ICCJ. Decizia nr. 1717/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1717/2011
Dosar nr. 3495/91/2009
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din lucrările de la dosar, se constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea reclamantei SC P.P. SRL Focşani împotriva pârâtei SC E.I. SRL Bucureşti şi s-a constatat reziliat de plin drept Contractul nr. 103 din 27 octombrie 2008, conform art. 16.4.1 lit. b) din contract, pârâta fiind obligată să pună la dispoziţia reclamantei fondul de marfă deţinut în spaţiul închiriat şi reţinut de aceasta. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 4.264 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Cererea reconvenţională formulată de pârâtă împotriva reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.
Apelul declarat de pârâta SC E.I. SRL a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 108/A din 16 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei către instanţa competentă, respectiv Tribunalului Bucureşti, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiate şi admiterea cererii reconvenţionale.
În motivarea recursului, pârâta subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. critici în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.
Se arată că, instanţa de apel în mod eronat a apreciat ca fiind corectă soluţia instanţei de fond privind respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale, având în vedere că niciuna dintre competenţele alternative stabilite de art. 10 C. proc. civ. nu acordă posibilitatea Tribunalului Vrancea de a soluţiona cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. invocat de către recurentă, se susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 93 din acelaşi cod, ce atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ..
Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică Decizia sub aspectul reţinerii eronate, în considerente, în sensul că prima instanţă a interpretat corect conţinutul art. 15.1, art. 15.2 şi art. 16.4.1 lit. b) din contract.
Se mai susţine că, instanţa nu a cercetat respectarea dispoziţiilor art. 1020 C. civ., precum şi faptul că în mod greşit nu a reţinut dispoziţiile art. 14.21.2 din contract.
Cu privire la cererea reconvenţională, recurenta arată că în speţă sunt întrunite elementele de reziliere a contractului, de plin drept, prin acelaşi pact comisoriu de grad IV, prevăzut de art. 16.2.1 începând cu data de 31 iulie 2009, datorită intervenţiei cazului de nerespectare a obligaţiilor contractuale stipulat de art. 16.1 lit. d), fiind îndeplinite, totodată, condiţiile clauzei penale prevăzută de art. 16.2.3 din contract.
În final, se arată că instanţa de apel nu a răspuns criticii privind omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra excepţiei insuficientei timbrări a acţiunii reclamantei.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate Decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru motivul vizând încălcarea competenţei teritoriale prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează:
Dispoziţiile care reglementează competenţa teritorială sunt cuprinse în Titlul II C. proc. civ., regula generală sub aspectul competenţei teritoriale consacrată de art. 5 şi 7 fiind instanţa de la domiciliul pârâtului, respectiv de la sediul social al pârâtei, dispoziţiile art. 10 din acelaşi cod, evocate şi de recurentă, reglementând opt categorii de cererii, într-o enumerare limitativă, cu privire la care funcţionează o competenţă teritorială alternativă.
Prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. stabilesc că în afară de instanţa domiciliului pârâtului, în cazul cererilor privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, competenţa aparţine instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii, iar pct. 4 al aceluiaşi text de lege stabileşte că în cererile privitoare la obligaţiile comerciale, competenţa aparţine instanţei locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.
Se constată că, izvorul raportului juridic existent între părţi îl constituie Contractul nr. 103 din 27 octombrie 2008 privind închirierea spaţiului comercial din Bucureşti, Sector 4.
Potrivit art. 14 din contract intitulat „Angajamentele Locatarului”, părţile au convenit modalitatea plăţii, stabilind că orice plată ce rezultă din prezentul contract va fi considerată efectuată în momentul creditării contului bancar al Locatorului.
Sub acest aspect, se constată că, părţile deşi au stabilit modalitatea plăţii, acestea însă nu au stabilit şi locul plăţii, în convenţia părţilor nefiind indicat vreun cont al reclamantei deschis la vreo instituţie bancară, în raport de care să se poată stabili locul plăţii.
Prin urmare, având în vedere că atât sediul pârâtei cât şi locul unde obligaţia a luat naştere se află în Bucureşti, şi faţă de faptul că din contractul părţilor nu rezultă care este locul plăţii, situaţie care ar fi justificat învestirea Tribunalului Vrancea, se constată că în raport de dispoziţiile procedurale care reglementează competenţa teritorială, competenta soluţionare a pricinii revine Tribunalului Bucureşti şi nu Tribunalului Vrancea.
Faţă de natura de ordine publică a motivului de nelegalitate găsit întemeiat şi soluţia adoptată, examinarea celorlalte motive de recurs invocate nu se mai impune.
Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul pârâtei SC E.I. SRL Bucureşti, va modifica Decizia nr. 108 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, în sensul că se va admite apelul pârâtei formulat împotriva Sentinţei nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, pe care o anulează, urmând a se trimite cauza spre rejudecare, instanţei competente, respectiv Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 108 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul formulat de pârâta SC E.I. SRL Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 222 din 15 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Anulează sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1589/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1725/2011. Comercial → |
|---|
