ICCJ. Decizia nr. 1674/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1674/2011
Dosar nr. 366/1/2011
Şedinţa publică din 3 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa reclamanta SC F.F. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.C. CONSTANŢA (fosta C.C. Constanţa) solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la restituirea contravalorii preţului achitat de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1404 din 08 iulie 2005, respectiv 11.800 lei, actualizat cu indicele de inflaţie şi la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobilul cumpărat în sumă de 179.458 lei, actualizate cu indicele de inflaţie.
În exercitarea dreptului său de preemţiune, reclamanta a mai solicitat instanţei să oblige pârâta să-i vândă imobilul "Spaţii cazare – Anexa Casa Arad", iar în situaţia în care pârâta se opune, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de vânzare-cumpărare pentru imobilul menţionat, la preţul deja stabilit şi plătit anterior.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, între D.C. CONSTANŢA şi SC F.F. SRL s-a perfectat contractul de închiriere nr. 86 din 24 noiembrie 2003, prin care reclamanta a primit în folosinţa imobilul "Spatii cazare – Anexa Casa Arad", pentru a fi folosit ca spaţii de cazare, după efectuarea amenajărilor corespunzătoare.
Reclamanta a efectuat amenajările necesare cu aprobarea locatorului, pentru ca spaţiul să poată fi folosit potrivit destinaţiei pentru care a fost închiriat.
În cursul anului 2005 SC F.F. SRL a solicitat efectuarea unei expertize tehnice pentru determinarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, contravaloare stabilită la suma de 179.458 lei, valoarea imobilului fără îmbunătăţiri fiind de 11.800 lei.
Întrucât locatorul nu putea să plătească locatarului contravaloarea îmbunătăţirilor, părţile au hotărât să încheie un contract de vânzare-cumpărare, înţelegere finalizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1404 din 08 iulie 2005.
Acest contract a fost anulat însă de către instanţele judecătoreşti, motiv pentru care părţile au fost repuse în situaţia anterioară, respectiv cea a contractului de închiriere nr. 86 din 24 noiembrie 2003. Ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, pârâta trebuie să restituie preţul şi, totodată să plătească contravaloarea îmbunătăţirilor.
La 27 mai 2010 F.C. CONSTANŢA a formulat cererea de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat admiterea primului capăt de cerere, respingerea capătului de cerere privind plata contravalorii îmbunătăţirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă şi respingerea capătului trei de cerere ca fiind inadmisibil.
În motivarea cererii intervenienta a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 8516/COM/2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 1951/118/2006 s-a constatat nulitatea absolută a vânzării imobilului litigios întrucât imobilul este proprietatea F.C. CONSTANŢA, făcând parte din fondul indivizibil al acesteia.
Prin încheierea din 30 martie 2010 instanţa a respins admiterea în principiu a cererii de intervenţie, constatând că intervenienta principală nu pretinde un drept propriu în cauză întrucât îşi întemeiază capătul doi de cerere pe răspunderea contractuală deşi nu este parte în contractul de închiriere, neavând drepturi şi obligaţii rezultate din contract.
Prin sentinţa civilă nr. 4262 din 10 august 2010, Tribunalul Constanţa a anulat ca insuficient timbrată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de F.C. CONSTANŢA la data de 31 mai 2010; a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului 3 de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobilul „Spaţii Cazare – Anexa Casa Arad"; a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F.F. SRL în contradictoriu cu pârâta D.C. CONSTANŢA (fostă C. Constanţa), astfel cum a fost modificată; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume:
- 11.800 lei + TVA, reprezentând restituire preţ, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale;
- 179.458 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului închiriat, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale.
S-a instituit în favoarea reclamantei un drept de retenţie asupra imobilului „Spaţii Cazare – Anexa Casa Arad", situat în Satul de Vacanţă – Constanţa, până la achitarea întregului debit de către pârâtă.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6050,66 lei – cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut, în esenţă, că efect al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului plătit, în temeiul faptei licite a îmbogăţirii fără justă cauză şi că în temeiul art. 969 C. civ., pârâta este obligată să plătească reclamantei contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului închiriat, potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit prin acordul parţilor la data de 30 iunie 2005.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală, instanţa de fond a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 dat fiind faptul că intervenienta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-şi timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă.
Împotriva acestei hotărâri dar şi a încheierii pronunţate la 30 martie 2010 a declarat apel F.C. CONSTANŢA criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
- hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală întrucât imobilul Cazare Arad este proprietatea apelantei-interveniente iar solicitările reclamantei nu reprezintă o înţelegere a acestuia cu pârâta de a frauda intervenienta.
- prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., neexercitându-şi rolul activ impus de lege.
- nu s-a putut afla adevărul în cauză întrucât cererea de intervenţie a fost respinsă „brutal"; scopul cererii de intervenţie nu a fost acela de a pretinde bani de la părţi, situaţie în care cererea nu putea fi apreciată ca fiind evaluabilă în bani;
- hotărârea primei instanţe este nelegală şi din perspectiva soluţiei date în privinţa celorlalte două capete de cerere întrucât obiectul acestor cereri era neevaluabil în bani, iar taxa de timbru stabilită de instanţa a fost excesivă şi ea încalcă accesul liber la justiţie;
- modul de soluţionare a capătului de cerere privind plata contravalorii îmbunătăţirilor este de asemenea netemeinic, întrucât C. nu a aprobat decât suma de 76 milioane lei vechi ,cu acest titlu ;
- cererea de reducere a taxei de timbru formulată la 10 august 2010, a fost soluţionată nelegal întrucât deşi a solicitat amânarea judecării cauzei aşteptând ca instanţa să se pronunţe asupra cererii de reducere a taxei de timbru, ce avea şi calea de atac a reexaminării, totuşi instanţa a trecut la judecarea cauzei pe fondul său;
La 20 septembrie 2010, apelanta şi-a completat motivele de apel şi cu critici vizând modul de soluţionare a cauzei pe fond, arătând că după dezafilierea din 17 decembrie 2002 C. Constanţa nu mai avea nici un drept de dispoziţie sau folosinţă asupra imobilului.
Apelanta – intervenientă F.C. CONSTANŢA a formulat cerere de reducere a taxei de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului, taxă stabilită de instanţa de apel.
La 27 septembrie 2010, instanţa de apel prin încheierea interlocutorie pronunţată a admis în parte cererea de reducere a taxei de timbru şi a dispus reducerea acesteia la suma de 1.268 lei, pentru considerentele expuse în acea hotărâre.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 147/COM din 25 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul intervenientei principale F.C. CONSTANŢA, reţinând, în esenţă, următoarele:
- tribunalul a respins în mod întemeiat cererea de intervenţie în interes propriu formulată la 10 noiembrie 2009 motivat de neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate;
- cum acţiunea principală era una evaluabilă în bani, impunerea plăţii taxei de timbru şi cererii de intervenţie s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale;
- cuantumul excesiv al taxei de timbru stabilit de instanţă în sarcina intervenientei nu poate fi invocat în calea de atac a apelului exercitat împotriva încheierii de respingere de principiu a intervenţiei întrucât: instanţa a stabilit această obligaţie în raport de disp. Legii 146/1997, a acordat chiar o reducere substanţială a taxei de timbru, iar cererea de reexaminare a reducerii taxei de timbru a fost respinsă;
- nu se poate imputa primei instanţe lipsa rolului activ în aflarea adevărului în cauză determinată de „respingerea brutală de principiu a cererii de intervenţie", atâta vreme cât intervenienta a înţeles să intervină în proces formulând o cerere de intervenţie ale cărei condiţii de admisibilitate au fost reţinute în mod temeinic şi legal ca fiind neîndeplinite de către prima instanţă;
- nu a rezultat din actele şi înscrisurile cauzei că s-a exercitat calea de atac împotriva respingerii cererii de reducere a taxei de timbru iar prima instanţă ignorând acest aspect, ar fi procedat nelegal la soluţionarea cauzei pe fond;
- în ceea ce priveşte celelalte critici ce vizează modul de soluţionare a acţiunii principale a reclamantei, pe fondul acesteia, s-a reţinut că nu se impune analiza acestora atâta vreme cât cererea formulată de F.C. a fost anulată ca netimbrată, apelanta nereuşind din punct de vedere procedural să pătrundă în procesul legal între SC F.F. SRL şi D.C. CONSTANŢA.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenienta în interes propriu F.C. CONSTANŢA solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea dosarului pentru rejudecare primei instanţe.
Recurenta-intervenientă îşi subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 7,8 şi 9 C. proc. civ. astfel:
I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori apărări străine de natura pricinii.
Argumentaţia adusă de recurentă în sprijinul acestei critici vizează faptul că instanţa nu motivează legalitatea contractului de închiriere din perspectiva faptului că deşi instanţele de fond, apel şi recurs au anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. 14/2005, părţile au reactivat prin act adiţional acest contract, fără acceptul proprietarului F.C. ceea ce constituie o sfidare a Legii nr. 109/1996 a Cooperaţiei, că instanţele au avut în vedere instituirea dreptului de retenţie asupra imobilului F.C. de către cumpărătorul fraudulos, că instanţa nu a motivat de ce F.C. nu avea interes să respingă cererea reclamantei de restituire a dreptului de retenţie, încălcând astfel prevederile art. 13 şi art. 480 C. civ.
II. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Argumentele aduse în sprijinul acestei critici se referă la faptul că prin pretinsa sfidare a art. 480 C. civ. instanţa de apel a apreciat că un proprietar nu are dreptul de a cenzura anumite pretinse îmbunătăţiri efectuate de un terţ fără încuviinţarea sa, cu condiţia instituirii unui drept de retenţie.
III. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În cadrul acestei critici recurenta precizează că instanţa de apel a încălcat grav art. 49 C. proc. civ. faţă de faptul că intervenienta a demonstrat interesul său în cauza dată fiind finalitatea procesului, aceea de a se stabili lucrările care au fost efectuate în imobilul proprietatea sa – parte din fondul indivizibil al Cooperaţiei de Consum „apărat" de art. 161 şi art. 167 din Legea nr. 1996 de art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 şi de art. 480-482 C. civ.
Înalta Curte, examinând Decizia atacată, prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Primele trei critici de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 7 nu pot fi primite întrucât vizează probleme de fond ce nu pot fi analizate în această fază procesuală, dată fiind soluţia de respingere în principiu a cererii de intervenţie iar a patra este lipsită de consistenţă întrucât nu identifică în cuprinsul încheierii din 30 martie 2010 – singura hotărâre asupra căreia instanţa de recurs este chemată să-şi exercite controlul de legalitate - motivele contradictorii ori străine de natura pricinii sau nemotivarea.
Motivarea instanţei de control judiciar se raportează în mod legal la examenul prealabil al admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, impus de art. 49 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva existenţei sau nu a unui drept propriu/personal al intervenientului principal, astfel că nu se poate reproşa instanţei nemotivarea sub aspecte ce exced cadrului procesual impus de evocatul articol.
Cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat faţă de faptul că instanţele nu şi-au depăşit limitele învestirii, neschimbând şi calificând corect actul dedus judecăţii, pricina neavând caracterul unei acţiuni în revendicare astfel cum pretinde recurenta făcând trimitere la art. 480 C. civ., dreptul litigios fiind un drept de creanţă avându-şi izvorul în contractul de închiriere faţă de care recurenta intervenientă are caracterul de terţ.
Nici ultimul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat întrucât nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de control judiciar a art. 49 C. proc. civ., întrucât, aşa cum s-a arătat şi mai înainte, în verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii de intervenţie, instanţa a cercetat nu numai interesul legitim al părţii de a interveni în proces ci şi existenţa unui drept propriu în cauză ce nu a fost însă dovedit în condiţiile legii faţă de faptul că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe răspunderea contractuală, intervenienta principală nefiind parte în contract.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul intervenientei iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va admite cererea intimatei – reclamante SC F.F. SRL CONSTANŢA, de obligare a recurentei – interveniente la plata a 1000 lei cheltuieli de judecată, urmând a respinge cererea intimatei – pârâtei D.C. CONSTANŢA având acelaşi obiect, ca nedovedită, conform art. 1169 C. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-intervenientă F.C. CONSTANŢA împotriva deciziei nr. 147/COM din 25 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante 1000 lei cheltuieli de judecată.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata – pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1672/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1675/2011. Comercial → |
|---|
