reconvenţionale, ca şi argumentele referitoare la pretenţiile E. Reşiţa cu trimitere la capătul de cerere reprezentând penalităţi de întârziere, cât timp Contractele, odată reziliate, şi fără a exista clauză penală, nu există nici bază legală potrivit căreia recurenta – pârâtă să fie obligată la plata de penalităţi de întârziere.

V. Este criticabilă şi argumentaţia instanţei de apel atunci când respinge motivul de apel referitor la lipsa individualizării bunului vândut de E. Reşiţa, ca şi cel referitor la taxa TV, taxa radio, cu penalităţile de întârziere aferente, întrucât operaţiunea de individualizare era necesară pentru determinarea preţului vânzării, iar preţul vânzării nefiind determinat, dreptul de proprietate şi riscurile nu se transmit de la vânzător la cumpărător decât în momentul individualizării, acest lucru neputându-se petrece în condiţiile în care a operat predarea-primirea contoarelor cu cota "0". Cât priveşte taxa TV, taxa radio şi penalităţile de întârziere aferente, E. Reşiţa nu a făcut dovada că le poate percepe, cum nu a făcut dovada existenţei clauzei penale, aspecte care nu au fost avute în vedere în judecarea apelului de către Curtea de Apel laşi.

Criticile aduse hotărârii recurate sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii de chemare în garanţie sunt circumscrise dispoziţiilor art.304 punctele 6,7,8 şi 9 C. proc. civ. şi sunt astfel argumentate:

i. În mod greşit, Curtea de Apel Iaşi consideră că nu pot fi valorificate, pe calea apelului susţinerile T.M.K. referitoare la aplicabilitatea art. 68 C. com. ca şi a regulilor răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.), cât timp asemenea temeiuri nu au fost invocate la fond, aceste reprezentând o modificare a cererii de chemare în garanţie care - aşa cum stabileşte cu titlu de principiu alin. (1) al art. 294 C. proc. civ. - nu poate opera în apel.

ii. Nelegală este şi argumentaţia Curţii de Apel "este de principiu (potrivit art. 1086 C. civ.) că daunele interese în materie contractuală nu pot cuprinde decât pagubele directe, nu şi cele indirecte" întrucât însăşi interpretarea dată de instanţă prevederilor art. 1086 C. civ. este eronată, ţinând cont că daunele interese solicitate de T.M.K. sunt o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei (C. civ., art. 960, art. 1084, art. 1085, art. 1356).

Sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă formulează critici pe care şi le încadrează dispoziţiilor art.304 punctele 5,6,7,8 şi 9 C. proc. civ. invocând următoarele aspecte:

i. Neconcordanţa/contradicţia dintre dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia situaţie dedusă din împrejurarea că din considerentele hotărârii, ca şi din punctul 1 al dispozitivului, rezultă că recurenta – pârâtă a fost obligată către E. Reşiţa la plata sumei de 2.385 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

ii. Nu este justificată reducerea onorariului achitat de parte avocatului său, doar ca urmare a admiterii în parte a cererii de chemare în garanţie şi acesta întrucât prin raportare la complexitatea, dificultatea, durata, probatoriile administrate şi chiar noutatea litigiului, instanţa de fond ar fi trebuit să admită în totalitate onorariul de avocat cu titlu de cheltuieli de judecată suportat de T.M.K.

Într-o atare situaţie, coroborată cu nepronunţarea de către instanţa de fond asupra defalcării şi explicitării sumei de 30.823 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, recurenta precizează că avem de-a face cu un motiv de nelegalitate a sentinţei Tribunalului Iaşi, mai ales că instanţa de fond avea obligaţia să raporteze soluţia de reducere a cuantumului acestor cheltuieli, prin analiza criteriilor prevăzute la art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de acest motiv de nelegalitate, raportat la constatarea Curţii de Apel Iaşi cum că Tribunalul a aplicat judicios dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată către T.M.K. realizându-se de prima instanţă proporţional cu admiterea pretenţiilor celei din urmă, recurenta – pârâtă apreciază că instanţa de prim control judiciar a pronunţat o decizie nelegală, ce constituie o neintrare în cercetarea fondului cauzei, conducând la casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, Tribunalul Iaşi.

iii. Pe aceeaşi logică arată recurenta – pârâtă, instanţa de apel, deşi a admis apelul pârâtei, nu a obligat intimata-reclamantă la cheltuielile de judecată aferente acestuia astfel:

- taxe de timbru în cuantum total de 53.765 lei, timbru judiciar de 16,05 lei;

- onorariu expert de 3.000 lei;

- onorariu de avocat în cuantum de 42.710 lei;

II. Recurenta chemată în garanţie solicită, în principal, admiterea recursului, casarea în întregime a Deciziei nr. 69 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel laşi, casarea Sentinţei nr. 1611/com din 4 noiembrie 2009, pronunţata de Tribunalul laşi şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în întregime a Deciziei nr. 69 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel laşi, casarea în tot a Sentinţei nr. 1611/com din 4 noiembrie 2009, pronunţata de Tribunalul laşi şi reţinerea cauzei pentru dreapta şi competenta soluţionare, obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1. Unul din motivele pentru care recurenta-chemată în garanţie consideră că Decizia este netemeinică şi nelegală priveşte faptul că instanţa de prim control judiciar a acordat valoare de proba absolută unei expertize care nu a răspuns obiectivelor încuviinţate de instanţă. Se mai arată şi că prin concluziile cuprinse în raportul de expertiza întocmit expertul nu a răspuns în totalitate obiectivelor dispuse de către instanţa, astfel încât în opinia acestei recurente expertiza nu poate fi obiectivă şi nu poate fi lămuritoare

Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele de apel invocate de chemata în garanţie, raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., astfel:

2. O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a făcut nicio verificare cu privire la faptul ca E. Reşiţa nu si-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de Ordinul 21/2005 - art. 11, art. 20, art. 25, art. 28, prevederile acestor articole fiind de strictă interpretare şi obligatorii.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la aspectele ce vizau respectarea legislaţiei primare în domeniul energiei, respectiv a Codului Comercial al Pieţei de Energie Electrică, si anume cele referitoare la contestaţii, raportat la adresa A.N.R.E. din februarie 2005, care arata ca litigiul poate fi soluţionat numai pe cale de instanţă dat fiind faptul ca închiderea anului 2005 nu a fost contestată.

3. Un alt motiv pentru care este criticată Decizia din apel este acela ca, aceasta instanţă prin considerentele expuse a interpretat in mod greşit normele legale cu privire la prevederile ordinului 21/2005 şi cele ale Ordinului 36/2005.

4. În ceea ce priveşte expertiza E., dispusă în scopul completării probatoriului, recurenta – chemată în garanţie consideră că instanţa de prim control judiciar nu şi-a îndeplinit rolul activ din următoarele considerente:

- deşi a luat în considerare criticile chematei în garanţie referitoare la neajunsurile expertizei realizate la prima instanţă, Curtea de Apel Iaşi a procedat la numirea unui singur expert care să efectueze o nouă expertiză, în condiţiile în care CE. Craiova, dată fiind complexitatea cauzei şi valoarea pretenţiilor a solicitat ca noua expertiză să fie realizată de 3 experţi, instanţa motivându-şi dispoziţia pe faptul că, încuviinţând şi experţi consultanţi vor fi practic trei opinii de specialitate la numirea expertului E., instanţa ar fi trebuit să procedeze la verificări privind calitatea de expert, atât timp cât în lista cu experţi judiciari, afişată pe site-ul Ministerului de justiţie, la numărul delegitimaţie al acestuia figura cifra 0, instanţa neexercitându-şi astfel rolul activ şi nesocotind normele procedurale, cu caracter imperativ, conţinute de prevederile art. 201 C. proc. civ. care arată ca instanţa va numi unul sau 3 experţi, iar atunci când este necesar va solicita efectuarea expertizei unui institut de specialitate art. 201 alin.(2), sau va solicita punctul de vedere al unor personalităţi ori specialişti numai in domenii strict specializate în care nu există experţi autorizaţi.

Consideră această recurentă că lipsa verificărilor cu privire la existenta unei autorizaţii care să ateste calitatea de expert a domnului E.O., şi numirea acestuia constituie un motiv de casare a deciziei Curţii de Apel laşi, reglementat de prevederile art. 304 pct. 5 când, prin hotărârea data, instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.(2), respectiv încheierea de numire a expertului reprezintă un act îndeplinit cu neobservarea formelor legale şi anume, numirea ca expert judiciar a unei persoane care nu era autorizată să efectueze expertize judiciare.

O altă critică se referă la faptul că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au considerat ca relevante doar expunerile Comitetului de arbitraj care susţin apărările recalamantei E. şi nu şi pe cele care susţin apărările CE Craiova şi T.M.K.

Argumentează în acest sens recurenta-chemată în garanţie că, deşi Curtea de Apel laşi a reţinut că este relevanta Decizia nr. 2 a Comitetului de arbitraj, prin prisma constatărilor comitetului care sunt pertinente şi se coroborează cu dovezile administrate, fără să distingă intre anumite constatări sau altele, totuşi în ceea ce priveşte contractul încheiat de CE Craiova cu T.E. pentru componenta de transport a energiei electrice, instanţa de apel consideră ca acestea sunt lipsite de relevantă, deşi si ele sunt susţinute de probe absolute, respectiv de următoarele înscrisuri:

- adresa 10485 din 05 octombrie 2005 prin care E. arată că „a luat act de însemnările privind înregistrările contoarelor de decontare ale consumatorului C.S.R. Reşiţa pentru data de 04 octombrie 2005, ora 24" - adresa nr. 3480 din 12 octombrie 2005 prin care E. precizează că „E. Banat (PRE E.) nu mai are schimb cu T.E. in staţia 2201110 KV Reşiţa (LEA 220 Oţelărie electrica).

Înalta Curte, examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta:

I. Recursul pârâtei T.M.K. Reşiţa SA.

Prin respingerea excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Iaşi, instanţa de apel nu a încălcat normele de competenţă de ordine publică, făcând o corectă distincţie de reglementare şi regim juridic între arbitrajul realizat de comitetul de arbitraj constituit în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea energiei electrice nr. 138/2003 şi al Ordinului nr.60 din 28 decembrie 2005 emis de Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei şi arbitrajul reglementat de cartea a IV-a din Codul de procedură civilă.

În opinia recurentei, dispoziţiile din arbitrajul A.N.R.E. interferează cu cele din arbitrajul Cărţii a IV-a fără a ţine cont însă de natura convenţională şi domeniul de aplicare specifice arbitrajului, aspect sesizat şi sancţionat corect de către instanţa de apel.

Această primă critică este nefondată şi în raport de faptul că pârâta nu a atacat Decizia Comitetului de arbitraj în condiţiile art. 34 alin. (2) din Ordinul nr. 60/2005, intimata – reclamantă E. alegând să învestească instanţa cu o acţiune de natură comercială.

Diferenţa de regim juridic între cele două tipuri de arbitraj se reflectă şi asupra hotărârilor pronunţate în cadrul acestora, această raţiune fiind avută în vedere de instanţă în respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, hotărârea comitetului de arbitraj, numită şi „tranzacţie" de către reclamanta – pârâtă având numai un caracter de recomandare, nefăcând parte din categoria celor în raport de care să poată fi invocate dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.

Pentru identitate de raţiune, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii recurate şi sub aspectul respingerii excepţiilor de tardivitate şi decădere.

Critica vizând greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC E. REŞIŢA este de asemenea neîntemeiată întrucât calitatea procesuală activă a fost judicios analizată din perspectiva identităţii dintre persoana care reclamă un drept şi calitatea de titular a acelui drept, anexa 3 la Proiectul de divizare fiind reţinută ca irelevantă în stabilirea cadrului procesual asupra căruia instanţa a fost chemată să se pronunţe prin invocarea acestei excepţii.

Recurenta-pârâtă invocă în sprijinul acestei critici, dealtfel sumar argumentată, o legătură cauzală a anexei 3 la Proiectul de divizare cu clienţii societăţii comerciale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice E. Banat SA, care nu poate influenţa determinarea cadrului procesual al speţei.

Nefondată este şi critica vizând soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei T.M.K. întrucât însăşi partea îşi recunoaşte această calitate prin formularea cererii reconvenţionale prin raportare, evident la acelaşi raport obligaţional pe care se întemeiază şi acţiunea principală, fiind de ordinul evidenţei faptul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestui incident, astfel cum rezultă din simpla lecturare a deciziei atacate.

În susţinerea acestei critici recurenta - pârâtă aduce argumente ce ţin de autoritatea de lucru judecat/tranzacţionat a hotărârii pronunţate de completul de arbitraj, deja respinse anterior ca fiind nefondate.

În ceea ce priveşte critica vizând modul în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii cererii, Înalta Curte reţine că şi din acest punct de vedere hotărârea recurată este legală în raport de natura obligaţiei pe care se întemeiază acţiunea – aspect tranşat irevocabil, cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 471 din 27 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, lipsind de fundament argumentaţia recurentei-pârâte pe acest aspect.

Critica având ca obiect greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes este argumentată exclusiv şi sumar pe excepţia lucrului tranzacţionat aspect ce a format anterior obiectul examenului de legalitate, împrejurare faţă de care şi aceasta va fi respinsă ca nefondată.

Prin motivele de nelegalitate ce vizează soluţionarea fondului litigiului (cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie), recurenta – pârâtă reiterează practic criticile formulate în faţa instanţei de fond şi a celei de control judiciar.

Din acest punct de vedere Înalta Curte reţine legala soluţionare de către instanţa de apel care a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor pretins a fi încălcate, evocate anterior, pronunţându-se asupra tuturor motivelor de apel invocate de această parte.

Astfel, instanţa de apel s-a pronunţat asupra criticii privind incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din cele trei contracte, reţinând că evocatul articol care prevede procedura de reziliere din iniţiativa consumatorului trebuia coroborat cu prevederile speciale în materie, respectiv cu Ordinele A.N.R.E. nr. 21/2005, pentru aprobarea procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică, nr. 36/2005 privind cadrul de funcţionare al pieţei angro de energie electrică, instanţa reţinând în mod corect raportul de complementaritate dintre cele două acte normative şi momentul la care acestea au produs efecte juridice.

În ceea ce priveşte critica privind soluţionarea capătului de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, se constată legalitatea soluţiei pronunţate raportat la izvorul convenţional al acestei obligaţii şi faţă la situaţia de fapt reţinută de instanţe care nu poate forma obiectul controlului de legalitate în această fază procesuală.

Critica pârâtei referitoare la modul în care instanţa s-a pronunţat asupra motivului de apel privind lipsa individualizării bunului vândut de E. Reşiţa vizează aspecte de netemeinicie, presupunând reaprecierea probatoriului administrat, aspect nepermis în această fază procesuală limitată strict la motivele de nelegalitate confirmate de art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica vizând pretinsa aplicabilitate a art. 68 C. com., este reţinut că instanţa de control judiciar a făcut o corectă aplicare a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., sancţionând procedural tentativa apelantei – pârâte de a schimba temeiul legal al cererii de chemare în garanţie direct în faţa instanţei de control judiciar, respectivul temei nefiind invocat direct sau indirect – în faţa primei instanţei, interpretare pe care recurenta-pârâtă o dă dispoziţiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 292 alin. (2) C. proc. civ. este improprie în raport de principiul securităţii juridice din perspectiva exercitării controlului de legalitate asupra unei hotărâri judecătoreşti în sistemul dublului grad de jurisdicţie aplicabil prezentei cauze.

Nefondată este de asemenea critica recurentei cu privire la interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 1086 C. civ., în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 998 - 999 C. civ., a art. 1073 şi art. 1084 C. civ. întrucât faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţă în baza probatoriului administrat în aplicarea regulilor proprii răspunderii contractuale, daunele interese nu se pot raporta decât la prejudiciul direct produs din culpa contractuală a uneia dintre părţile convenţiei.

Decizia comitetului de arbitraj nu poate constitui un fundament în stabilirea răspunderii contractuale a chematei în garanţie întrucât are un simplu caracter de recomandare şi vizează întreaga sumă la care face trimitere recurenta-pârâtă.

Cea din urmă critică este de asemenea nefondată în condiţiile în care instanţa de control judiciar a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (1) C. proc. civ. faţă de soluţia pronunţată, în apel, aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. fiind problemă de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond.

II. Recursul chematei în garanţie SC C.E. CRAIOVA SA.

Prima critică este nefondată faţă de faptul că instanţa de fond şi cea de control judiciar s-au pronunţat în limitele învestirii, cu examinarea raporturilor juridice dintre părţi derivate din contractele de furnizare ce au constituit temeiul juridic al acţiunii şi având în vedere probatoriul administrat din care rezultă că în balanţa de tranzacţionare a energiei electrice a E. BANAT SA pe luna octombrie 2005 – deşi în intervalul contractual relevat de prezentul litigiu – se înscrie cantitatea de energie electrică pe nivelul de tensiune 220 KW consumată de C.S. REŞIŢA – OŢELĂRIE ELECTRICĂ. Aceste aspecte ce ţin de situaţia de fapt reţinută de instanţă sunt relevate de concluziile celei de-a doua expertize şi preluată de instanţă care este suverană în aprecierea probelor administrate.

Ce-a de-a doua critică nu poate forma obiectul examenului de legalitate întrucât se raportează exclusiv la probatoriul administrat şi situează critica în sfera motivelor de netemenicie ce nu pot fi analizate în această fază procesuală în raport de exigenţele art. 304¹ C. proc. civ.

Ce-a de-a treia şi a cincea critică nu pot fi primite întrucât instanţa a analizat corect derularea raporturilor juridice dintre părţi prin interpretarea coroborată a ordinelor A.N.R.E. mai sus evocate, respectiv Ordinul nr. 21/2005 şi Ordinul nr. 36/2005 care se completează, fiind în relaţie de complementaritate, astfel cum s-a arătat anterior.

A patra critică, de asemenea, nu poate fi reţinută întrucât instanţa de control judiciar s-a pronunţat în mod legal asupra legislaţiei în domeniul energiei, neputându-i-se imputa nepronunţarea asupra înscrisurilor la care face referire recurenta chemată în garanţie.

Criticile referitoare la lipsa rolului activ al instanţei în administrarea probei cu expertiza şi cea privind neluarea în considerare de către aceasta a înscrisurilor la care se face referire sunt susţinute de o argumentaţie pe situaţii de fapt şi probe, astfel că nu pot forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală în raport de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că Decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC T.M.K. REŞIŢA S.A. REŞIŢA împotriva deciziei nr. 69 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta – chemată în garanţie SC C.E. Craiova SA Craiova împotriva deciziei nr. 69 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1750/2011. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 1364/2011. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

ICCJ. Decizia nr. 1669/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1672/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1674/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1675/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1750/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1965/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1966/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 1967/2011. Comercial